Recent votat în topul 40 sub 40 pentru Climă și Sustenabilitate și inclus în TOP 100 Global Influential Voices de către Leaders Without Borders Development Centre la Londra, Chris Desai este una dintre cele mai proeminente personalităţi care vor lua cuvântul în cadrul Climate Change Summit 2024, ce va avea loc între 15 și 17 octombrie la București și în alte orașe din România.
Britanicul este antreprenor și filantrop de renume mondial, fondator al Fundației Vayyu, din cadrul căreia fac parte două mari proiecte globale, UOCEAN 2050 și UEARTH 2050, prin care CHRIS DESAI își propune să promoveze economia circulară, ale căror impact este rezultatul acţiunilor comunitare desfășurate pe parcursul anilor în Europa, America și Asia.
Preocuparea pentru protecţia naturii și responsabilizarea semenilor în raportul pe care-l întreţin cu mediul s-a fundamentat în cazul său pe experienţa acumulată în leadership-ul industriei fast fashion, care l-a condus spre înfiinţarea brandului organic de modă de lux Vayyu, centrat pe etică și sustenabilitate. A fost firesc să încercăm a afla chiar de la Chris Desai detalii despre perspectiva lui eco asupra unui domeniu asociat eminamente consumerismului, moda.
Chris, un brand reflectă, într-o anumită măsură, personalitatea celui care l-a creat, aşa că spune-mi, care este semnificația Vayyu şi motivul pentru care ai ales acest nume? Fiindcă mă duce cu gândul la “vântul” hindus, la “aerul vital”.
Cred că trebuie să privim povestea în întregul ei context pentru a explica de unde a venit Vayyu… mă refer la naşterea Fundației Vayyu, și, mai apoi, a lui UOCEAN și UEARTH. Pe scurt, aș spune că Vayyu a fost vehiculul prin intermediul căruia am început să dau ascultare naturii. A apărut în timpul unei pauze luate după o carieră de 10 ani în fast fashion și high fashion în Londra, în decursul căreia am văzut atât de multe lucruri în timpul călătoriilor mele prin toată Europa, prin Marea Britanie, prin Asia, prin India, încât mi-am dat seama că industria modei era extraordinar de poluantă, nu doar la nivel fizic, ci chiar şi la nivel etic.
Se conduce după standarde foarte, foarte proaste în privinţa asta şi am realizat că ele sunt strâns asociate cu moda în principal datorită comportamentului nostru de consum, din cauza a ceea ce îşi doresc oamenii… modă pasageră la prețuri mici. Iar eu mersesem pe această cale pentru o lungă perioadă de timp, adică mi-am făurit o carieră realizându-mă în acest domeniu, unde am ajuns aproape de vârf. Fiind director artistic pentru o mare companie de modă, am observat atât de multe aspecte, încât, la un moment dat, mi-am spus: ‘Nu mai pot fi parte din asta!’. Din punct de vedere etic aveam o problemă.
Ca să fiu sincer şi realist, susţineam că iubesc natura, dar industria în care activam este a doua cel mai mare poluatoare din lume… de fapt, eu spun că este chiar cea mai mare poluatoare din lume, pentru că petrolul și gazele, care sunt oficial pe primul loc, au, totuşi, un scop, adică ne țin luminile aprinse şi mașinile în mişcare.
Teoretic, şi textilele au un scop, cel puţin în parte, cum ar fi acela că avem nevoie de haine pentru a ne încălzi, dar, real, câți dintre noi îşi cumpără haine doar pentru a se încălzi? Nu, le cumpărăm mai mult pentru că sunt la modă. Așadar, în opinia mea, fashion-ul este cel mai mare poluator din lume, iar noi, consumatorii, îl susţinem din comoditate, nu din necesitate. Din acest motiv am decis sa iau o pauză, după 10 ani în carieră, ştiind că nu mai pot continua să fiu în această industrie…
A fost ceva spontan sau ai avut un plan pregătit în prealabil?
Ei bine, m-am îmbarcat la bordul unei ambarcatiuni cu pânze și am navigat timp de șase luni, însă, până acolo, într-adevăr, mai e ceva de spus. Treptat, în timpul acelei călătorii pe care o făcusem în spaţiul fast fashion, în urma căreia devenisem cineva şi mă număram printre liderii industriei, mi-am dat seama că pierdusem exact lucrurile elementare care mă făceau… om. Asta, probabil, în acea căutare a unui confort sporit, alimentată de dorinţa mea de a nu mă întoarce niciodată la situaţia în care mă aflam atunci când m-am nascut.
Tatăl meu fiind refugiat, a venit în Marea Britanie în 1971, deci sunt fiul unui imigrant, şi, întotdeauna ni s-a insuflat ideea că trebuie să ne protejăm familia, să ne protejăm pe noi înșine, să muncim din greu, să avem mai multe slujbe, să nu spunem nimic nimănui, să ținem capul plecat. De fapt, seamănă foarte mult cu ce se întâmplă chiar şi în momentul de față, inclusiv cu multe familii de români din Anglia, sunt sigur de asta… ‘Muncește, muncește, muncește, ține capul plecat, fii drăguț cu vecinii tăi!’.
Mi-am dat seama că, în această obstinaţie de a-mi tot creşte siguranţa propriului trai, de fapt, m-am deconectat de la natură și de la lucrurile care mă pasionau când eram copil… cele pe care mulți dintre noi le pierdem la vârsta adultă.
Atunci mi-am luat șase luni libere și am încercat să aflu ce vreau în continuare de la viață.
