BALKAN BALLERINAS: patru coregrafi și performeri vorbesc sincer despre balcanism

BALKAN BALLERINAS: patru coregrafi și performeri vorbesc sincer despre balcanism

Stat la poartă, manele, țeava în care ne bat vecinii, protest și voie bună: o discuție liberă cu Anca Stoica, Sergiu Diță, Andreea Vălean și Sofia Sitaru-Onofrei despre premiera Balkan Ballerinas, identitate și balcanism

În luna august a acestui an, coregrafii Anca Stoica și Sergiu Diță, cunoscuți ca Platforma 13, au demarat un proiect care se remarcă prin temă și format, pe numele său Balkan Ballerinas – o cercetare artistică a balcanismului. 

Ce ne face (sau nu) balcanici? Care e statutul artistului în Balcani? În ce se vede influența balcanică asupra felului în care ne mișcăm? Ce stereotipuri ne sunt asociate din afară și cum (mai) luăm poziție față de ele? Ce stereotipuri ne atribuim noi înșine? Iată că Platforma 13 pune întrebările la lucru printr-un spectacol de dans, un film documentar și un studiu antropologic.

Cum îi stă bine unui spectacol care tratează chestiuni balcanice, Balkan Ballerinas va călători în turneu regional: are premiera pe 2 septembrie la Centrul Național al Dansului București, pe 4 e la Toplocentrala (Sofia), pe 7 la Magacin (Belgrad), pe 13 la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara, iar în 6 octombrie la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe.

Coregrafia și conceptul spectacolului le semnează Anca Stoica și Sergiu Diță. Sergiu e și performer în spectacol, alături de Sofia Sitaru-Onofrei și Andreea Vălean. I-am prins pe toți patru într-o pauză de repetiții și i-am întrebat una-alta.

De ce este important un proiect despre balcanism? Sau de ce e important pentru voi, ca dansatori?

Anca: În primul rând, pentru că ține de identitate, ăsta e subiectul mare – de a-ți asuma sau nu, ca individ, anumite identități sau comportamente care sunt multiplicate la nivel social. Apoi, la mijloc e și un fenomen de revendicare care ne interesează: sunt lucruri care, cultural, ne aparțin, dar pe care le punem sub preș.

Uite, un exemplu care-mi vine acum e cu zona asta folclorică. De foarte multe ori ți-e greu s-o „atingi”, pentru că a fost revendicată de facțiuni extremiste, și ajunge să-ți fie teamă, din cauza asta, să vorbești de lucruri cu care ai crescut, care fac parte din trecutul tău. Mi se pare important să poți să recâștigi astfel de lucruri, să le transformi în lucruri moderne, noi, echilibrate.

Sergiu: Mi se pare important să vorbim despre balcanism pentru că am fost crescuți să asociem ideea de a fi din Balcani cu o rușine.

Era arhiprezentă ideea că „în afară e mai bine”, că acolo orice e posibil, iar aici, fiind considerați mai înapoiați, șansele erau mai slabe. Până în istoria recentă, așa s-a pus problema. Dar discrepanța asta dintre țările din Balcani și țările din Vest nu mai e așa mare.

Sofia: Da, cum zice și Sergiu, ne-am născut în acest spațiu balcanic, deci e firesc să ne intereseze artistic.

Eu toată copilăria am auzit asta cu „e mai bine în afară”, mai bine să n-arăți că ești român etc. Se trăgea mereu către exterior – și cred că, de fapt, am crescut cu o lipsă a înțelegerii culturii balcanice, pentru că am consumat mai degrabă forme din alte culturi decât asta, care era, până la urmă, a mea. Și nu cred că mi-am definit vreodată identitatea culturală. Pur și simplu am trecut prin niște experiențe culturale care țin de Balcani, fără să le pot pune în context.

Andreea: E un proiect prin care ne putem da seama că anumite caracteristici pe care le puneam în cârca noastră, dar cu care nu voiam să fim asociați – că suntem needucați, că avem probleme cu asta, asta și ailaltă – sunt, de fapt, trăsături (sau stereotipuri) regionale. Împărtășim anumite atribute cu alți vecini balcanici.

