ANDREEA ALEXANDRESCU: “Comedia e foarte greu de făcut, pentru că este matematică”
Tânăra şi foarte talentata actriţă ANDREEA ALEXANDRESCU traversează profesional o perioadă absolut remarcabilă, cu roluri memorabile făcute în aceşti ultimi ani în spectacole cu totul aparte din repertoriul Teatrului de Comedie, de la Forma lucrurilor (r: Silviu Debu) şi Nepotul meu, Veniamin (r: Vlad Massaci) în 2021, Picasso vs. Einstein (r: Teodora Petre) un an mai târziu sau A fi sau a nu fi (r: Vlad Massaci) în 2023 – montare câştigătoare în vara aceasta a trei premii la Festivalul Săptămâna Comediei de la Braşov, inclusiv pentru cel mai bun spectacol – până la premiera din finalul ultimei stagiuni, controversata abordare a lui Andrei Huţuleac a clasicei piese scrise de Caragiale, O noapte furtunoasă.
Drept urmare, nu este de mirare că dinamica actriţă are o agendă de lucru aglomerată, vacanţa ei fiind scurtată inclusiv de repetiţiile la noua comedie de la Teatrul Elisabeta, Minciuni nevinovate (r: Lucian Ghimişi), care va avea avanpremiera la început de septembrie.
Curioşi fiind în privinţa modului în care se raportează la personajele care i-au jalonat într-un timp relativ scurt acest uimitor parcurs, am fost bucuroşi că a acceptat invitaţia la dialog, mai ales pe vremea asta caniculară.
Andreea, joci în două dintre cele mai noi şi mai cool producţii ale Teatrului de Comedie, A fi sau a nu fi şi O noapte furtunoasă. Ambele au un caracter aparte şi lasă publicul, la final, pe gânduri… măcar un pic. Din punctul tău de vedere, când este o comedie reușită? Când cobori de pe scenă cu zâmbetul pe buze?
Nu știu dacă sunt omul cel mai potrivit pentru întrebarea asta, fiincă aplauzele publicului sau modul în care acesta reacționează nu-mi influențează foarte tare părerea despre cât de bun a fost spectacolul în seara respectivă.
Eu judec altfel. Eu mă judec pe mine. Eu știu despre mine dacă am avut o seară bună sau nu, iar atunci știu şi dacă plec de la teatru zâmbind. Referitor la succes în general, deşi oamenii au senzația că la dramă e mai complicat, comedia este, poate, cel mai greu de făcut, fiindcă este matematică… pentru că o secundă poate să schimbe tot.
De asemenea, eu cred foarte tare că și comedia, la fel ca drama, trebuie să propună un subiect de discuție și trebuie să ofere publicului un răspuns la finalul spectacolului, în sensul că, da, am venit la un spectacol să mă detașez de problemele mele cotidiene, să mă simt bine și să plec acasă relaxat, perfect! – în principiu, cam ăsta e scopul comediei -, dar pentru mine rămâne foarte important ca, pe lângă partea aia de entertainment, să mai fie ceva în plus.
În afară de buna dispoziție pe care noi i-am creat-o – şi ar fi minunat dacă am reuși să facem asta -, omul trebuie să mai plece acasă cu ceva, iar eu cred că spectacolele noi de la Teatrul de Comedie asta fac, pentru că, dincolo de partea de relaxare pe care o oferă publicului, îi dau şi acel ceva la care să se gândească după aceea.
Altfel, mi-e greu să-ţi dau un răspuns apropo de ce este o comedie reușită…
Mă refeream implicit la modul în care te autoevaluezi, cu spectacolul ca finalitate a procesului de pregătire a unui rol, aşa că particularizez întrebarea… ce anume îți aduce acel zâmbet pe buze din perspectiva propriei performanţe scenice?
Îmi place foarte tare atunci când publicul prinde subtilitățile.
Pentru că spectacolele au, ori din text, ori din regie, niște momente foarte clar create pentru a se râde, la care oamenii reacționează, dar, de fapt, între acele momente, în tot restul timpului, este împânzit de subtilități, pe care noi le căutăm în procesul nostru de lucru.
Pentru mine, bucuria mea foarte mare este atunci când reușesc să livrez publicului ceva care nu e in your face, deci care are o anume subtilitate, iar eu reușesc să o propun spectatorilor în așa manieră, încât să și ajungă la ei.
Pentru mine este foarte important și faptul că, în ultimii ani, am început să simt publicul, fiindcă nu înțelegeam foarte bine la ce se referă neapărat sintagma asta, ‘să simți publicul’, să-i simți energia când este atent.
Eu știu acum când am publicul cu mine și când îl pierd, dar mi se întâmplă rar să-l pierd, pentru că sunt în permanenţă extrem de implicată în spectacol, sunt tot timpul foarte acolo și nu-l las să-mi scape.
Vreau să spun că, pentru mine, o seară reușită e atunci când știu că am ținut publicul cu mine din prima secundă până în ultima, și când le simt reacțiile și energia.
Chiar dacă noi, actorii, nu îi vedem pe spectatori cum şi dacă râd, este ceva în energia lor care te face să simți atunci când ei zâmbesc, iar pentru mine o seară reușită este cea în care știu că am făcut tot ce-am putut ca să le ofer energia mea, să-i țin atenți și să le livrez absolut tot ce mi-am propus.
Cel mai proaspăt rol este cel al Ziței din O noapte furtunoasă, un personaj clasic din dramaturgie, care îți era deja familiar, presupun. Cât de mult se aseamănă Zița propusă de regizorul Andrei Huțuleac cu cea pe care ți-ai imaginat-o citind piesa lui Caragiale?