Evident, toată lumea mi-a spus că sunt pe cale să fac cea mai mare greșeală, că nu ar trebui să părăsesc industria tocmai atunci când mă descurcam atât de bine şi puteam aspira să ajung la înălțimi ameţitoare, în fine, atunci mi-am dat seama cam ce oameni sunt în jurul meu din moment ce mă sfătuiesc să rămân într-o chestie despre care știam deja că este extraordinar de nocivă pentru planetă… așa că am făcut ce-am crezut eu de cuviinţă, am plecat, şi pe acea barcă n-am facut decât să meditez profund, fără laptop, fără telefon, fără nimic de genul ăsta.
De fapt, am încercat să dau la o parte şi să mă eliberez de toate straturile de bullshit-uri pe care tot eu mi le băgasem în minte în toţi acei ani care trecuseră.
Practic, în plan psihologic, ţi-ai propus o resetare completă…
Da, 100%, pentru că oglinda nu reflecta persoana pe care eu o știam. Din păcate, eram foarte tânăr şi necopt când am început să lucrez, aveam doar 16 ani, iar ceea ce-ţi povestesc acum se întâmpla pe la vârsta de 26 de ani. Atunci, în timpul acelei perioade destinate meditației, am avut o experiență care mi-a schimbat viața, dar nu la modul să fi văzut ceva ieşit din comun sau ca rezultat a vreunei interacţiuni, nu, a fost, pur şi simplu, un sentiment născut dintr-odată în interiorul meu care mi-a redefinit realitatea.
Brusc, pe parcursul a doar câteva secunde, în timp ce meditam pe barcă, iar apa valurilor mă stropea, am simțit o furnicătură în tot corpul. Ca să ne înţelegem, când am spus că mă aflam pe o ambarcaţiune cu vele, nu te gândi că era vreuna frumoasă, ci era un soi de cadă de baie, era îngrozitoare, putrezea pe dinăuntru. Spun asta fiindcă poate suna glorios ce povestesc, dar chiar nu a fost.
Firesc, barca lovea valurile în drumul ei și era previzibil că apa mă va stropi, doar că, la un moment dat… apa nu m-a mai lovit. Mi-am dat seama în secunda aia că totul este complet tăcut în jurul meu și că îmi pot auzi respirația și bătăile inimii. Ca om, primul lucru la care m-am gândit a fost: ‘Doamne, sunt mort! Am murit! Poate am căzut de pe barcă și am ajuns sub elice, cine știe?’.
Am deschis ochii și eram în continuare pe vas, dar totul era complet nemișcat… inclusiv apa. Picăturile de apă care se îndreptau să mă stropească pe față păreau înghețate în fața ochilor mei, iar eu stăteam acolo încremenit și-mi spuneam: ‘Am luat-o razna. Mi-am pierdut mințile. Am avut o criză a vârstei mijlocii. Am cedat complet!’… pentru că nu exista nicio explicație umană la ce mi se întâmpla.
Nu știu cât a durat asta, dar mie mi s-au părut secunde, după care, straniu, primul lucru care mi-a venit a fost un anume gust în gură, precum cel de nisip, şi apoi – îmi dau seama cât de ciudat sună ce-ţi povestesc – am simțit greutatea acestui nisip în corpul meu… implicit, am putut simți greutatea apei asupra nisipului de pe fundul oceanului. Erau în mine, le puteam simți. După care, boom!, m-am dus în direcția opusă pentru câteva clipe și m-am ridicat deasupra bărcii, o puteam simți așezată pe apă. Totul era în mine şi am realizat că, în viață, nu există absolut nimic care să nu fie conectat.
În acel moment, apa mării mi-a lovit fața și, literalmente, am izbucnit în lacrimi. Mă emoționez când vorbesc despre asta chiar și acum, după atâta vreme, fiindcă mi-am dat seama că atunci mi s-a oferit o experiență absolut unică, căreia îi puteți spune viață, în general, sau propria minte, îi puteți spune conștientizare sau criza vârstei mijlocii, în fine, o puteţi numi cum vreţi…. eu sunt fericit cu oricare.
Chiar dacă a fost rezultatul meditaţiei, experienţa pe care ai trăit-o nu explică pe deplin cum ai ajuns la Vayyu, pentru că în textele în sanscrită, “vayu” reprezintă una dintre cele cinci deităţi sau tipuri de prana, asociate elementelor naturii…
Ei bine, din acel moment, am știut că totul se întreţese, iar simpla mea respiraţie produce un efect în altă parte, creaţia unui tricou de către mine are un efect în altă parte, râsetul meu naşte un efect în altă parte. M-am simțit atunci conectat la absolut tot, la nivel molecular, şi, în următoarele zile, cu aceste gânduri permanent în minte, am tot scris şi desenat în paginile unui caiet destinat jurnalelor de navigație diverse lucruri, iar unul dintre cuvintele sau numele ce-mi stăruia în cap era Vau, Vau, Vau… nu știam ce înseamnă, nu știam cum să îl scriu, dar continuă să fie acolo.
V-A-U, V-A-Y, V-A-Y-U, V-A-Y-Y-U. Și, după trei zile, cu toate aceste culori, sunete, voci, nume, m-am gândit că, poate, sub acest nume, ar trebui să fac ceea ce mă pricep, adică modă, dar într-un mod mai sustenabil. Eu nu am beneficiat de o educaţie aleasă în școală, așa că mi-am zis că poate ar trebuie să plec de la ce am învăţat să fac practic şi, după o vreme, am creat acest brand organic sustenabil de fashion. Abia atunci când eram pe cale să înregistrez marca şi încă mă documentam, cineva m-a întrebat cât de profund m-am gândit la nume, pentru că vayu înseamnă vânt, înseamnă respirație.