Cum poate fi un spectacol de dans despre balcanism? Ce înseamnă asta, că va fi cu dansuri din Balcani, sau ideea e alta? Vă invit să-mi vorbiți un pic despre diferența de a face un spectacol care are elemente recognoscibile de dans balcanic și un spectacol care tratează tema balcanismului.

Anca: E un pic din ambele, să știi. La nivel de dans am încercat să ne inspirăm din zona stereotipurilor de mișcare, din zona folclorică, transformând, desigur.

Însă da, baza de mișcare pleacă de la observarea mișcării balcanice, pe care am stilizat-o, adaptat-o, redus-o la niște principii de mișcare. Deci mișcările nu sunt „traduse” 1:1, dar ce e provocator e că ne-am inspirat dintr-un registru pe care nu îl accesăm în mod normal.

Sofia: Publicul, venind la un spectacol despre Balcani, se va regăsi.

Spectatorului i se vor debloca niște lucruri, le va recunoaște și ca mișcare, și ca tematică. Cine știe, poate că mulți vor realiza pentru prima oară că ce le arătăm e partea lor balcanică, neconștientizată ca atare: „iată, în felul ăsta am crescut, elementul ăsta din mine e balcanic”. Se vor face conexiuni de felul ăsta, e un spectacol în care mulți se vor identifica.

Sergiu: Zona balcanică e foarte pestriță, or și corpul pe care îl recreăm în spectacol e la fel.

Avem elemente din zona turcească, elemente de dans românesc, dar și elemente din cultura manelelor – și pe ele încercăm să le integrăm în corpul nostru și în imaginea corporală pe care vrem ca publicul s-o recunoască. 

Cum a început preocuparea voastră pentru temă? Exista dinainte de proiect?

Sofia: Fiind creatorii conceptului, Sergiu și Anca ne-au introdus în subiect.

Mi-au fost revelate foarte multe lucruri pe care pur și simplu nu le conștientizam: din trecutul meu, din educația mea, din școală, din ce mi-au spus părinții acasă. Am reușit să-mi dau seama câte din astea au legătură cu faptul că am trăit într-un spațiu balcanic.

Vă e ușor, ca interprete, să intrați în povestea asta?

Andreea: Mai mult sau mai puțin, pentru că sunt anumite chestii cu care am crescut pe care le-am uitat, sau au rămas în niște sertărașe mai vechi din copilăria de mult apusă, și pe de altă parte sunt și lucruri, tot balcanice, la care n-am fost neapărat expusă, deși în absolut ele făceau parte și atunci dintr-o identitate balcanică.

Însă experiența de viață a fiecăruia e limitată, fiecare a trăit alte „fragmente” de balcanism, ține de familie, de „bula” fiecăruia. Dar le descopăr acum, iar pe celelalte, oarecum familiare, le redescopăr.

Anca, Sergiu, de când ideea asta a unui spectacol despre Balcani?

Anca: Ce a activat întreg proiectul a fost o discuție pe care o purtam cu Andreea, Sofia și o altă dansatoare, Nelly Georgieva, care a fost și ea parte din procesul de cercetare. Vorbeam că Opera Națională din București și Opera din Sofia sunt aceste două opere cu repertoriu de balet clasic, lucru perceput în România și Bulgaria ca o mândrie.

În capul meu, totuși, asta se traducea altfel, anume că am rămas un pic în urmă în ce privește evoluția dansului – adică ne-am pus problema de ce nu e dansul contemporan și în spațiile astea. Și de la discuția asta am început să ne interesăm mai tare de asemănările celor două scene de dans, România și Bulgaria, și să sesizăm că statutul similar al artelor performative în cele două țări se explică și prin balcanism.

Mai e o pistă de la care am pornit: eram în liceu și se vorbea despre balcanism. (n.r. surâde) În funcție de carte, de profesor, de materie… eram sau nu eram în Balcani. Pentru mine, la vremea aia, era foarte ciudat: cum adică suntem sau nu suntem? E interesantă valența asta a graniței în Balcani – și dublul-standard. Nu eram din Balcani atunci când eram mai buni la ceva decât ceilalți.

Deci prin spectacol ne interesează să vedem și cât de prezentă e, socio-cultural, ambiguitatea de a fi sau nu din Balcani.