Tocmai pentru că sunt atât de multe variante ale acestui text, atât de multe montări celebre şi de interpretări ale unor actori de renume, de care este foarte greu să te desprinzi, eu am încercat – după casting, atunci când s-a afișat distribuția – să mă detașez cât am putut de tare de preconcepții, de ce aveam eu în minte și de imaginile care veneau din spate.
Am vrut să o iau complet de la zero și… nu mi-a ieșit.
Mi-am dat seama în timpul lecturilor alături de colegii mei că toți aveam, cumva, un tip de melodicitate a textului și eram foarte prinși într-un stil anume, ca și cum l-am mai fi jucat cel puţin o dată, ceea ce nu era cazul.
Recunosc faptul că mie mi-a fost cel mai greu să ies din treaba asta și îi mulțumesc lui Andrei că a știut exact cum să mă îndrume… deci nu pot spune că am avut o imagine foarte clară a personajului, dar m-am trezit cumva într-o formă în care nu intuiam că o să intru.
Andrei nu a încercat în niciun fel să fie diferit cu orice preț, ci să caute adevărul situațiilor, al personajelor, şi ne-a cerut din start să nu rămânem la nivelul superficial, şi, drept urmare, în toată perioada repetițiilor, începând de la lecturi și până târziu, aproape de premieră, toți am încercat să săpăm cât mai adânc, iar eu pot să spun că am prins aproape spre final, cumva, personajul și am început să mă simt în confort.
Pentru că el ne tot spunea: ‘Du-te pe lung, du-te pe lung!’, iar mie nu-mi era foarte clar ce înseamnă asta, până când mi-am dat seama că melodicitatea aia de care vorbeam rămăsese cu mine și desfăceam prea tare textul, băteam foarte tare pe cuvinte din dorința de a le nuanța, pentru că aveam senzația că așa “se face” Caragiale, foarte nuanțat, că se rostește într-un anumit fel, că se frazează într-un anumit fel, că se joacă într-un anumit fel, iar eu rămăsesem prinsă acolo…
Dar… de unde această senzaţie?
Acum, privind un pic în urmă, mi-am dat seama că asta e o problemă pornită din facultate, pentru că, deși Universitatea se numește “I.L. Caragiale”, în mod bizar, cel puțin în generația mea, noi n-am studiat Caragiale în timpul facultății.
Cred că noi ne-am întâlnit cu Caragiale doar în anul I sau II, într-un examen de creație, deci, practic, n-am avut pe nimeni care să ne îndrume. Ah, da, a mai fost o tentativă, la master, a lui Radu Gabriel [apreciatul actor este şi profesor universitar la UNATC – n.r.], care a încercat să monteze un text al lui Caragiale și nu a ieșit, pentru că în perioada aia, colegii mei deja începuseră să lucreze, o parte dintre ei erau angajați și nu s-au putut ține repetițiile, iar spectacolul a fost anulat.
Deci noi n-am avut experiența întâlnirii cu Caragiale în facultate, dar, în schimb, auzeam tot timpul că el se face într-un anumit fel și nu înțelegeam ce înseamnă asta. Am căutat inclusiv pe Google, am văzut niște montări de la televiziune, ce am putut găsi, dar ăla era oricum stilul pe-atunci, în general așa se jucau toate spectacolele, și rămas foarte confuză în privinţa a cum se joacă, de fapt, Caragiale.
Abia în repetiții mi-am dat seama că el nu trebuie să fie jucat în vreun fel anume, ci se joacă cum vrei tu sau cum vrea regizorul, că, de fapt, ai o libertate foarte mare şi nu necesită în mod special un anumit tip de abordare, că este atemporal ca subiect și poți să-l faci realmente cum îţi propui tu.
Iar eu cred că, într-un fel, noi am reușit nici să nu îl modernizăm foarte tare, pentru că nu ne-am propus asta, nici să cădem în capcana modului în care se joacă tradiţional Caragiale și că ne-am întâlnit undeva la mijloc… am găsit un echilibru.
Această căutare a echilbrului a polarizat însă radical publicul care a asistat la primele reprezentaţii…
Evident că părerile sunt foarte împărțite, pentru că și publicul e foarte împărțit.
Există publicul care a prins niște montări celebre și, având ca etalon perioada respectivă, compară și li se pare că este îngrozitor ce văd acum, că e o blasfemie și că nu se poate să faci Caragiale în felul acesta, şi există categoria de public tânăr, care vine foarte deschis, fără preconcepții și fără așteptări, care este foarte încântat de ce vede.
Pentru noi asta a fost foarte ciudat, cumva, pentru că ne-am dat seama încă din timpul repetițiilor că publicul se va diviza, dar n-am realizat că prăpastia va fi atât de mare și că părerile vor fi diametral opuse… şi e foarte dificil, ca actor, să primești păreri care sunt atât de diferite.
Noi suntem obișnuiți ca oamenii să zică ‘Extraordinar!’ sau doar ‘Mmmm’, ceva pe la mijloc, pentru că în mare parte din ce se face la noi acum sunt spectacole “călduțe”, care să placă, ori noi ne-am trezit în fața unui public împărțit în două tabere care au intrat în confruntare directă.
Într-un fel, Andrei a ținut hățurile în privinţa asta, pentru că, la fiecare cronică sau opinie apărută, indiferent că era pozitivă sau negativă, tot timpul ne scria pe grup: ‘Vă rog frumos, țineți minte ce ne-am propus noi, de fapt, cu acest spectacol.’.