De îndată ce am auzit asta, m-am simţit din nou dat peste cap, fiindcă eu nu știu sanscrită, nu înțeleg această limbă şi, drept urmare, alegera nu avea cum să fie doar un rezultat al unui research raţional, dată fiind semnificaţia sa aparte, legată de ceea ce trăisem pe barcă. Pentru mine, vayu este respirația din fiecare, este forța vitală, dar asta nu înseamnă ca văd acest concept ca pe unul religios, ci doar ca o punte între spiritualitatea asiatică, de la Qi-ul chinezesc până la zeul hindus Vayu, şi cea occodentală, pentru că noi, oamenii din cultura de limbă engleză, îi spunem, simplu, energie… acea energie care ne conectează pe toți şi pe toate.
Experiența care ţi-a nuanţat principiile a venit după mai mult de 10 ani în care ai lucrat în industria modei, care te-au făcut să ai o părere nu foarte bună despre acest mediu profesional. De ce ţi-ai propus să încerci o schimbare radicală în interiorul acesteia şi nu ai optat pentru o alta cale de evoluţie profesională, mai aproape de modul tău schimbat de a privi lumea?
Pentru că moda este unul dintre lucrurile pe care le-am iubit dintotdeauna, încă de la o vârstă fragedă. În poza cu mine în prima zi de școală, port o șapcă de baseball întoarsă invers şi o pereche de ochelari de soare, şi asta când aveam doar cinci ani. Iubesc moda! Întotdeauna am fost pasionat de modă şi cred că, oricare ar fi pasiunile tale în viață, e alegerea ta dacă le urmezi sau nu, dar dacă vrei ca șansele să fie în favoarea ta, trebuie să-ți urmezi întotdeauna pasiunea, pentru că atunci nu-ți va fi niciodată greu să muncești.
Dacă profesia pe care o exerciţi vine pe o pasiune de-a ta, îți spui fericit că eşti plătit pentru că faci ceea ce-ţi place şi nu poate fi privită ca o slujbă. Atunci când eram în industria fashion, nu simțeam în nicio zi că sunt la muncă. Pur și simplu, îmi plăcea să creez şi îmi plăcea când oamenii purtau hainele noastre, felul în care îi făceau să se simtă, când îi vedeam zâmbind sau bucuroşi. Îmi place cum hainele îi conectează pe oameni la o identitate.
Oricine, indiferent de formă, dimensiuni sau aspect, poate purta același lucru și se poate conecta la o identitate, deci asta este, pentru mine, partea de branding personal. Iubesc brandingul! Așa că, da, atunci m-am gândit că trebuie sa merg mai departe cu ceea ce sunt bun, ori eu nu sunt bun la multe lucruri, ci doar la vreo două, unul dintre ele fiind moda şi celălalt să fiu disruptiv prin modul în care îmi exprim cu tărie opiniile. Întotdeauna am fost bun la aceste două lucruri.
Care a fost însă abordarea ta în construirea brandului organic Vayyu? Cât ai folosit din experiența ta anterioară în fast fashion? Existau modelele ce puteau fi îmbunătățite sau ai plecat cu brandul şi businessul de pe baze complet noi?
Am început prin a mă gândi în ce măsură ar putea fi Vayyu un brand de fast fashion etic şi organic, apoi, când am trecut în revistă propria mea istorie profesională, am decis că răspunsul trebuie căutat, în primul rând, în comportamentul consumatorului. În mintea mea s-a făcut atunci o legătură foarte ciudată, pe care ţi-o împărtăşesc, dar trebuie să te raportezi la ea cu înţelegere, o comparaţie între fast fashion și… un serial killer. Un criminal în serie ucide 30 de oameni pe zi şi apoi spune: ‘De fapt, eu mă simt prost făcând asta, așa că, de-acum înainte, am de gând să ucid doar cinci oameni pe zi și am să o fac într-un mod mai uman.’.
Asta face conceptul de crimă în serie mai acceptabil? Bineînţeles că nu. Vreau să spun că, atunci când ceva este stricat sau greșit ca și concept, nu contează cum o faci sau cât de puțin o faci, este acelaşi lucru până la urmă. Nu aveam cum să schimb modelul de fast fashion, pentru că “fast” fashion înseamnă să cumperi ieftin, să cumperi mult și să cumperi repede, iar cu această mentalitate suntem încă blocați în faza în care peste un miliard de piese de îmbrăcăminte se aruncă zilnic în lume.
Prin urmare, mi-am spus atunci că singura direcţie în care pot acţiona este schimbarea conceptului de cumpărare și a modului în care oamenii apreciază hainele, precum și a călătoriei pe care o face o anume piesă de îmbrăcăminte până la purtător. Am început să studiez etapele procesului, așa că m-am dus la o moară de bumbac organic înainte de a merge la fabrici şi de aici mi-am dat seama că, folosind bumbac organic, nu pulverizez pesticide pe câmpuri. În consecinţă, pesticidele nu ucid biodiversitatea și nu ajung în pânza de apă freatică a planetei.
Ăsta a fost un prim pas, însă aveam nevoie de țesături de culori diferite. Cum le vopsesc? M-am uitat la toate vopselurile, căutând coloranți non-toxici. Există, de exemplu, unii făcuți din legume şi am început să îi folosim… atunci mi-am zis: ‘E bine, fără pesticide, fără cerneluri toxice.’. Apoi am vizitat mai multe fabrici, ca să vad cum funcționează şi care este sursa lor de energie. Am găsit una, de exemplu, care foloseşte turbine eoliene și panouri solare și care are rezervoare mari de apă ce captează ploaia musonică, așa că nu o pompează din pânza freatică.