Sergiu: Deși performerele zic că nu s-au gândit neapărat dinainte la subiectul ăsta, eu zic că ele ne-au ajutat foarte mult în conturarea conceptului, pentru că și Sofia și Andreea practică mai multe estetici ale dansului.

Au trecut prin baletul clasic, prin dans contemporan, au avut experiențe în străinătate – deci au văzut mai multe lumi și mai multe corpuri și ne-au ajutat să ne dăm seama cum sunt priviți balcanicii și cam care sunt așteptările de la așa-zisul corp balcanic.

Eu unul am fost expus relativ târziu la problema asta a Balcanilor, dar ce am observat e că în domeniul coregrafic sunt multe call-uri pentru artiștii din Balcani, pentru că suntem priviți în continuare ca un grup oriental, exotic. Și e foarte bine că sunt aceste platforme de dezvoltare, că au mai șters din „rușinea” de a fi din Balcani, dar în același timp pune și un semn de întrebare.

Da, când ai ceva dedicat, asta creează o distincție între tine și ceilalți.

Sergiu: Da, îți arată că ești o minoritate. Cam asta e ideea.

Principala descoperire pe care ați făcut-o la voi de când ați început repetițiile la Balkan Ballerinas.

Sofia: Vorbesc de copilărie acum, de perioada cuprinsă între momentul când am început să ascult muzică pe casetă și momentul când am avut calculatorul meu și puteam să pun ceva pe YouTube.

Ei, ce am realizat e că mie îmi plăceau foarte mult muzica românească și ritmurile balcanice, dar din cauza domeniului artistic, domeniului dansului, mi s-a băgat în cap că spațiul balcanic nu e locul în care să stau dacă vreau să ajung profesionistă, să ajung o mare balerină.

Și pentru că mi s-a tot însămânțat lucrul ăsta în cap, cred că a ajuns să-mi altereze absolut toată perspectiva mea asupra a ce-mi plăcea din Balcani.

Sergiu: Ce am descoperit eu a fost dansul românesc. Aveam perspectiva asta că e o chestie așa, foarte naționalistă și foarte „în urmă” cu ce se întâmplă, dar lucrând la Balkan Ballerinas mi-am dat seama cât e de interesant din punct de vedere corporal. Chiar și din punct de vedere al stării de spirit.

Andreea: A zis Sergiu de dans românesc – da, am redescoperit și eu dansul românesc, eu făcusem și câteva ore în Liceul de Coregrafie. Și odată cu orele pe care le-am făcut acum, la repetiții, fiindcă am avut un atelier de dans românesc cu Georgiana Filip, am retrăit amintiri.

S-au redeschis niște amintiri din școală… și cu dansul românesc, și cu baletul, și plăcute, și complet traumatice. (n.r. surâde) Cu fiecare pas mi-am mai adus aminte de niște „lecții” pe care le uitasem sau pe care voiam să le uit.

Dar e interesant să revizitezi amintiri. Pe de-o parte, e un mic sentiment de a fi repus din nou în acea situație. Și pe de altă parte, e încercarea de a retrăi amintirile alea sau de a retrăi situațiile alea cu mintea pe care o ai acuma.

Sofia: Și eu am trăit cam aceeași experiență, trecând și eu prin Liceul de Coregrafie și apoi prin domeniul baletului clasic.

Și într-adevăr, această „călătorie” cu Balkan a deschis ușile alea, închise cu lacătul, acum foarte mult timp. Pentru că, prin dansul contemporan, am vrut să neg trecutul ăla de balerină, să nu mai folosesc nimic din trecut, or prin proiectul ăsta, tocmai ca să iasă un spectacol de dans contemporan despre Balcani, a trebuit să „descui” toate acele uși, să scot toată experiența de-acolo și s-o folosesc într-un alt mod. Ceea ce poate fi chiar terapeutic. Și chiar a fost.

Andreea: Da, a trebuit să apelăm la copilăria noastră ca să ajungem la niște „adevăruri” din Balcani.

Anca: În cadrul repetițiilor, ca să pornim cercetarea mișcării balcanice cu mai multe puncte de vedere laolaltă, am ținut niște ateliere deschise, la care au venit oameni din toate vârstele și domeniile.

