RUSTY ZINN, un super-chitarist la răscrucea dintre Blues şi Reggae
Considerat unul dintre cei mai talentaţi chitariști din Blues-ul contemporan, Rusty Zinn (n. 1970) a fost unul dintre starurile care au cântat în premieră în România, în cadrul ediţiei de anul acesta a Braşov Jazz & Blues Festival. Lansat în anii ’80, în circuitul cluburilor din Bay Area, californianul avea să dobândească notorietatea internaţională datorită lui Kim Wilson, ce i-a produs LP-ul de debut, Sittin’ & Waitin’, pentru care Rusty a fost nominalizat la un Blues Music Award.
Prima surpriză în parcursul său continuu ascendent, jalonat de colaborări cu muzicieni precum Elvin Bishop sau label-uri ca Alligator, a venit din virajul pe care chitaristul l-a făcut înspre Soul, la începutul anilor 2000, când a renunţat la înţelegerea cu legendarul producător de Blues din Chicago, Bruce Iglauer, considerând-o prea restrictivă creativ.
La scurtă vreme, călătoria lui de autodescoperire a luat o nouă turnură odată cu imersiunea profundă în cultura jamaicană și transferul interesului său în spaţiul de expresie sonor specific acesteia, indiferent că ne gândim la Reggae, Rocksteady sau Ska.
Înregistrat în 2006, albumul său ReggaBlue a avut un succes uriaș, inclusiv în America de Sud, unde RUSTY ZINN a decis să se stabilească definitiv și să-și continue explorarea, dar asta nu înseamnă că a renunţat la Blues, ba dimpotrivă, l-a cercetat până în profunzimea rădăcinilor sale africane.
Despre toate răscrucile din viaţa acestui hoinar cultural am stat de vorbă pe îndelete la Brașov, după concertul absolut memorabil susţinut cu Sugar Ray Norcia și ai săi fideli The Bluetones.
RUSTY ZINN @ Braşov Jazz & Blues Festival, 2024 | Foto: Florin Ghioca
Rusty, în copilărie ai început prin a bate la tobe, dar după un timp, ai trecut la chitară. Care au fost circumstanțele în care s-a produs această comutare a interesului tău?
Dorinţa de a mă apuca de chitară a venit din cea de a cânta Blues, în mod categoric. Chiar dacă am început să cânt la un instrument de pe la cinci ani, de fapt, îmi amintesc de muzica ce mă înconjura încă de la vârsta de trei ani, când auzeam Stylistics și The Spinners la radio.
La scurt timp după aceea, am început să scormonesc în colecţia de discuri single a mamei, care avea o mulțime de înregistrări cu Fats Domino și Elvis. Într-un fel, poate că ascultam Blues, dar eu nu știam atunci că acea muzică provine din Blues.
Mai târziu, când eram deja adolescent, fratele meu a început să aducă acasă discuri de Blues adevărat… Muddy Waters, Howlin’ Wolf, John Lee Hooker. Muzica aia, cu toate chitarele alea grozave, chiar m-a uns pe suflet şi cred că ea este cea care m-a făcut să vreau să cânt la chitară. Atunci s-a produs trecerea de la tobe la chitară.
Rusty Zinn, 1988 (cu Ben LeBlanc) | Sursa foto: Rusty Zinn FB
Dar ascultatul discurilor, precum și exersatul pe cont propriu la chitară, nu înseamnă neapărat că există şi dorința de a cânta live în fața publicului…
Când aveam 17 ani, deja eram în prima mea formație, cu toate că nu cântam la chitară de nici un an… dar învățam foarte repede.
Am început să cânt atunci cu niște băieți mai în vârstă şi ne-am făcut o trupă numită Stone Crazy – pe care am numit-o astfel după un cântec al lui Buddy Guy -, alături de care mai mult repetam în particular, aşa că, sincer, nu-mi amintesc decât de o cântare la o petrecere pe care am avut-o, asta până când, în cele din urmă, am început să susţinem concerte în deschiderea trupelor de Blues aflate în turneu, care ajungeau prin oraș.
Când aveam 17 ani, un mare spectacol de Blues organizat sub egida Antone’s [locanta istorică din Austin, fondată de Clifford Antone în 1975, un leagăn al Blues-ului live – n.r.] a trecut pe la noi, prin Santa Cruz, şi am tinut morţiş să-l văd pe Jimmy Rogers, pe care îl idolatrizam deja, dar şi pe Buddy Guy, James Cotton şi Kim Wilson.