Un fapt mai puțin cunoscut este că toată apa subterană pe care a extras-o omenirea a înclinat planeta, a schimbat axa de rotaţie a Pământului, așa că eu am refuzat ideea de a pompa apă din panza freatică şi am hotărât să folosim doar apa de ploaie. Mai mult, am spus că, atunci când vom repune apa în circuit, aceasta trebuie să fie la fel de curată precum am luat-o la început, dacă nu chiar mai curată, şi exact facem.
Apa trece la noi printr-un sistem de reciclare şi purificare în 3-4 etape – osmoză, filtrare cu nisip etc -, astfel încât, la final, poți bea liniştit un pahar cu apa care a fost folosită în procesul nostru de producție, la cât e de curată. Deci, pe scurt, fără pesticide pentru a proteja biodiversitatea, fără cerneluri toxice sau substanțe chimice, soluţii eoliene, solare, cuve cu apă…
Plecasem însă de la comportamentul consumatorului în fundamentarea brandului Vayyu. În privinţa asta, care a fost drumul de la observaţie la soluţie?
Într-adevăr, în această succesiune de care am vorbit, ultimul punct de clarificat, dar nu cel mai puţin important, fiindcă nu a fost vorba niciodată doar despre planetă, era: ‘Cum tratez oamenii?’. Pentru că poți trata planeta foarte bine, dar oamenii de rahat, însă eu mi-am propus din start să le acord o importanţă egala. Tot legat de procesul de producţie, m-am interesat ce acreditări poate avea acea fabrică, dacă pot să cunosc angajaţii şi în ce condiţii muncesc.
Am aflat că fabrica a fost acreditată de Fair Wear Foundation, ceea ce înseamnă că muncitorii beneficiază de îngrijire medicală, plus că au o cantină, femeile însărcinate pot beneficia de concedii nelimitate, de servicii de îngrijire a copiilor, de școală, de odihnă și de transport către și de la fabrică. Asta a fost baza de la care am plecat, dar, evident, toate astea cresc costurile fenomenal, așa că, la final, îmi era clar că brandul trebuie să fie comercializat la prețuri premium, iar asta va exclude, evident, o mulțime de oameni dintre potenţialii cumpărători, drept pentru care mi-am zis: ‘Hai să facem două linii de producție’.
Avem frecvent obiceiul să cumpărăm vrac, nu-i aşa? Ei bine, noi le spunem oamenilor: ‘Uite, pentru un tricou, ai garanție minimă de 5 ani. Dacă se rupe, ni-l poți trimite înapoi, îl vom repara şi ţi-l retrimitem.’. Atunci când ai un tricou care durează 5 ani, dacă calculezi costurile pentru cineva care cumpără mai multe tricouri o dată la fiecare 5 luni, să zicem, pe termen lung iese mult mai ieftin, dar singura modalitate prin care oamenii ar economisi astfel ar fi schimbarea comportamentului şi mentalității consumatorului.
Aceasta e cea mai grea parte, care ne îngrijorează și care ne preocupă și în ziua de azi, cum să îi faci pe consumatori să spună: ‘Voi cumpăra calitate, nu cantitate, voi cumpăra puțin și nu des, și voi da la reparat tot ce am şi se poate repara’. Începem să vedem cum, mai ales în Europa, în Țările de Jos de exemplu, aceasta a devenit o practică foarte normală, dar, din păcate, în locuri precum Marea Britanie, încă nu este.
Acolo fast fashion-ul domină piața, iar oamenii cumpără 15 tricouri și plătesc 80 de lire sterline pentru aceste lucruri, pe care le vor arunca în 2-3 luni, pe toate, în loc să cumpere un singur tricou, care să reziste timp de 5 ani. Dar oamenii continuă să vrea câte un tricou diferit în fiecare zi, nu? Aceasta e problema! Oricum, atunci când am început Vayyu, foştii mei colegi din industrie mi-au zis că sunt nebun, fiindcă, în urmă cu un deceniu, despre sustenabilitate abia dacă se vorbea, era un subiect cu totul periferic.
Când menţionam acest acest brand organic, de lux, sustenabil, care nu poluează, toată lumea se holba la mine uimită exclamând: ‘Ţi-ai pierdut mințile!’. Ei bine, în 2018, am devenit al doilea cel mai etic brand din Marea Britanie, votat de Good Shopping Guide, inclusiv pentru modul în care ne tratăm personalul.
Cum păstrezi echilibrul între creativitate și sustenabilitate? Fiindcă oamenii pot gândi că restricțiile pe care ţi le impui, apropo de tipul de materiale, de exemplu, poate afecta estetica hainelor. Ai rămas însă deschis la colaborari creative, precum cea cu secția de Fashion Design de la Nottingham Trent University, pentru colecţia Peanuts.
Pe scurt, asta e ceea ce facem noi, cu limitările pe care ni le-am asumat referitoare la materiale, la cum sunt făcute, care sunt cusăturile sau eticheta… dar, de fapt, știi ceva? Dacă cuiva nu-i place, atunci să nu cumpere. În privinţa colaborării pe care ai menţionat-o, ceea ce am făcut atunci a fost că, literalmente, am adus cele trei țesături pe care noi le folosim, le-am pus pe masă și le-am spus studenţilor: ‘Acestea sunt materialele, astea sunt culorile și cernelurile care se pot folosi, cu ele plecaţi la drum.’.