Și a fost ceva foarte special de observat – dacă le ceream să se gândească la o mișcare balcanică, mergeau imediat în stereotipuri, dar făcându-le amuzante, semn că tendința asta autohtonă de a face haz de necaz e înscrisă și în corp. Poate din ideea de rușine de anumite lucruri, le puneau o „ramă” amuzantă. Eu am crescut într-o zonă foarte sterotipic balcanică, la sat, cu toate lucrurile care îmi plăceau sau nu-mi plăceau, și după, venind la oraș, am pus multe sub preș, reîncadrându-mi-le ca stereotipuri amuzante, chiar dacă unele lucruri îmi lipseau în mod sincer.

Proiectul vostru are prevăzut și un film documentar și un studiu antropologic. Ce pot face ele diferit, în completarea spectacolului de dans?

Sergiu: Dansul în sine e un limbaj abstract, noi încercăm să integrăm în el toate teoriile, toate imaginile pe care le descoperim de când facem cercetarea, sau pe care le știam dinainte despre Balcani.

Doar că fiind un subiect antropologic la bază, ni s-a părut just să tratăm tema și în alte medii. În documentar avem o posibilitate mai mare de a integra mai multe păreri personale despre balcanism, atât ale publicului, cât și ale oamenilor care au fost la ateliere.

Iar studiul antropologic e necesar pentru că e mai explicit, prin cuvânt e mai ușor să explici ce ai vrut să spui, poți să trasezi și alte ramificații ale subiectului, adică să pui deja bazele unei alte cercetări, unui alt spectacol.

Anca: Dansul are resurse să producă mai mult. Multă lume se ancorează în ideea că vii, vezi un spectacol de dans și acolo s-a terminat toată povestea cu dansul contemporan.

Însă, lucrând cu corpul, dansul are enorm de multe resurse să producă cunoaștere, dezbatere în societate și în cultură. De-asta am și ținut să avem și alte medii ale cercetării – documentar și studiu –, ca să arătăm că dansul poate produce forme de cunoaștere suficient de puternice încât să treacă și în genul ăsta de medii.

Pentru mine cel puțin, corpul e egal cu dansul contemporan, noi asta folosim, pe asta ne bazăm, pe ce am adunat în corp. Corpul e motorul care duce mai departe lucrurile și către documentar, și către studiul antropologic. E necesar să se discute despre dans și prin prisma altor medii, dincolo de spectacolul la care vii și atât.

Sofia: Apropos de ce produce corpul: noi toți ne folosim corpul mereu, în mișcările noastre, în gestualitatea de zi cu zi.

Uite, în spectacol vom adăuga și ideea de corp în protest. Protestul e făcut prin corp, prin mase de oameni care se adună și-și folosesc corpul, nu doar vocea, ca să ia atitudine. E doar un exemplu care arată dimensiunea politică a corpului.

Dacă vă iese un spectacol despre românism, și nu despre balcanism, e bine? Și unde trageți voi diferența între cele două?

Anca: Spectacolul ăsta e în primul rând un spațiu de cercetare. Suntem la jumătatea procesului (n.r. interviul a avut loc în 14 august), nu știu să-ți spun în punctul ăsta despre și cum va fi.

Că poate să iasă un spectacol despre românism sau balcanism e o întrebare deschisă, pentru că… cum definești astea? Automat România are o identitate proprie, dar e parte din spațiul balcanic – în totalitatea ei, într-o anumită măsură, nu știu să răspund la asta.

E clar că balcanismul – unde începe, ce înseamnă, unde se termină etc. – e încă un subiect deschis. Și nu numai pentru noi, e un subiect în continuare deschis în toate sferele de discuție.

Deci nu cred că ar fi o problemă oricare dintre astea.

Sergiu: Nu încercăm să creăm aceste delimitări sau granițe, noi mai degrabă încercăm să spargem granițele, că de-asta lucrăm și cu acest corp mai pestriț și cu acest spectacol mai pestriț, fiindcă nu vrem să îngrădim conceptele astea, care la rândul lor sunt foarte deschise, nu pot fi foarte clar descrise, delimitate, sunt tot timpul supuse întrebărilor.