Tipul care mi-a schimbat însă realmente viața în acea seară a fost Luther Tucker, deşi atunci doar i-a acompaniat pe Jimmy Rogers și pe Cotton… dar nu mai auzisem pe absolut nimeni să cânte într-un stil ca al lui!
Era atât de deosebit încât m-a dat pe spate, mi-a schimbat viața. Am știut atunci, în acele clipe, că vreau şi eu să cânt în fața oamenilor, cu alte cuvinte, acela a fost, pentru mine, punctul de cotitură. Din păcate, el a rămas mai puţin cunoscut, fiindcă avea, cred, doar 58 de ani când a murit [în 1993] şi a înregistrat destul de puţin.
De asemenea, era o persoană timidă și nu era tentat să iasă în față. Îi plăcea enorm să cânte, îşi avea propriile lui proiecte, dar toţi ceilalţi vroiau ca Tucker să cânte la chitară în spatele lor, pentru că, ăsta e adevărul, te făcea şi pe tine să suni mai bine atunci când el te susţinea muzical. A fost, pe bune, un muzician cu totul aparte.
Rusty Zinn cu Jimmy Rogers, 1992 | Sursa foto: Rusty Zinn FB
De fapt, când ai început să te gândești că ai putea trăi din muzică?
Ei bine, așa cum spuneam, probabil că primul concert pe care l-am avut cu trupa a fost o petrecere de Halloween sau ceva de genul ăsta, după care au urmat concerte locale, în Santa Cruz, orașul nostru natal, în care am deschis pentru alţi artişti, deci nu câştigam cine ştie ce bani.
Tot în acea perioadă, mai găzduiam un Blues jam în fiecare sâmbătă, unde noi cântam primul set, apoi lasam locul jammer-ilor şi încheiam seara cu un alt set. Aveam 17 ani şi făceam 25 de dolari în fiecare sâmbătă, pentru că eram acolo toată noaptea, iar 25 de dolari în anii ’80 erau mulți, crede-mă. Ce vreau să zic este că am sperat de la bun început că voi putea trăi din muzică… dorința era acolo.
Îi vedeam pe toți oamenii ăștia ce umblau în turnee, precum Anson Funderburgh sau Ronnie Earl, ca să nu mai vorbesc de cei mai în vârstă, ca Jimmy Rogers, şi mă gândeam necontenit că, da, vreau şi eu să fac asta, vreau să văd lumea… vreau să călătoresc și să cânt. Dorința era acolo, nu știam dacă voi fi capabil să mi-o îndeplinesc, dar, privind retrospectiv, îmi dau seama că nu a durat mult până să văd că se poate.
Atunci însă, îmi părea că va dura o veșnicie… dar uite că totul s-a întâmplat apoi destul de repede, în doar câțiva ani.
Foto: Rusty Zinn FB
După Luther Tucker, un alt muzician care ţi-a influenţat parcursul a fost Kim Wilson, de la The Fabulous Thunderbirds.
Dacă stau să privesc în urmă, n-aș putea spune că a fost un mentor, dar cu siguranță a fost angajatorul meu, unul, într-adevăr, foarte important pentru cariera mea ulterioară.
Interesant este că am ajuns să cânt în primul concert cu el din cauza vorbelor schimbate de doi tipi, Jimmy Rogers și Al Blake, ştii despre cine vorbesc, cel de la Hollywood Fats Band, care i-a pomenit lui Jimmy despre mine [la San Francisco Blues Festival, probabil, în 1992 – n.r.], mai ales că fusesem cu el în turnee de câteva ori, iar eu cred că atunci când, dintr-o pură întâmplare, Kim i-a auzit menționând laudativ numele acestui muzician pe care nu-l cunoştea, el a ciulit urechile: ‘Oh, tipul ăsta trebuie să fie tare!’.
Doar că eu, în realitate, eram un copil care încă învăța şi, să fiu sincer, cu toate că am deja 54 de ani, continui să învăț… da, chitara continuă să-mi dea de furcă în fiecare zi. Dar uite că așa am obținut acel angajament şi, dintr-o dată, s-a auzit de mine, iar oameni care habar n-aveau cine sunt au început să îmi acorde o mai mare atenţie.
Apoi, în ’96, a venit acea nominalizare pentru “Best New Blues Artist”, ca urmare a primului meu album scos la Black Top Records, Sittin’ & Waitin’… era pe-atunci încă epoca premiilor W.C. Handy [pre-Blues Music Awards].