Eu cred că se conservă aproximativ 80% din creativitate inclusiv în aceste condiţii şi chiar poți face lucruri frumoase, care să fie durabile în acelaşi timp, dacă încerci cu adevărat. Ceea ce le spun eu oamenilor este că trebuie să dăm roata înapoi, nu putem satisface gusturile fiecăruia în permanenţă, asta e limpede. E ca și când ne-am propune să nu jignim lumea, în general, dar, cu toate acestea, va exista întotdeauna cineva care să se simtă ofensat. La fel, atunci când ne concepem produsele, vor exista întotdeauna anumite lucruri pe care nu le vom putem face din cauza preocupării pentru sustenabilitate, dar noi suntem ok… pur și simplu asta este situaţia.
Nu putem spune nici acum că ar exista o înţelegere clară a ce califică un brand de fashion drept sustenabil. În anii în care ai lansat Vayyu, au mai apărut ceva branduri preocupate de acest aspect, precum Julie Brøogger, Sézane sau BITE Studios, dar nu suficente încât să contureze un parcurs al modei în direcția sustenabilităţii. Care este perspectiva ta în acest moment asupra gradului de conștientizare a oamenilor pe tema asta?
Când vine vorba de sustenabilitate, cred că este o poveste în continuă evoluție, mai ales că majoritatea marilor retaileri de fast fashion s-au înghesuit să spună: ‘Noi folosim pungi de hârtie, așa că suntem sustenabili.’, iar cuvântul “sustenabilitate” a fost atât de mult alterat și poluat, încât acum nu mai înseamnă nimic. Noi am cam încetat să mai clamăm că suntem un brand sustenabil, fiindcă, în realitate, absolut totul are o amprentă, dar la ceea ce nu putem renunţa sunt eforturile pe care le facem în mod clar, în fiecare zi, pentru a ne asigura că marca noastră are un efect minim asupra planetei.
Altfel, tot ceea ce facem, chiar și această conversație pe care o purtăm pe Internet, are o amprentă, are un efect asupra acestei planete. Este foarte simplu… trebuie să recunoaștem că, atâta timp cât oamenii ocupă această planetă, ea nu va fi niciodată sustenabilă 100 %. Putem însă reduce o mare parte din riscuri tratând-o mai bine și putem deveni, împreună, o civilizație care își prețuiește resursele și care le utilizează în mod mai durabil.
Am să-ţi dau un exemplu, pentru că eu ţin prelegeri despre sustenabilitate în cadrul Fundației [Vayyu]… e vorba de un paradox amintit într-o carte publicată în urmă cu mulți ani. Este mai bine pentru planetă să mergi prin oraș pe o bicicletă normală, cu pedale, sau este mai sustenabil să circuli cu o bicicletă electrică? S-au făcut teste, iar știinţa susţine că este mai durabil să mergi cu o bicicletă electrică, pentru că numărul de calorii de care vei avea nevoie pentru a înlocui energia de la parcurgerea a cinci kilometri pe bicicleta cu pedale depășesc amprenta de carbon a încărcării acelei biciclete, dacă e una electrică, iar tu nu faci acel efort.
Deci este un paradox, fiindcă te-ai gândi că e ecologic să mergi cu bicicleta fără baterie, dar, de fapt, tu eşti cel care trebuie să înlocuieşti energia şi ai o amprentă de carbon mai mare. Ce vreau să spun este că nu există încă răspunsuri pe care să le evaluezi a fi cu certitudine corecte sau greșite şi încă se lucrează la asta, domeniul de interes fiind foarte, foarte nou. În cazul nostru, ne-am anunţat clienţii, de exemplu, că ne vom închide site-ul de Black Friday, fiind primul brand din Marea Britanie care a făcut asta.
Le-am transmis un mesaj: ‘Nu credem în consumerismul de masă. Nu vom avea o promoţie de Black Friday. Vom reveni luni pentru comenzi, dacă veţi dori să achiziționați produsele noastre la prețul integral.’. Ei bine, imaginează-ți că am intrat în acea zi de luni pe site-ul magazinului și se vedea că acesta continuase să fie vizitat, ba chiar un client îşi comandase 8 tricouri, iar altul vreo 15, cheltuind la noi sute de lire sterline.
Așadar, am stat să mă întreb… dacă am creşte prețurile şi am face chiar din asta un obicei, i-am putea opri pe oameni să consume excesiv? Nu, fiindcă oamenii bogați cumpără aceeași cantitate pe care ar cumpăra-o şi în fast fashion. Repet, vreau doar să subliniez că, pentru moment, nu avem un model perfect… asta e realitatea.
Din postura de al doilea cel mai etic brand din UK, cum se manifestă practic acest tip de învăţăminte de business? Încotro s-a orientat Vayyu după acea experienţă?
Ca brand, susţinut de aceste valori, treptat, am intrat în 633 de magazine din Europa și America şi, după experinţa acestor ultimi 6-7 ani, pot spune că privesc viața dintr-o perspectivă diferită. Mi-am ucis o mare parte din ego și toate prostiile pe care mi le spuneam despre cât de important sunt, dându-mi seama că relevanţa mea nu e mai mare decât al unui vierme de pe câmp, ba chiar acela are o mai mare importanță biologică decât mine pentru planetă. Înțelegând asta, am continuat să-mi pun întrebări legate de cum să-mi continui drumul.
Chiar dacă are toate aceste părţi bune, oare brandul meu chiar ajută planeta asta? Iar răspunsul s-a dovedit a fi simplu: nu, nu ajută cu adevărat planeta. Nu dăunează chiar atât de mult ca altele, dar nu o ajută. În acel moment, am luat hotărârea să încep să îi dau înapoi câte ceva, să returnez din ce mi-a oferit pe parcursul vieţii, prin intermediul unei organizații caritabile căreia să donez din profitul brandului.