Sofia: Cred că prin titlul ăsta, Balkan Ballerinas, spectacolul include orice om care se poate considera din Balcani.

Cum Balcanii nu au graniță stabilită… (n.r. surâde) poți să te simți din Balcani sau nu! Dar o să mergem și în turneu, în Sofia și în Belgrad – ei, chiar dacă o să fie, să zicem, un spectacol despre românism, cu siguranță vor fi și elemente similare sau chiar la fel și pentru ei.

Așa că, chiar dacă va ieși un spectacol despre România, cum România e în Balcani, implicit împărtășim experiențe în comun cu alte țări din regiune – poate unele au mai multe similare, altele mai puține, dar cert e că în niște elemente din spectacol se vor regăsi niște oameni.

Anca: Oricum, noi nu putem vorbi despre altceva decât ce am experimentat noi aici, în România.

Perspectiva noastră e condiționată de faptul că am trăit aici, nu în altă parte. Dar nici nu cred că va ieși un spectacol fie despre românism, fie despre balcanism, că nu asta a fost miza. Adică n-o să putem da o definiție – și nici nu încercăm.

Încercăm să punem în discuție subiectul. Nu e un spectacol sau un proces care dă la finalul zilei un verdict. Ci e un proiect și un spectacol care explorează.

Ca să faci un spectacol care investighează stereotipurile astea, cred că îți trebuie și ochiul de a le fi observat dinainte cu anumit umor. Puteți să-mi povestiți ceva balcanic din viața sau cariera voastră?

Sergiu: Îmi vine în minte, nu știu de ce, felul în care se fac nunțile la noi, cu mult diferite de cum se fac în alte zone.

În horă, de pildă, e ideea asta de a fi împreună, de colectiv care-și adună energiile în cinstea cuiva. Și nu e doar la nunți. Noțiunea de petrecere și de chef mi se pare balcanică, legea asta nescrisă de a te simți bine.

Chiar și în basmele vechi, se petrece 3 zile și 3 nopți sau 7 zile și 7 nopți.

Cumva o predispoziție pentru un corp colectiv care se simte bine?

Sergiu: Da, asta aș zice eu.

Anca: Tot pe corpul colectiv am și eu una.

Ești leneș când stai: dar când stai tu singur, că dacă mai stai cu alți oameni nu mai e așa. (n.r. surâzând) Uite, statul la poartă. Când stăteam la poartă, era o chestie de comunitate, erai cu oameni, era în regulă. Dar dacă stăteai singur în casă, era o problemă, că nu făceai nimic.

Cu toate că nici la poartă nu făceai nimic, nu produceai nimic. Dar faptul că stăteai cu alții… însemna că nu pierzi timpul.

Andreea: Pentru mine un portret balcanic e fiecare întâlnire cu familia, dar cu familia extinsă.

Am mai mulți frați, fiecare frate are pe altcineva, și când se întâmplă, la mai mulți ani, să ne adunăm cu toții, este… o explozie de culori! (n.r. râde) Ai mei care vorbesc extrem de tare – și asta mi se pare o treabă balcanică, să urli, dom’le, de fapt, nu neapărat să urli, dar să fii sigur că celălalt te aude, că nu ratează nicio inflexiune a vocii –, care oferă mâncare în continuu, deși toată lumea zice „nu mai vreau, nu mai pot”.

Ce-ar mai fi? Felul în care partenerii fraților mei, care nu sunt români, dar sunt foarte bine primiți, în sensul că, după douăzeci de minute de stat la masă, mama deja îi explică unuia din ei cum se spune în română la nu știu ce expresie, însă folosind franceza pe care a învățat-o ea în țară – adică efortul ăsta de a te înțelege cu celălalt, de a te mula pe ce știe celălalt cu fiecare resursă pe care o ai tu.

Tata, la fel: limbajul lui comun e din nume de politicieni, nume de mașini, nume impersonale. Nu apelează la o limbă, având cumva rușinea că nu știe să vorbească engleză, dar în același timp face el ce face și comunică.

Din substantive proprii a făcut tot discursul!

(n.r. râdem) Andreea: Da, nu-i nevoie de mai mult de-atât.