Săracul de el, a încercat tot timpul să ne țină pe linia de plutire: ‘Nu mai ascultați ce se spune, căci știam că la asta trebuie să ne așteptăm şi e foarte bine că este așa. Faptul că există controversă înseamnă că spectacolul ăsta a născut ceva.’.
Mi-am dat seama că, de fapt, dintre toate spectacolele pe care le-am făcut până acum, ăsta e singurul care a avut un ecou atât de puternic în public, chiar dacă în parte e unul negativ, iar faptul că se vorbește atât de mult despre acesta, inclusiv că a născut o asemenea revoltă, înseamnă că am reușit să facem ceva care nu lasă pe nimeni indiferent și mie asta mi se pare un câștig enorm.
Revenim la Zița, întruchiparea personajului-spectacol din piesa lui Caragiale. Cum ai caracteriza-o ca personalitate? Pictează un portret al Ziţei, folosindu-te de cuvinte…
Zița mea este o femeie puternică, care își dorește să trăiască pasional.
Este o femeie curajoasă, pentru că toată povestea ei de dinainte de ce se întâmplă în spectacol mi-a arătat faptul că ajunge în punctul în care alege să lupte pentru libertatea ei, ceea ce mi se pare un lucru extraordinar, mai ales pentru vremurile alea… de fapt, chiar și pentru vremurile astea, căci lucrurile nu s-au schimbat atât de mult, e o iluzie.
Acum, doar pare că avem mai multă libertate, dar am senzația că suntem mai constrânși ca niciodată. Ziţa a avut curaj să lupte, iar toată povestea ei cu Rică – care îi dă speranță – o face să-și depășească limitele și să nu țină cont de nimic.
Mai cred că este extrem de inteligentă şi sunt absolut convinsă că ea miroase și știe foarte bine tot ce se întâmplă în jurul ei, inclusiv de povestea dintre Veta și Chiriac. Doar pare că e superficială, dar eu nu cred că este şi, mai mult, folosește impresia asta spre beneficiul ei, atunci când simte că poate să îi iasă ceva… asta în varianta mea.
Sigur, Caragiale a scris despre o categorie de oameni care nu se încadrează neapărat în ce am descris eu acum, dar noi n-am vrut să ne ducem foarte tare în zona asta, adică am senzația că – așa cum le-am construit noi și cum e abordarea spectacolului – toate personajele depășesc un anumit tip de inteligență. Inclusiv Jupân Dumitrache, care știe foarte bine ce se întâmplă, iar asta devine evident la un moment dat.
Și atunci, eu asta cred despre Zița mea și asta cred că am reușit să fac, să arăt o femeie care știe ce vrea, care își dorește să iubească și să fie iubită, care știe să aprecieze un gest atât de romantic precum o poezie primită în loc de un simplu bilețel cu ora și data întâlnirii, care are curaj să-și înfrunte sora sau pe Jupân Dumitrache, o femeie care are curaj să își ia viața în mâini și să facă ce își dorește.
Pe de altă parte, Zița este un personaj central din perspectiva comediei de limbaj, prin abundenţa de neologisme deformate care-i populează vocabularul de mahala. Cum ai trecut cu personajul de această barieră, ce sugerează superficialitatea, pentru a puncta calităţile pe care le-ai menţionat?
Apropo de cum se joacă Caragiale, din ce-am văzut eu ca montări și ca interpretări, franțuzismele astea erau rostite, de obicei, într-un mod accentuat greșit, tocmai pentru a sugera faptul că Zița este extrem de superficială şi, de fapt, nu înțelege nimic, chiar dacă citește Dramele Parisului, că prinde din zbor niște cuvinte pe care le redă după aia într-un mod total greșit, doar ca să pară că e ceva ce nu este.
Noi nu am mers pe varianta asta.
Eu am încercat să folosesc o franceză cât se poate de corectă în spectacol și am fost amendată pentru asta de o parte din publicul spectator, care a zis: ‘Păi, cum adică? Citești scrisoarea așa, corect, în franceză, iar poezia o înțelegi fără nicio problemă?’.
Da!
Cumva, eu am senzația că ele nu se bat, de fapt, cap în cap, dar nu toţi oamenii își pun problema asta neapărat, fiindcă aceştia merg pe lung cu povestea și nu stau să se întrebe: ‘Măi, dar fata asta, dacă e atât de inteligentă, de ce folosește cuvintele astea?’.
La prima mână, da, ok, din text există niște premise că Zița e superficială şi nu știe prea multe, însă noi n-am vrut să marşăm pe asta. Cred că felul în care noi am abordat textul, ca tip de joc și ca acțiuni, chiar dacă îl contrazice aparent, nu creează niciun fel de problemă, pentru că oamenii merg cu povestea în sine, nu rămân blocați în text, și atunci, la final, ei rămân cu imaginea personajului pe care eu am vrut să-l redau, nu a celui pe care mi l-ar fi impus textul şi pe care eu l-am refuzat.
Am folosit cuvintele acelea din text încercând să mă detașez și să creez un personaj care să se abată un pic de la ce-mi propunea acesta.