Am urmărit, de exemplu, problema poluării cu plastic, prezentă la știri aproape în fiecare zi. Nicăieri nu te poți ascunde sau feri de poluarea cu plastic, de la insulele din mijlocul oceanului, până în Europa, Asia, Africa sau America de Sud, iar plasticul plutește peste tot şi între ele.
Acela e momentul în care Fundația Vayyu şi ideea de UOCEAN a început să prindă contur, pentru că m-am dus mai întâi la șase organizații caritabile diferite din Marea Britanie și le-am spus: ‘Am două cerințe. În primul rând, să luați măsuri cu privire la poluarea cu plastic de pe plaje, râuri şi canale şi, în al doilea, să implicați comunitatea, pentru că, dacă 80 % din plasticul oceanic provine de pe uscat, de ce ne ocupăm de această problemă pe mare şi nu în orașe?’.
Mă gândeam că este un drum prea îndelungat de la adecvarea legislației până la măsuri luate în supermarketuri, așa că militam pentru o abordare la nivel elementar, care să nască apoi un dialog social. Toate organizațiile cărora m-am adresat, mi-au zis însă cam acelaşi lucru: ‘Noi nu prea ne ocupăm de curățenie și nu avem o comunitate în sensul propriu, căci prin zona noastră aceasta e formată doar din niște bătrâni.’.
Fiind fiul unui refugiat, un imigrant în această țară, care am luptat pentru tot ce am dobândit, mi-am spus atunci, la rândul meu… ‘Să le dau banii mei acestor oameni privilegiați, din aceste organizații caritabile care deja au bani? Nu!’. M-a interesat doar să acumulez experiență și să intru în conversaţie, pentru că eu îmi doream în realitate ca oamenii, indiferent de rasă, sex, etnie, din orice minoritate, să îşi deschidă mintea pentru conservarea mediului, într-un mod în care acţiunile noastre să fie accesibile pentru absolut toată lumea.
O particularitate esențială a tuturor proiectelor fundației Vayyu, pe care ai fondat-o în 2018, este, într-adevăr, empowerment-ul minorităţilor şi a comunităților stigmatizate. Cât de simplu sau de complicat este să faci ca lucrurile să se întâmple când îţi asumi un asemenea ţel?
Pot da un exemplu care este relevant, cred eu. Pentru una dintre activităţile de curățare pe care le-am organizat, ne-am adunat în jur de 50 de oameni din toate mediile, inclusiv cel mai bun prieten al meu, care este român şi s-a mutat în Marea Britanie acum opt ani cu familia, iar copiii mei sunt la școală cu ai lui. Am ieșit deci cu toții, negri, asiatici, albi, refugiați, români, toată lumea posibilă, la strâns de plastic, şi știți ce s-a întâmplat?
La scurt timp după ce am început curățenia pe un râu local, a apărut poliția, altfel, foarte respectuoasă. Ofițerul mi-a spus că îi pare foarte rău despre asta, dar cineva a chemat poliția. ‘Cine?’ M-am uitat în jur și am zărit un tip pe o ambarcaţiune. Polițistul s-a dus atunci la el și i-a spus: ‘Dacă ne mai suni vreodată pentru prostiile astea, te arestăm pe tine. Este foarte clar ce fac acești oameni aici, nu?’. Când văd zeci de oameni din minorități sau rase diferite adunându-se împreună, oamenii se sperie şi nu se gândesc la faptul că acel grup s-a strâns ca să cureţe râul pe care pluteşte chiar barca lor.
Cu trecerea timpului am realizat, de exemplu, că organizațiile caritabile conduse de BAME [termen ce grupează toate minorităţile etnice – n.r.], primesc, în medie, fonduri cu aproximativ 40-45% mai puține decât o organizație non-profit albă şi asta, în primul rând, pentru că nu există încredere. În ce mă priveşte, aparţinând unei minorităţi etnice, este foarte important să nu duc această luptă doar pentru mine, ci și pentru comunitate, întrucât, privind la cum se pune problema imigrației şi a refugiaților, există o stigmatizare și un vibe negativ asociat acesteia.
În ziarele din Marea Britanie nu se vorbește în ziua de azi decât despre bărci de imigranți care traversează Canalul şi care trebuie opriţi, dar în vremea când tatăl meu a venit aici, Anglia era larg deschisă imigranților, pentru că nu avea forță de muncă, şi uite cât de radical s-au schimbat rolurile. Este ca și cum ai zice: ‘Unii dintre voi pot veni şi sunt primiţi, dar, totuşi, să nu fiţi nu prea mulți.’. Cine şi-ar fi închipuit că fiul unui imigrant din Africa [tatăl lui Chris Desay a fost refugiat politic din Uganda – n.r.] va ajunge să conducă cea mai mare organizație de conservare a mediului din Marea Britanie?
Fiindcă impresia generală pare a fi actualmente că nu suntem buni pentru țară. Deci, pentru mine, sensul cuvântului empowerment este foarte important şi când spun comunități stigmatizate sau izolate, nu mă refer doar la persoane de culoare, pentru că poate fi vorba de oameni albi care provin dintr-un cartier de locuințe sociale, de exemplu, care, la fel, sunt la rândul lor izolați și stigmatizați. Ierarhizarea socială este un lucru al naibii de important. Indiferent că ești o persoană de culoare sau ești alb și sărac, de fapt, ai aceeași problemă, eşti tratat la fel de rău ca orice altă victimă a unor prejudecăți sociale.