Sofia: Pentru mine ce e balcanic e treaba asta de a nu deranja vecinii la bloc.

Eu stau la casă și toată copilăria mea am mers la prietenele mele să dorm peste noapte, la bloc. Și mi-a rămas chestia asta în cap, pentru că eu vorbesc foarte tare, (n.r. surâde) ca o persoană balcanică.

Când intram la ele în casă, trebuia să fac cea mai mare liniște! Și nu puteam să înțeleg: cum să nu pot să fiu eu la mine în casă? Cum să am eu grijă mai mare de vecini decât de mine? Dar vecinul este sfânt. Și la bunica la fel! La mamaia, da?

Deci dacă cumva ridicam vocea sau dădeam televizorul un pic mai tare… păi scotea vecinul țeava din țâțâni, dădea în țeavă la greu. „Hiii, vecinii!”. (n.r. râdem) Dacă se întâmpla asta cu țeava, mamă, zici că intram la zdup. Nu mai mergeam la mamaia 3 luni de zile, ca să uite vecinu’! Altceva: descălțarea când intri în casă. O chestie foarte balcanică!

Andreea: Și sănătoasă!

(n.r. râdem)

Sofia: Da! Eu am locuit în Israel și prima oară când am mers la prietenul meu acasă, bineînțeles, m-am descălțat, frumos.

El a intrat cu bocancii plin de ce era pe-afară, că era mocirlă – nici măcar n-au ștergar în fața ușii. Intră așa și se pun pe canapea! (n.r. surâzând) „Păi cum e posibil așa ceva, nu te descalți?”.

Eh, l-am balcanizat și pe el, se descalță de-acum. Mama lui fiind control freak cu curățenia – dar toți intră încălțați. (n.r. glumind) E ceva fascinant.

Ați avut parte vreodată de vreun moment în care ați fost balcanizați, puși într-o cutie?

Sofia: A fost o singură chestie.

Am fost în Creta, în Grecia și au venit niște băieți care erau mai închiși la culoare. Făceau ca toate alea, noi fiind la un spectacol outdoors. Toată lumea era civilizată, mă rog, în parametrii normali ai unei societăți, și au venit oamenii ăștia – nu vorbeau română, dar nu asta e relavant, relevant e că făceau ca toate alea, adică deranjau spațiul public, deranjau spectacolul, râdeau de fetele care dansau într-o fustă… chestii de genul ăsta. Și am auzit în jurul meu o replică: „ah, gypsies again!”.

A fost o dovadă de prejudecată în cel puțin două privințe: că asociau instantaneu un derapaj de comportament cu etnia rromă, dar și că puneau etnia rromă în contact automat cu românii. Respectivii erau greci de-ai lor, de fapt. Deci hai să nu mai punem genul ăsta de etichetă.

Anca: Când am mers acum doi ani prima dată în afară la ateliere de dans contemporan, mi-am dat seama că am fost programați să credem că noi, dansatorii români, nu suntem buni. Fiindcă am fost constant comparați cu repere din afară, dar cu repere imense din afară, deci comparația era dintru început aberantă. 

Un reper imposibil?

Anca: Da, trebuia să ajungi ca un reper din ăsta super imposibil.

Și ajung acolo și văd că oamenii de vârsta noastră erau cam la același nivel cu noi. Adică nu mai era diferența aia enormă pe care o percepeam acasă.

Să înțeleg: voi aveați în cap o chestie de felul „mamă, să vezi cum sunt ăia!”…

Anca: Da! „Să vezi cum sunt ăia și ce proști suntem noi, în comparație cu ei, care-s wow”.

Fiindcă acasă se făcea comparația numai cu grei, cu profesioniști care au trecut deja multe etape, nu cu cei de vârsta noastră, care sunt la început de carieră. Și a fost un șoc foarte mare: „ah, stai, nu suntem chiar așa rău!”.

Andreea: Am fost împreună în această experiență, pe care am repetat-o încă de două ori în anii următori.

Și na, de fiecare dată întâlnim alți oameni acolo, e un mediu internațional. Și cred că de fiecare dată am gândul ăsta – mă uit la ceilalți dansatori și spun „ce bun e ăla pe o ramură”, „ce bun e ăla pe piruete, ăla pe lent, ce bun e ăla pe rapid”.