În fine, nu știu ce să-ţi mai zic despre asta, adică eu cred că asta arată bine doar pe hârtie, în CV-ul meu, dar nu sunt chiar sigur că m-a catapultat atunci, muzical vorbind, la un alt nivel.
Foto: Rusty Zinn FB
Cu toate că erai deja un muzician de Blues foarte apreciat, după câţiva ani, ai renunţat la a te defini eminamente prin intermediul acestuia şi ai virat progresiv spre Soul. Ce te-a făcut să renunți la înțelegerea cu Bruce Iglauer de la Alligator Records, ce părea atât de promiţătoare?
Sunt un fan al muzicii în general și, drept urmare, am avut dintotdeauna gusturi extrem de eclectice.
Dincolo de acest aspect, eu mai cred că genurile muzicale, cel puţin cele pe care eu le iubesc, prezintă mult mai multe asemănări între ele decât diferenţe, iar Blues-ul și Soul-ul în special sunt foarte apropiate unul de celălalt.
Muzica Soul a fost ceva cu care eu am crescut, ascultând The Stylistics și Spinners la radio și, din acest motiv, am vrut să cânt şi aşa ceva, mai ales că-mi doream să mă mai eliberez de rutina de a clădi ceva muzical, în fiecare seară, plecând de la numai trei acorduri… mă atrăgea ideea de a cânta mai pronunţat melodic.
Cât despre chestia cu Bruce, semnasem un contract pentru trei discuri şi am făcut acel prim album cu el [The Chill, din 2000 – n.r.], dar nu dădea semne că ar vrea să fie alături de mine în călătoria pe care îmi propuneam s-o fac, așa că a trebuit să găsesc o cale pentru a ieşi din acea înţelegere. A trebuit să duc multă muncă de lămurire cu el, fiindcă n-a fost dispus să mă lase liber aşa, pur și simplu, deci a fost un întreg proces, dar, până la urmă, acel capitol s-a încheiat şi am plecat apoi în turneu timp de un an ca formaţie de acompaniament cu The Dynatones, ce avea în componenţă inclusiv suflători.
Dintr-o dată, am devenit un cântăreț de Soul, iar chitara era arma mea secretă. Trupa ieșea prima în faţa publicului şi susţinea un preludiu instrumental de pur Soul, după care mă introduceau în scenă, iar eu cântam vreo patru melodii înainte de a pune mâna pe chitară.
Aveam atunci o întreagă strategie în minte, ce mi se conturase din faptul că-i văzusem performând pe tipi precum Little Milton, de exemplu…
Foto: Rusty Zinn FB
Iar faptul că ai intitulat albumul tău, Zinfidelity, Vol. 1, a fost parte din această strategie? Trimiţi la fidelitate sau la infidelitate? Şi de ce… volumul 1?
În ceea ce priveşte Zinfidelity, a fost un joc de cuvinte, pentru că, de fapt, era adresa mea de e-mail.
Din punctul meu de vedere, titlul exprimă în egală măsură fidelitate și, apoi, infidelitate pentru muzică… a fost, de fapt, doar un mic giumbuşluc. Referitor la cifră, ea se justifică prin faptul că intenţionam să fac o serie de albume, nu doar unul singur, dar casa de discuri [Big Daddy Records] m-a dat completamente peste cap, sfârşind prin a încerca să-mi dea ţeapă, iar eu, ca să mă răzbun, am făcut o a doua înregistrare pentru ei, practic, doar cu muzică Reggae – asta e o poveste ce-ar dura ore bune să ţi-o spun acum în detaliu -, pentru că au încercat să mă tragă pe sfoară şi să mă excludă complet de la a beneficia de drepturile derivate din publicarea albumelor.
A fost o afacere extrem de proastă şi, de asta, volumul doi nu a mai apărut niciodată, cu toate că intenția mea a fost să scot cel puțin încă un alt album de Soul.
Îţi mai aminteşti cât de divers a fost primul volum?
Arăta o cale promiţătoare pentru o explorare mai în profunzime a muzicii, dar aşa, izolat, a rămas ca un produs cam ciudăţel.
Ţi-a plăcut, totuși?
Pentru că ce mi-am dorit eu a fost să-l scot din normalitatea evoluției teoretice sau previzibile a muzicii, adică avea în el Blues, avea Doo-Wop, avea Neo-Soul.