Dar nu ți-e teamă că ai erodat relevanța personajului pentru publicul actual? Tipologia tinerei superficial educate care aspiră la o viață socială intensă pare mai comună azi decât cea a tinerei inteligente pentru care aparenţele sunt arme de luptă pentru propria libertate…
Într-un fel, da, are sens ce spui, dar aici intervine faptul că eu cred foarte tare – și, acum, am avut noroc că percepția mea s-a întâlnit cu cea a lui Andrei și a colegilor mei – că publicului nu trebuie să-i dai ce se așteaptă și că, da, teatrul este o oglindă a societății, dar nu trebuie să fie arătate toate în aceeași manieră, fiindcă și eu trăiesc în secolul ăsta, și eu sunt așa cum am construit personajul, dar asta nu înseamnă că nu mă integrez sau că nu fac parte din generația asta.
Eu nu-mi propun să arăt cum este marea parte din această generație, nu, eu vreau ca oamenii să vadă că în generația asta poate să existe inclusiv această tipologie de om, care să funcționeze în aceiași parametri, să aibă aceleași probleme și să existe în aceleași situații și în aceleași contexte, dar într-un mod diferit.
Eu m-am luptat foarte mult cu Zița până m-am înțeles pe mine însămi și mi-am dat seama ce vreau să fac cu personajul, dar şi până am înțeles în ce direcție vrea și Andrei să mergem…
Faţă de Zița, ţi-a fost mai simplu să pregăteşti personajul Claire Ganz, din farsa lui Neil Simon, Minciuni nevinovate, pe care-l vei juca din septembrie? După Bucluc la Operă, eşti la a doua colaborare cu Lucian Ghimişi ca regizor la Teatrul Elisabeta.
Da, pentru ca limbajul simplifică din start foarte mult totul, dar şi datorită faptului că nu există această presiune a felului în care “se joacă” Neil Simon, spre deosebire de Caragiale.
Plus că Minciuni nevinovate este, într-adevăr, mai aproape de viața noastră de zi cu zi, ca problematică, decât ce se întâmplă în contextul lumii lui Caragiale.
Sigur că orice text poate fi și simplificat, și complicat, iar acest personaj poate fi abordat în foarte multe feluri, dar, deocamdată, în faza asta a repetițiilor, pare un personaj care este mai aproape de mine.
În general, eu am același tip de proces, indiferent de text sau de teatrul în care joc, e același nivel de implicare, același nivel de research, dar Teatrul Elisabeta este mai permisiv, iar felul în care noi repetăm cu Lucian este extrem de relaxat și de deschis, fiind foarte mult îndreptat spre zona asta de joacă și spre ce se poate naște din joaca noastră, ca premise ale unui spectacol.
La Comedie, cu toate că și acolo ne e permis să ne jucăm, lucrurile sunt, totuşi, ceva mai stricte și cred că asta vine cumva și din presiunea publicului. La Teatrul de Comedie nu prea te abați de la text, adică se întâmplă, nu știu, doar dacă, Doamne ferește!, uită un coleg o replică, dar, de obicei, textul e foarte strict…
Publicul Teatrului Elisabeta vine însă cu alt fel de aşteptări faţă de cel de la Teatrul de Comedie, presupun…
Exact, la Teatrul Elisabeta, publicul vine deja montat, predispus la a se distra, şi atunci acolo există un alt tip de libertate în scenă, pentru că ei au un mod diferit de comunicare cu publicul.
De exemplu, dacă la Teatrul de Comedie se întâmplă un accident amuzant pe scenă în timpul unei reprezentaţii, iar pe tine te pufnește râsul, simți un soi de vinovăție că ai ieșit din rigoare, din strictețe, că ai greșit… chiar dacă publicul reacționează pozitiv, tu ai presiunea faptului că ai greșit.
La Elisabeta, dimpotrivă, sunt căutate momentele de genul ăsta, pentru că, acolo, oamenii vor mai tare să vadă actorul decât montarea în sine, interesaţi fiind în mod special de text sau de regia spectacolului. Și-atunci, da, echilibrul ăsta dat de libertatea pe care mi-o oferă Teatrul Elisabeta este un mare plus, fiindcă, aici, la Comedie, sunt mai cuminte.
Apropo de asta, legat și de O noapte furtunoasă, Andrei [Huţuleac] a venit la Teatrul de Comedie crezând că o să dea peste niște actori foarte predispuși la a face glume și a lucra într-un stil foarte liber, care să propună o sumedenie de gaguri și tot felul de situații, și, când colo, a găsit o echipă foarte cuminte… şi se tot mira la început: ‘Nu înțeleg! Primesc mai multe propuneri de cioace de la teatre mult mai serioase decât aici, la Comedie’.
Cumva, noi suntem obișnuiți să păstrăm niște norme.
Cât de cuminte sau de conştiincios aţi abordat pregătirea lui A fi sau a nu fi, fiindcă premisele pe care e clădit textul nu sugerează că ar putea naşte un spectacol de comedie?
Într-adevăr, contextul în care se întâmplă A fi sau a nu fi este unul îngrozitor, în timpul unui război mondial, într-o Polonie cucerită de nemți, cu oameni cărora li se iau casele, care sunt bătuți, care sunt omorâți, şi, totuşi, spectacolul este o comedie.
Ca atare, research-ul nostru a fost legat, în primul rând, de înțelegerea foarte bună al acestui context, a spațiului în care se întâmplă evenimentele, dincolo de partea asta superficială a poveștii în sine. Prin ce au trecut, de fapt, oamenii ăștia?
De-abia după ce am aflat, am încercat să găsim comedia în situația asta.