Pentru că ai adus în discuție UOCEAN, proiectul Fundaţiei VAYYU ce are ca misiune refacerea ecosistemelor marine, conform datelor ONU, mai mult de 5 milioane de sticle de plastic sunt aruncate anual în apă, iar nivelul la care ajuns poluarea mă face să presupun că, în ceea ce priveşte activitatea voastră, nu este vorba doar despre colectare sau curăţare cu sprijinul comunităţilor, dar şi despre educare. Cum ai conturat, de fapt, planul de acțiune în cadrul UOCEAN 2050?
Am mers de la bun început pe o cale foarte organică şi primul lucru asupra căruia m-am concentrat a fost să ne apucăm de curățat, să scoatem bucăți mari de plastic din apă… vroiam să facem ceva vizibil, fiindcă m-am gândit că asta va populariza demersul, va crește gradul de conștientizare şi va da startul dialogului.
După aceea, mi-am pus problema că doar un mic procent din societate va manifesta un respect suficient pentru mediu astfel încât să facă acest lucru și m-am întrebat cum aş putea schimba restul lumii, mai ales că, în cele mai multe cazuri, generațiile mai în vârstă, dar și multe dintre cele mai tinere, îşi au principiile şi modul lor de viaţă bine definit, şi, în consecinţă, m-am hotărât să merg în școli, pentru că trebuie să educ.
Cu alte cuvinte, am plecat de la trei piloni – clean up, educate, advocate – şi, bazându-mă pe aceştia, am demarat diverse proiecte educaționale. De exemplu, acum o lună şi ceva, am început un program IOSH în Kenya şi am ajuns deja în trei școli, unde am început să educăm peste 400 de elevi în ceea ce privește cunoașterea oceanelor, ce face oceanul pentru planetă, cum îl putem proteja, ce este o creatură oceanică, ce sunt algele marine sau recifele de corali.
Mai mult, implicăm aceste școli în activităţile de curățare a plajelor, iar doamnele din comunitate realizează produse din plasticul pe care copiii îl colectează, deci este o formă de economie circulară de recycle-reuse-upuse. Ultima componentă la care am ajuns a fost cea de advocacy, fiindcă, indiferent de impactul obţinut prin educarea chiar şi a unei întregi generații de tineri, s-ar putea ca anvergura acestuia să nu aibă ecou suficient.
Partea de advocacy se referă la crearea legislației şi la sensibilizarea opiniei publice şi a autorităţilor. Am vorbit, de exemplu, la Conferința ONU privind apa, de la New York, la COP28, am luat cuvântul la Barcelona, în cadrul UN Ocean Decade, în fine, pledez continuu pentru mai multe legi privind materialele plastice de unică folosință și susțin companiile în eforturile lor de a-și reduce producția de plastic.
În oglindă cu UOCEAN, ai proiectul UEARTH, dedicat în principal reîmpăduririlor. Plantarea unor puieţi de către comunități nu e însă suficientă pentru un efect pozitiv, pentru că la fel de important e managementul ulterior a viitoarelor păduri, iar asta presupune o bună cooperare cu alte organizații şi, mai ales, cu autoritățile. Din 2018, de la înfiinţarea fundației, cum au evoluat raporturile cu entităţile care, cel puţin teoretic, ar trebui să vă sprijine?
Ei bine, chiar şi în ziua de azi, noi suntem priviţi ca o organizație caritabilă… perturbatoare. Noi perturbăm status quo-ul! Cei mai mulţi dintre oameni se uită la noi și trec mai departe. Nu le place ceea ce susținem, fiindcă, de multe ori, ei asociază o mișcare cu o anumită comunitate sau cu un anume tip de persoană, ceea ce îi face să reacţioneze oarecum îngust: ‘Asta e doar pentru noi. Noi avem grijă de copacii de aici, e zona noastră.’.
Iar atunci când eu transfer oameni din alte țări în diferite orașe, pentru a face un soi de polenizare încrucișată a comunităților, localnicilor nu prea le place. ‘De ce vin ei în zona noastră?’ Ei nu se uită că acei nou veniţi tocmai au plantat 400 de copaci într-o singură zi în zona aia, nu, pur şi simplu o consideră o intruziune, așa că noi, inclusiv în clipa de faţă, luptăm încă pentru a fi recunoscuți.
Unul dintre cele mai importante proiecte disruptive ale noastre de până acum este, de exemplu, proiectul nostru din cadrul UOCEAN, care se numeşte Heights of Possibility Experience… HOPE. Totul a început cu un discurs pe care l-am ţinut la o universitate, despre UOCEAN şi despre ceea ce facem în comunitate, în urma căruia am fost abordat de un tip care mi-a zis că îi place energia mea şi că şi-ar dori să facem un proiect împreună, deşi profesia lui n-are nicio legătură cu ce fac eu.
‘Dar cu ce te ocupi?’, l-am întrebat. ‘Sunt pilot cascador.’ Atunci i-am spus: ‘Bine, prietene, dacă îmi poți spune cum ar putea funcționa cascadoriile în aer şi artificiile date de pe un avion în lumea conservării mediului, voi face un proiect cu tine.’. M-a invitat la o cafea şi am petrecut trei ore și jumătate vorbind despre industria aviatică şi ce-am putea găsi care să se potrivească, dar fără să ajungem la vreo concluzie.
Oricum însă, mie îmi place să-mi dedic timpul unor teme noi, aşa că, după aproximativ o săptămână de research, aveam să intru pe un drum care, cel puţin la început, a șocat pe mulţi. Am sunat atunci la partenerii noștri din Africa de Sud, Guatemala, America de Sud și America de Nord cu o întrebare generică… ce au în comun industria aviatică și conservarea? Surprinzător, răspunsul a fost: ‘Totul!’.