Mie mi-a dat atunci speranță şi dorinţa de a merge şi mai departe…
Rusty Zinn cu The Bluetones @ Braşov Jazz & Blues Festival, 2024 | Foto: Florin Ghioca
La un moment dat, ai spus: ‘Muzica nu este un sport pentru mine. Este o expresie.’. Privind în urmă, cum se raportează Rusty Zinn, cel de-acum, la tânărul nominalizat la W.C. Handy Awards?
Ei bine, cred că, în prezent, Rusty Zinn este un muzician și un cântăreț mai desăvârșit decât atunci.
Partea cea mai distractivă a călătoriei în muzică, pentru mine, o reprezintă cunoașterea şi mă bucură fiecare mic bulgăre de cunoștințe pe care am posibilitatea să îl dobândesc, fiecare acord care, dintr-o dată, îmi deschide uși armonice noi din punct de vedere al compoziţiei.
În opinia mea, dacă, vreodată, ajungi să crezi că stăpânești muzica, atunci trebuie să arunci prosopul și să renunți la a te exprima în felul acesta, pentru că, în realitate, nu te poți opri niciodată din învățat din şi prin muzică. De asta spun şi simt că sunt un muzician mai bun și mai împlinit în clipa de faţă decât eram atunci, în anii ‘90.
Uneori, îmi doresc să am posibilitatea de a mă întoarce în timp, la turneele cu Jimmy Rogers, Snooky Prior şi toţi acei tipi cu care am cântat pe vremuri… știind ceea ce știu acum. Nu că m-aș simți mai stăpân pe mine, dar cred că înţeleg mai bine ce încercam să fac atunci doar din instinct.
Oamenilor care m-au chemat să cânt cu ei atunci le-a plăcut spiritul pe care-l arătam, dar, din punct de vedere tehnic, eu mi-aș dori să mă pot întoarce în timp și să refac tot ce propuneam publicului, muzical vorbind.
Ajungem la Reggae, muzica definitorie pentru tine în ultimele decenii. Prima fază a reprezentat-o înțelegerea acesteia, imersarea într-un univers sonor foarte diferit și foarte specific, ceea ce nu mi se pare chiar simplu…
Ca să înţelegi mai bine, muzica Reggae nu mi-a fost niciodată străină, pentru că am crescut în Santa Cruz [California], unde era foarte răspândită şi, ca adolescent, îi ascultam pe Bob Marley și pe Peter Tosh, iar mai apoi pe Steel Pulse, Black Uhuru și toate acele grupuri de Reggae apărute după aceştia, dintre care multe concertau frecvent prin părţile noastre.
Cu toate astea, pe atunci, chiar dacă îmi plăcea şi această muzică, Blues-ul era, clar, destinația mea. Pe la sfârșitul anilor ’90 însă, locuiam într-o casă închiriată împreună cu un prieten de-al meu, Bob Welsh [Robert Welsh Jr., chitarist şi pianist de Blues, dublu nominalizat la Grammy – n.r.], în care, de altfel, înregistrasem şi primul meu album, scos la Blacktop, în fine… ce vreau să spun este că Bob și cu mine aveam pe atunci în jur de 20 de ani și deţineam fiecare colecții de discuri măricele, de pe care ne propuneam tot timpul, unul altuia, muzici care ne plăceau.
Nu mai ştiu în ce circumstanţe s-a întâmplat, dar el a început să scoată la iveală viniluri cu Jimmy Cliff, Desmond Dekker, Alton Ellis şi Ken Boothe, iar eu am realizat că ce aud nu seamănă cu Reggae-ul pe care îl auzisem în anii ’70 și ’80, cu ce făcea Bob Marley, de exemplu. L-am întrebat atunci pe Bob: ‘Asta e muzică Soul din Caraibe?’. Prietenul meu mi-a răspuns: ‘Nu, este Rocksteady, adică o formă de Reggae timpurie.’.
Am căzut pe gânduri, dar am sfârşit prin a mă îndrăgosti nebunește şi iremediabil de muzica asta.
Să-ţi dau numai un exemplu. La începutul noului mileniu, am plecat în turneu Europa timp de trei luni şi, pe atunci, încă obişnuiam să călătoresc luând cu mine o sumedenie de CD-uri cu muzica preferată. Ei bine, aveam o mapă portabilă de CD-uri care putea conține 100 de discuri şi… 90 dintre acestea erau înregistrate cu muzică jamaicană!