Sigur, procesul ne-a fost mult facilitat de faptul că în piesă e vorba de niște actori, căci mare parte din spectacol se întâmplă în cadrul unui teatru, iar mediul, evident, ne era familiar, dar dincolo de asta, ce se întâmplă în afara teatrului ne era complet necunoscut şi-atunci am căutat foarte mult să înțelegem ce s-a întâmplat în perioada respectivă și cum au decurs lucrurile.
A fi sau a nu fi nu e prima ta colaborare cu regizorul Vlad Massaci, fiindcă ai mai lucrat cu el la Nepotul meu, Veniamin, iar asta mă face să pun în discuţie ideea colaborării cu regizorul. Cât ești dispusa să intri în viziunea acestuia fără să-ți aduci propriile propuneri și fără ca lipsa asimilării propunerilor tale să-ți creeze frustrări?
În privinţa asta am avut noroc, pentru că n-am lucrat până acum cu regizori care să își impună viziunea, tot timpul mi s-a oferit libertatea să propun.
De fapt, procesul a început cu propunerile noastre și abia după aia a venit regizorul cu o concepție și a încercat să adune toate propunerile sub aceeași cupolă.
Eu consider că sunt un om foarte maleabil, că se lucrează ușor cu mine, pentru că sunt foarte deschisă, dar, în același timp, știu să-mi apăr propria viziune și dacă eu cred că propunerea mea este în sens și va fi benefică, că va aduce un plus – și, de obicei, gândesc foarte mult înainte să propun ceva -, nu mă las până nu o împărtăşesc celorlalţi.
Și am mai învățat un lucru, că este foarte important în repetiții să nu spui din prima ce vrei să propui, pentru că, uneori, poate nu găsești varianta cea mai bună să explici şi persoana căreia îi propui, regizorul, nu va înțelege exact și atunci o va respinge.
Eu cred că cel mai bine este să îi arăți şi, în general, eu așa funcționez. Lucrez acasă, mă gândesc și încerc să găsesc variante și propuneri, iar a doua zi mă duc și le fac, le arăt şi, de cele mai multe ori, ele rămân.
Evident, se întâmplă în dese rânduri să fiu oprită și întrebată: ‘Ce ai făcut aici? Că n-am înțeles.’. Explic și dacă regizorul vine după aceea cu o propunere, chiar dacă aceasta, din punctul meu de vedere, nu e mai bună decât a mea, eu o fac pe a lui, pentru că el este în măsură să judece dacă e bine sau nu, având imaginea de ansamblu și știind unde vrea să meargă cu spectacolul.
Până la urmă, noi, chiar dacă facem parte într-o generație care, mă rog, avem această conștiință a faptului că aportul nostru e foarte important, ştim că şi în teatru există o ierarhie care trebuie respectată.
Regizorul e regizor şi dacă el vrea să se facă lucrurile într-un anumit fel, le faci, căci, până la urmă, e spectacolul lui. Cu toate că este spectacolul echipei, el este cel care o ghidează.
Cum se face armonizarea în interiorul echipei, totuşi, între aceste propuneri? De exemplu, în Nepotul meu, Veniamin, ideile tale veneau alături de cele ale Maiei Morgenstern şi ale Emiliei Popescu. Cum a decurs experienţa colaborării cu cele două mari actriţe?
Pentru mine, spectacolul ăsta, Nepotul meu, Veniamin, a fost testul suprem.
Eu m-am speriat îngrozitor când am auzit distribuția acestui spectacol și după ce am citit textul și mi-am dat seama că, aproape două ore jumătate, sunt 1:1 ori cu doamna Maia Morgenstern, ori cu doamna Emilia Popescu, mi-am zis… ‘Cum fac eu asta?!’.
Aici s-au întâmplat două lucruri.
Unu, că am avut șansa unei întâlniri minunate cu ele, pentru că au fost extrem de generoase, atât în lucru, cât și în spectacol, și al doilea că pe mine, ele, amândouă, fiecare într-un mod diferit, m-au obligat să fiu foarte bună, pentru că altfel nu exiști pe lângă ele și-atunci n-ai prea multe variante.
Nu poți decât să te ridici la nivelul lor – ca energie, ca joc, ca orice – sau să nu exiști, iar pentru mine varianta să nu exist… nu există!
Și-atunci m-am luptat foarte tare și mi-am impus personajul, pentru că ele au, ambele, personaje extrem de prezente, volubile și energice. Am venit și mi-am propus personajul la rândul meu și am avut norocul că mi-au permis și mi-au dat spațiu, mi-au dat libertate să fac asta.
N-am fost tratată pe principiul ‘tu ești mică, stai acolo cuminte și lasă-ne pe noi să ne facem treaba’, ba, dimpotrivă, m-au încurajat și mi-au zis tot timpul: ‘Hai, du-te, du-te la public!’.
Mai e ceva, care mie mi se pare amuzant.
Eu când interpretez, când sunt în situație, n-am grija reflectorului, nu mă preocupă dacă sunt bine în lumină şi dacă publicul mă vede din față, din lateral sau din spate, eu sunt foarte prinsă în ce am de făcut, pe când doamna Maia este foarte atentă ca publicul să vadă şi să audă tot și atunci e învăţată, e obișnuită, are experiența să-și caute lumina în scenă fără ca procesul sau spectacolul să sufere.
Ea are tipul ăsta de detașare, știe cum să-și găsească locul în scenă, în așa fel încât să fie pusă în lumină… este impecabilă!
Și e foarte amuzant că, de foarte multe ori, se întâmplă să joc cu ea, să avem dialog, și să mă mute cu mâna, căci i se pare că nu sunt în lumină suficient și nu mă vede lumea. Vine și mă trage, iar eu nu știu ce să-i zic… ‘Haideți, doamnă, că nu e vreo problemă că nu mă văd eu bine. Eu am aici altă treabă.’.