Mi-au explicat că 80 % dintre activitățile de conservare din rezervații sunt realizate cu avioane mici, de la recensământul elefanților africani până la identificarea braconierilor sau a rutelor de migraţie ale speciilor, toate astea nefiind posibile decât cu ajutorul avioanelor mici. Am sunat atunci la Armată, la Forțele Aeriene, pentru că știu câțiva oameni de acolo, şi am întrebat: ‘Care este diversitatea de gen și rasă a piloților din Marea Britanie?’. Mi s-au trimis statisticile şi am văzut, de exemplu, că 97% dintre toți piloții britanici sunt bărbați şi doar 3% sunt femei.
Pilotul care te abordase nu avea însă legătură cu Royal Air Force, presupun. Ce te-a îndreptat cu documentarea înspre armată?
Desigur, ai dreptate, acel pilot nu făcuse parte din RAF, el fiind învăţat să zboare de către un prieten de familie, când era mai tânăr, aşa că e un om absolut obişnuit, ca oricare dintre noi doi. Pe mine însă, în acel moment, mă interesau detalii şi din perspectiva comunităţilor, iar din acele statistici am constatat, de exemplu, că doar 7% din piloții din UK provin dintr-o minoritate etnică.
La cum arătau cifrele, dacă ești femeie dintr-o minoritate etnică nu ai, practic, nicio șansă să devii pilot în Anglia. Am sunat atunci, din nou, la acele organizații de conservare ca să verific dacă ar avea nevoie de piloţi în situaţia în care aş reuşi să pregătesc asemenea oameni, să dau unora şansa obţinerii licenței de zbor pe avioane de mici dimensiuni. Au fost categorici: ‘Dacă ai, trimite-i de azi! Avem nevoie de piloți!’.
În acest context, soluţia mea a fost să ridicăm, ca experiment, câţiva tineri în cer, dar într-un planor – deci zero emisii -, aşa că i-am cerut partenerului meu de proiect să evalueze 30 de persoane, toți din zone urbane defavorizate, dați afară din școală, dintre care să evalueze care ar fi trei cu potențialul cel mai mare. Ei bine, am satisfacţia că am ajuns aproape de finalul procesului, literalmente, şi chiar luna viitoare aceşti trei tineri își vor lua licența ca să lucreze ca piloți pentru conservarea naturii.
Legat de procesul de instruire, mai este un aspect interesant, fiindcă 75% din formarea ca pilot desfăşurându-se la noi într-un planor, am redus practic emisiile cu 75%, deci consumi mai mult combustibil conducând maşina până la aerodrom decât pentru o lecție de zbor. Sigur că, celelalte 10 ore de zbor se fac într-un avion cu motor, conform legii din UK pentru pregătirea piloţilor, dar este unul care are doar 70 de cai putere, deci e mai mult un planor cu motor.
În felul ăsta revin la întrebarea ta cu raporturile noastre cu ceilalţi şi la cum suntem priviţi, fiindcă atunci când am ieșit în public și am spus povestea, care a ajuns peste tot, inclusiv la Sky News, ITV şi BBC, toată lumea s-a întrebat cum poate o organizație preocupată de protejarea mediului să instruiască piloți pentru aviație, iar oameni din alte organizații de conservare m-au sunat atunci și au spus: ‘Am auzit despre proiectul vostru în aviație… sunteți dezgustători!’.
Am pus telefonul jos. Ascultă, Ioan, îmi pare rău, însă eu am un background comercial, care mi-a oferit pe parcurs foarte puține oportunități în a face ceva bun în sensul ăsta, dar în aceşti ani încerc, prin tot ceea ce fac, să ajut cumva la salvarea planetei. Este perfect ce fac eu? Nu, absolut deloc! Dar știi ce? Este cu siguranţă 99% mai bine decât ceea ce face oricare altă persoană care lucrează de la nouă la cinci cu ochii închiși, crezând că altcineva îi va salva ziua. Cel puțin eu încerc sa fac asta.
Chris, închidem cercul privind spre viitor. De ce UOCEAN şi UEARTH au la final… 2050?
Există două motive. Unu, pentru că, în 2030, nicio țintă din cele asumate în Agenda pentru Dezvoltare Sustenabilă [adoptată de ONU în 2018 – n.r.] nu va fi atinsă. Acesta este adevărul. Am depășit deja temperatura cu 1.5°, așa că Acordul de la Paris [tratatul ONU încheiat în cadrul COP21, în 2015, ce prevedea ca obiectiv limitarea creşterii anuale a temperaturii globale la 1.5°C – n.r.] a dispărut, nu mai are nicio substanţă.
Acum, ei ne vorbesc deja de 2.5°, dar, în curând, este posibil să auzim chiar de 3.5°. Aşadar ăsta e primul motiv, cel că eu sunt o fire mai realistă. Al doilea este faptul că, în 2050, mă voi pensiona, deci altcineva poate continua să dirijeze organizația, atâta vreme cât eu îmi doresc să mă aflu atunci pe o plajă curată.
Da, 2050 va fi anul când voi preda frâiele unui tânăr cu energia unei rachete, care să fie de două ori mai gălăgios ca mine, de două ori mai furios, de două ori mai zelos, și care să îmi continue misiunea în timp ce eu voi sta relaxat undeva prin America de Sud, având în faţă niște burritos și un cocktail.
» Interviu de IOAN BIG | Clin D’Oeil
Foto: Nikhil Mistry & The Vayyu Foundation