Devenisem obsedat de Reggae, Ska și Rocksteady. În mintea mea, mă gândeam că mi-ar plăcea să învăț să cânt această muzică, dar, evident, oamenii din lumea Blues-ului îmi tot repetau că nu pot face asta, că voi rămâne un bluesman pentru tot restul vieții mele.
Ei bine, atunci când cineva îmi spune că nu pot face ceva, mă motivează şi mai tare ca să fac acea chestie! Mai ales că mi-am dat seama că mulți dintre eroii mei jamaicani trăiau chiar în California şi astfel a început o întreagă metamorfoză în ceea ce mă priveşte.
Nu exagerez. Am adoptat ca frizură dreadlocks şi, intrigat fiind de Rastafarianism, am început să cultiv relaţii cu oameni din comunitatea Rasta, asta, în afară de faptul că, evident, m-am apucat să învăț să cânt Reggae la chitară de la unii dintre pionierii muzicii care locuiau în California, tipi ca Tony Chin sau ca Hux Brown, care mi-a fost şi vecin, de altfel, în Oakland.
Pe de altă parte, nu am încetat niciodată să cânt Blues… aceasta e o impresie eronată pe care unii au vrut să o alimenteze, că, dintr-o dată, nu mi-a mai plăcut Blues-ul. Asta, niciodată! Niciodată nu am încetat să cânt Blues, dar, da, n-am mai făcut-o sub numele meu. Poate şi pentru faptul că, în acea perioadă, când muzica Blues a început să fie orientată tot mai mult spre premii și spre competițiile din Memphis, ca să fiu sincer, mi-am pierdut considerabil din interes.
Asta nu înseamnă însă că mi-am pierdut vreodată pasiunea pentru acest gen de muzică, ci doar că mi s-a diminuat interesul pentru scena profesionistă de Blues şi, astfel, revin la ideea că muzica, pentru mine, nu reprezintă un sport, e mult mai mult decât o profesie sau un hobby.
După înțelegerea muzicii, dată fiind schimbarea radicală de direcţie, trebuia să se întâmple însă acceptarea de către colegii tăi muzicieni, de noua comunitate pe care încercai să o accesezi şi, nu în ultimul rând, de către public, care se obișnuise cu discurile şi gig-urile tale centrate pe Blues. Cum ai reușit să treci peste asta?
Nu a fost ușor, ci o reală provocare, deoarece chiar și unii dintre așa-zișii mei prieteni au continuat să mă bârfească pe la spate despre ceea ce făceam.
În cele din urmă, pasiunea mea pentru muzică s-a dovedit a fi atât de puternică, încât am mers mai departe cu ea şi am descoperit că puteam compune piese care mi se păreau mai simple şi mai naturale decât să încerc să scriu un cântec original de Blues care să poată ține piept celor clasice.
Ei bine, în muzica Reggae, pentru mine a fost aproape ca și cum aș fi scris dintr-o dată cântece Pop, mă simțeam bine, mi se părea natural, şi, probabil, tocmai datorită acestei naturaleţi am fost acceptat de comunitatea jamaicană şi am început să pot cânta inclusiv ca invitat în cadrul unor festivaluri tradiţionale de Reggae.
Dar, altfel, a fost foarte greu, mai ales pentru că încă mai exista o parte a industriei de discuri convinsă că, odată ce te-ai plasat într-o anume categorie, nu poți trece apoi la alt gen muzical… de fapt, eu nici nu știu dacă mulți artişti au reușit să facă asta.
Eu am avut norocul să mai existe încă la vremea aia magazine de discuri și oameni care nu se cramponau de etichete. Am putut găsi la magazin, de la un moment dat, discurile mele Reggae în secțiunea “Reggae”, fiindcă, la început, majoritatea distribuitorilor spuneau: ‘Oh, nu, chiar dacă este un disc Reggae, Rusty Zinn trebuie să se afle în secțiunea de Blues.’.
Cel mai plăcut era în locurile în care te duceai și mă găseai atât în secțiunea “Blues”, cât și în secțiunea “Reggae”, şi apoi, treptat, am început să fiu difuzat şi la posturile de radio care transmiteau Reggae. Cam așa s-au aşezat lucrurile… de la sine.
După acceptare, o a treia fază în relaţia ta cu muzica Reggae a fost cea legată de creativitate. Ţi-a schimbat în vreun fel modul de a crea muzică abordarea acestei noi forme de exprimare?