Pot să spun că, într-un fel, Nepotul meu, Veniamin este în continuare spectacolul meu preferat ca partitură, pentru că are un anume tip de întindere, am acolo multă libertate de a interpreta și este foarte provocator, de fiecare dată, să joc cu ele, cu amândouă.
Trebuie să fiu foarte atentă, pentru că ambele propun tot timpul lucruri noi în spectacole și trebuie să fii extrem de prezent, că nu poți să o ții pe a ta dacă în jurul tău lucrurile sunt în continuă mișcare.
Pentru mine, acela e un spectacol care îmi aduce foarte multă bucurie și îmi place tare mult să-l joc.
Privind retrospectiv, mi se pare interesant că acest spectacol, care a avut premiera în 2021, pe sfârşit de pandemie, ţi-a adus o expunere semnificativă, în urma căruia publicul Teatrului de Comedie a început să se obișnuiască cu distribuirea ta în câteva dintre cele mai interesante proiecte ulterioare ale teatrului, de la A fi sau a nu fi la O noapte furtunoasă…
Ai dreptate, atunci a început, practic, povestea mea cu Teatrul de Comedie, deși eu eram angajată deja acolo de trei ani.
În prima perioadă, până în pandemie, făcusem însă doar niște înlocuiri în câteva spectacole, dar care s-au jucat foarte puțin, după care n-am mai făcut nimic.
Eu, ca actriță, eram relativ necunoscută în perioada respectivă, adică nici nu lucrasem foarte mult înainte și nici teatrul, în momentul respectiv, nu prea știa să-și promoveze echipa, iar cumulul ăsta de factori, cumva, m-a ținut în umbră în prima perioadă a angajării mele în Teatrul de Comedie.
Pentru mine, pandemia a adus un mare plus, iar colaborarea mea cu Vlad a venit din două motive. Unu: că Vlad Massaci mă știa deja de la Teatrul Mic, unde, înainte să mă angajez la Comedie, jucasem jucasem în Deșteptarea primăverii [poem teatral rock, regia: Vlad Cristache, 2017 – n.r.] și în Apa Vie [spectacol de teatru-dans contemporan din 2017, în regia lui Ştefan Lupu – n.r.], și Vlad, fiind colaborator acolo, văzuse spectacolele, ne întâlnisem de multe ori, în diferite contexte, și știa cine sunt.
Al doilea l-a reprezentat chiar pandemia.
Când a început și au fost impuse primele restricții, s-a făcut o ședință la teatru, în care domnul director de atunci a propus niște spectacole care să se încadreze cumva în normele cerute de context. Au apărut diverse discuții apropo de siguranța oamenilor, fiindcă foarte mulți se temeau, având familii acasă, copii, bunici și așa mai departe.
Eu, în perioada respectivă, locuiam singură, nu aveam niciun fel de problemă, nu-mi era frică să mă îmbolnăvesc şi știam una și bună, că vreau să lucrez.
Deși colectivul îmi era aproape necunoscut și îmi propusesem să nu deschid gura la acea ședință, pentru că nelucrând trei ani cu ceilalţi, mi se părea că sunt un outsider, am simțit că e un moment în care pot profita de situație și să spun că vreau să lucrez… şi asta am făcut.
Iar Vlad, fiind acolo şi având deja acest text pe care îl propusese doamna Morgenstern, după finalizarea ședinței, m-a întrebat: ‘Vrei să lucrăm împreună?’. ‘Da, normal, asta aștept de trei ani!’.
A fost foarte dificil, pentru că repetam o săptămână, ne opream două, iar mai repetam două săptămâni și tot așa, iar premiera a fost în timpul pandemiei când încă se juca cu o capacitate de 30%, în fine, dar punctul meu de plecare ăsta a fost și, odată cu acel spectacol, pentru mine, ușile Teatrului de Comedie și ușile teatrului, în general, au început să se deschidă.
În 2018, când te-ai angajat la Teatrul de Comedie, ai dat un interviu în care ai spus: “Eu mă consider încă o tânără speranță (vă rog să nu-mi spulberați iluzia)”. Ai făcut afirmaţia fără ca tu să ştii că vei sta după aceea pe bară câteva luni bune…
Da şi culmea e că, după toți anii ăștia, eu în continuare mă consider o tânără speranță, pentru că şi acum cred despre mine că sunt încă în formare ca actriță.
Sunt convinsă că nu mi-am atins apogeul, din niciun punct de vedere, și că am încă enorm de învățat. Mă refer la procesul meu, la ce înseamnă partea de tehnică, de interpretare, de mod de gândire, de abordare a unui personaj.
Mă aflu încă în punctul în care, în anumite situații, sunt foarte dependentă de un ajutor exterior, adică nu mă percep foarte bine din exterior și sunt destule momente pe care le ratez și am nevoie de îndrumare… de asta eu zic despre mine că sunt încă la început – deși, uite că am deja câțiva ani buni de spectacole în spate -, pentru că simt că încă mai am de acumulat, că mai e loc, acolo, în bagaj și nu m-am definitivat ca actriță, că nu am încă un stil foarte bine conturat, o identitate performativă.
Andreea, apelezi şi la alte căi de acumulare dincolo de cele legate strict de scenă, de profesie?
Da, bineînțeles.
Din păcate, timpul meu în care pot să fac asta a fost foarte limitat în ultimele luni şi recunosc faptul că sunt într-o perioadă în care nu-mi doresc decât să mă detașez complet de tot în momentele în care am timp liber… am foarte multe momente în care îmi doresc chiar să nu gândesc deloc.
Evident, nu-mi reușește niciodată, nu pot să mă opresc din a gândi, dar măcar încerc. Mă uit foarte mult la filme și la seriale, dar o fac tot cu un ochi critic, fiindcă mă apuc de ele din dorința de a mă relaxa și, de fapt, mă trezesc că sunt într-un continuu proces de analiză a interpretării actorilor, a cadrelor, a luminii, a orice… îmi e foarte greu să mă detașez și să le urmăresc la fel ca un spectator obișnuit. În afară de asta, mă uit și la picturi.
Am un loc, Artmark [galeria şi casa de licitaţii de artă de pe strada C.A. Rosetti din Bucureşti – n.r.], unde mi-e foarte drag să merg atunci când am timp liber și știu că sunt expoziții sau că aduc picturi noi.
Îmi place să merg acolo singură, să am liniște și să nu trebuiască să vorbesc cu nimeni, doar să mă uit și să analizez. Sunt o iubitoare de Câlția și de Mazilu, și de Mützner. Dacă m-ar întreba cineva ce dorințe am în viața asta, una ar fi să am aceste trei nume undeva pe perete la mine acasă… aș fi foarte fericită.
Altfel, citesc, în general, foarte multe texte de teatru, o dată pentru că îmi impune profesia, dar și pentru că sunt într-o continuă căutare de texte, fiindcă îmi doresc foarte tare să nu mai depind de teatrul unde sunt angajată, să nu mai aștept să-mi vină de acolo, ci să fiu eu cea care propune.
Mi-aș dori foarte tare, de exemplu, să fac un one woman show. Mi se pare un challenge imens și o responsabilitate foarte mare și mi-a fost frică până acum, dar intenționez să fac asta la un moment dat.
În rest, citesc multă beletristică, dar și cărți de dezvoltare personală, atunci când sunt în niște faze mai puțin plăcute ale vieții, în speranța că mă pot ajuta, doar că ajung să-mi dau seama repede că sunt niște lucruri pe care le știm de fapt cu toții, numai că sunt scrise într-o manieră în care pare că sunt niște revelații.
Apropo de pictură, să vorbim un pic și de Picasso vs. Einstein. Spuneai adineaori că, pentru tine, ideal este ca spectatorii să plece de la spectacol nu doar amuzat, dar și cu elemente de subtext. Cu ce crezi că ar trebui să rămână publicul după întâlnirea cu Picasso şi Einstein de la Comedie?
Grea întrebare, pentru că și nouă ne-a luat foarte mult timp să înțelegem ce-i cu textul acela.
Eu am avut chiar o ușoară reticență, pentru că, la prima citire, părea o bizarerie şi nu înțelegeam nici ca abordare ce vrea Teodora [Teodora Petre, regizoarea spectacolului – n.r.] să facă cu el. Pur și simplu nu vizualizam spectacolul, cu toate că de obicei, se întâmplă asta de la prima lectură, în funcție de ce îți explică regizorul, când îți auzi colegii și începi deja să-ți formezi o imagine a spectacolului.
La Picasso vs. Einstein n-am înțeles nimic după prima lectură și m-am gândit: ‘Doamne, ce-o să facem noi cu textul ăsta? Că nu înțelegem noi, d-apoi publicul!’. Și după aia, ușor-ușor, au început să se deslușească, pentru că e, într-adevăr, un tip de umor cu care noi nu suntem obișnuiți, de foarte multe ori un umor foarte sec.
Este o combinație foarte interesantă de Stand-up comedy cu Sitcom, dar greu de înțeles și de primit, pentru că sunt foarte multe elemente și te bulversează. Oamenii ar trebui să plece, cred eu, cu ceea ce am încercat noi să redăm cumva, în primul rând, ca atmosferă, adică boemia artiștilor din perioada respectivă, a stilului lor de viață și a problematicilor.
Cum se întâmplă, de fapt, și în ziua de astăzi, textul pune față în față valorile cu non-valorile, vorbește cumva despre genialitatea unor oameni care au văzut în viitor, care au avut viziune şi un anume tip de inteligență și de sensibilitate care trece bariera timpului.
Picasso vs. Einstein, A fi sau a nu fi, O noapte furtunoasă… o definesc pe Andreea Alexandrescu în 2024. Cum se raportează această Andreea la cea de acum 10 ani, care citea în Autopsia unui fulg de nea, spectacolul-lectură de la Nottara,?
Ca formare, noi venim dintr-o generație căreia din facultate i s-a inoculat gândul că posturile sunt blocate, că noi n-o să fim niciodată actori angajați, că trebuie să ne facem loc, că viața va fi foarte grea și, într-adevăr, au avut dreptate, într-un fel.
Da, viața de artist în România este foarte dificilă, dar sunt mult mai departe acum față de unde îmi imaginam atunci că o să fiu peste 10 ani.
Nu mi-am imaginat niciodată că după 10 ani o să fiu angajată într-un teatru de stat din București, nu mi-am imaginat niciodată că după 10 ani voi fi colaborat cu atâtea teatre și cu atâția regizori, nu mi-am imaginat că voi avea oportunitatea întâlnirii cu niște actori pe care, la vremea respectivă, îi priveam cu o admirație imensă și îmi doream să ajung să lucrez cu ei sau să îi văd lucrând.