Absolut! Mereu spun că unul dintre lucrurile cele mai importante pe care l-a făcut muzica jamaicană a fost să mă determine să ascult secția ritmică, basul și tobele, și să dau o atenţie mai mare ca oricând structurii muzicale.
Consecinţa a fost că m-am aplecat asupra temeliei muzicii și, dintr-o dată, aud formația în ansamblul său, aşa cum nu mi s-a întâmplat niciodată în Blues. Aud ce face pianul, ce au de spus basul și tobele, care este ritmul chitarei, mă concentrez mai mult pe ritm și pe groove, iar asta mi-a acutizat, cumva, conștientizarea în sensul acesta, într-o măsură mult mai mare.
Nu că nu aș fi fost sensibil la asta şi înainte, dar mi-a nuanţat percepţia, a făcut-o mai proeminentă, nu ştiu cum să zic, fiindcă muzica jamaicană este, realmente, ca un puzzle. Fiecare instrument are un rol de percuție în Reggae, Ska și toate celelalte genuri muzicale jamaicane… este foarte interesant.
Poate că partea ta, pe care o ai tu de interpretat, pare simplă, dar nu toată lumea poate cânta acea muzică astfel încât să se potrivească în puzzle-ul sonor, unde aceste piese mici trebuie să se unească frumos pentru a crea acel groove și ritm, pur şi simplu, magic.
Am plecat în dialog de la Blues şi Soul în SUA, am mers mai departe cu Reggae în Jamaica şi ne oprim în America de Sud, pentru că, de nişte ani, te-ai stabilit în Brazilia. Cum arată lumea muzicii lui Rusty Zinn în clipa de faţă, cu… un clin d’oeil spre viitor?
Acum, că sunt în Brazilia, poate voi deveni… fotbalist profesionist. Glumesc.
Ei bine, trebuie să recunosc faptul că viitorul meu arată că, cel mai probabil, voi continua să trăiesc în Brazilia până la ultima mea suflare. Nu mai vreau să revin vreodată ca să trăiesc în Statele Unite… iubesc Brazilia, unde am o nouă viață, o familie, o soție de care sunt foarte îndrăgostit.
Nu ştiu dacă ştii, dar ceea ce m-a adus acolo a fost un hit #1 [She Comes From Nothing, de pe LP-ul The Reggae Soul of Rusty Zinn – n.r.] pe care l-am avut în topurile Reggae din întreaga țară, în 2018, pentru care nu am fost niciodată plătit cu vreun sfanţ în urma difuzării la radio. De fapt, am acum un avocat care se va ocupa de chestiunea asta.
Deci popularitatea asta m-a dus întâia oară în Brazilia și a generat apoi acolo o serie de oportunități pentru mine. Unde locuiesc eu, în São Luís, o insulă din nord, localnicii numesc muzica Reggae… “Brasileira jamaicană”, pentru că zona chiar aminteşte de Jamaica, unde am înregistrat și am petrecut atâta timp.
În São Luís te simți ca și cum ai fi în Jamaica anilor ’70, pentru că se ascultă şi se dansează pe viniluri din acea perioadă, iar despre acel hit al meu, oamenii recunosc că are un sunet clasic şi încă îl folosesc în mixuri cu piese mai vechi.
Foto: Rusty Zinn FB
Cu toate că viitorul meu este legat de Brazilia, în ceea ce privește Blues-ul, nu vreau să mă opresc niciodată din a-l cânta, niciodată!, dar Europa este locul unde vin să cânt Blues.
Așa că, în momentul de față, mă împart între Reggae în Brazilia şi Blues în Europa, deși îmi doresc foarte mult să ajung să cânt şi la câteva festivaluri de Reggae de la voi de pe continent. Ăsta e un mic vis al meu.
Un altul este cel de a scoate un disc de Doo-Wop, cu un grup vocal adevărat în spatele meu, fiindcă acest gen reprezintă, probabil, influența numărul unu în muzica mea Reggae, ceea ce nu e deloc vreo noutate din moment ce jamaicanii au fost puternic influențați de Doo-Wop, în general, dar s-ar putea dovedi a fi un album inedit pentru standardele actuale ale muzicii.
Ce se va întâmpla în continuare, rămâne însă de văzut.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Rusty Zinn FB
Citește mai multe articole din MUZICĂ.