Am câștigat în ăștia 10 ani încrederea că pot, mi-am demonstrat mie că pot, trecând prin concursuri, prin castinguri, prin premiere. Cumva, mi-am demonstrat că am ales drumul corect, pentru că am trăit foarte mult cu îndoiala asta, eu simțind întotdeauna că drumul meu merge în direcția asta, de artă.
Prima oară când am spus că vreau să fiu actriță a fost la 3 ani și, din momentul acela, nu mi-am mai schimbat părerea… de la 3 ani am spus constant că eu asta vreau să fac și toți anii mei de școală și, după aia, de liceu au mers în paralel cu pregătirea pentru această profesie.
Dar asta nu înseamnă că eu nu m-am îndoit și că nu m-am întrebat în toți anii ăia dacă eu sunt făcută pentru ea, dacă ăsta este drumul meu, dacă am ce să caut aici sau nu… şi ăștia 10 ani mi-au arătat că am ales corect și că intuiția mea a fost corectă, că sunt unde trebuie să fiu.
Paradoxal, cumva, este faptul că timpul ăsta mi-a arătat – ca speranță – că se poate mai mult decât m-am așteptat, dar, pe de altă parte, eu, de fapt, în cei zece ani, am și pierdut speranță, din multe puncte de vedere.
O dată, că eram extrem de idealistă în ceea ce privește calitatea spectacolelor, a profesionalismului întâlnit în teatre, a corectitudinii și mi-am dat seama că lucrurile sunt un pic diferite față de cum mi le-am imaginat eu sau cum mi-am dorit să fie şi se duce constant o luptă între ce e de fapt și ce mi-aș dori să fie.
În schimb, ce cred că am câștigat – nu că mi-ar fi lipsit, dar îl trec la câștiguri, pentru că n-am pierdut -, nu mi-am pierdut implicarea, nu mi-am pierdut credința în cum se fac lucrurile, nu mi-am pierdut profesionalismul, nu mi-am pierdut corectitudinea, deși, cumva, ce se întâmplă în jurul meu ar putea să te ducă în direcția asta, ca să nu te expui unor suferințe sau dezamăgirilor.
Mulțumirea mea cea mai mare – și câștigul cel mai mare în toți anii ăștia – este că nu am pierdut felul în care cred eu că trebuie făcute lucrurile… şi mi-aș dori să nu pierd asta niciodată.
Nu puteam să închei fără Forma lucrurilor, un spectacol de la Teatrul de Comedie ce pare a fi foarte apropiat de structura ta ca persoană. Cât din Andreea se regăseşte în personajul tău și cât din personaj a rămas în Andreea?
Foarte mult.
Mi-e foarte drag spectacolul Forma lucrurilor din multe puncte de vedere, în primul rând pentru că este regizat de Silviu Debu, colegul nostru, alături de care jucăm în spectacole și cu care ne știm atât de bine… deși Silviu are o școală de regie în spate şi niște spectacole montate, relația noastră a creat impresia, la început, că va fi un laborator de creație, un spectacol făcut la comun, cumva.
A fost în felul ăsta, în sensul că Silviu ne-a dat foarte multă libertate și a fost foarte deschis la propunerile noastre, dar, pe de altă parte, el ne-a și îndrumat foarte bine. Tocmai prin prisma acestei libertăți pe care noi ne-am oferit-o între noi și a felului în care am colaborat, perioada de repetiții a contat foarte mult, iar spectacolul în sine este și în momentul de față spectacolul meu de suflet, prin natura subiectului, a faptului că merge mult în profunzimea emoțiilor și a relațiilor dintre oameni.
Este spectacolul în care eu lucrez cel mai mult cu emoțiile mele, pentru că am regăsit foarte multe în acel text care, cumva, îmi aparțin sau le-am întâlnit în viața mea și atunci m-am identificat foarte tare cu personajul meu, dar și cu întreg contextul, cu celelalte personaje.
Acolo unde sunt multe emoții, acolo unde este și dramă și comedie, acela mi se pare mie spectacolul perfect, pentru că așa e și în viață. Orice situație comică are și un dram de dramatic și orice situație dramatică are și un strop de comic, iar mie echilibrul acesta mi se pare absolut superb.
Acum înțeleg de ce au nevoie actorii de vacanță de vară… ca să mai scape de emoții.
E foarte ciudat că ai spus asta, fiindcă am avut săptămânile trecute întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultății și, după ce au vorbit profesorii noștri, ne-au invitat pe rând să mergem în fața colegilor și să spunem ce am făcut noi în tot timpul ăsta… ei bine, eu m-am trezit în fața colegilor mei pe care-i știu atât de bine, fără nicio miză – că nu mă judeca nimeni, n-aveam public, nu era niciun regizor în sală -, având niște emoții îngrozitoare!
Aveam senzația că sunt prima dată pe scenă în viața mea și mi-am dat seama atunci de un lucru, că faptul că ne expunem atât de ușor, aproape zilnic, în fața publicului, cu atâta vulnerabilitate și cu atâta deschidere, și că suntem atât de obișnuiți să fim priviți, iar asta ar trebui cumva să ne scoată din inconfort în orice altă situație în care trebuie să ne expunem într-un fel sau altul, n-are nicio legătură cu momentele în care ești tu însuţi, omul şi nu actorul.
Indiferent câtă experiență de scenă ai avea, emoțiile sunt aceleași ca ale unui om care n-are nicio treabă cu profesia asta. Noi știm mai bine să le ascundem, dar ele sunt la fel de mari.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Ciprian Strugariu