Și după mă uit la noi, la grupul nostru de români și sunt… „ah, da noi le facem pe toate!”. (n.r. râdem) Nu știu cât de românească sau balcanică e asta, dar e ceva acolo, treaba asta de a face câte ceva din fiecare, de a ști măcar puțin din fiecare.

Ne descurcăm, știi? Ne adaptăm mult mai repede – poate că e și o consecință a sistemului de lucru, că nu avem multe instituții dedicate dansului bine structurate, cumva mergem dintr-o parte în alta, mergem din proiect în proiect și încercăm multe lucruri, de la dans în sine la alte abilități.

Și ăsta devine un plus al nostru, suntem mai adaptabili sau cel puțin scoatem mult mai repede din buzunar diverse abilități.

Pomenea Sergiu de manele. Cum vă raportați la dansul pe muzica asta, în spectacol?

Sofia: Cred că manelele fac parte din cultura noastră fie că vrem, fie că nu.

Și putem să le folosim într-o anumită măsură, într-un mod estetic, cu sens pentru ce facem. Nu dansăm pe manele doar că putem, nu. Însă vrem să subliniem că fac parte din cultura noastră colectivă, oricât de mult sau puțin ne plac fiecăruia dintre noi în parte.

Cum putem să integrăm asta într-un spectacol? Asta e întrebarea, le privim ca parte din cercetare.

Sergiu: Oamenii sunt snobi când vine vorba de manele.

Se asociază încă cu rușinea, multora le e rușine că au crescut într-un spațiu cultural unde se ascultă manele, dar, în același timp, se și simt foarte bine la petreceri când intră o manea.

Da, sunt multe controverse în medii din astea mai elevate, sau când mergi la concert Coldplay și se pune o manea și iese scandal. Când, de fapt, sunt parte din cultura noastră și n-avem de ce fugi de ele.

Da, dansul contemporan poate avea mai multe direcții: o direcție mai conceptuală, mai elitistă, dar poate avea și o direcție în care e vorba doar despre mișcare. În Balkan Ballerinas, noi vorbim de subculturi – nu de o cultură dominantă.

Sofia: Cred că preconcepția a apărut, poate, și prin ce exprimă manelele. 

Deci nu atât ritmul muzical, cât versul.

Anca: Asta fiindcă suntem o cultură rasistă, în realitate.

Că ce cântă un om într-o manea cântă și într-un cântec pop. Poate să-ți placă sau nu, e irelevant, cum poate să-ți placă sau nu muzica pop, e irelevant, cum poate să-ți placă sau nu muzica populară, iarăși irelevant. Dar toate se învârt totuși în sistemul cultural în care trăim.

Despre ce cântă, ce se cântă – exprimă punctul de vedere, perspectiva de viață a celor care le concep.

Nu încercăm să creăm vreun mare șoc că punem sau nu punem manele sau muzică populară pe scenă, ci studiem fenomenele astea muzicale, culturale, de dans etc. ca să vedem ce putem extrage din ele la nivel corporal.

Faptul că maneaua e încă considerată o problematică, cum a amintit și Sergiu de Coldplay, spune multe despre combinația asta de rușine și ipocrizie din cultura balcanică.

Deci nu crezi că există o prejudecată a artiștilor de dans contemporan în legătură cu maneaua.

Anca: Există o prejudecată a societății.

Sergiu: Și în dansul contemporan există. Deși la Pina Bausch s-au folosit cântece lăutărești, nu-s departe.

Anca: Dacă e să fie, prejudecata e în toate artele, nu e dansul contemporan mai cu moț. Și din nou, maneaua este un produs în continuă schimbare, e încă atât de nou că nu poți să-l categorisești, să-l pui în pătrățele, să zici „mamă, ce fenomen e sau nu e!”. E trist că încă e o stigmă asupra lor sau asupra celor care le creează sau le ascultă.

Cu ce emoție sau cu ce stare ați vrea să plece spectatorul de la premiera Balkan Ballerinas din 2 septembrie, de la Centrul Național al Dansului București?

Sergiu: Vrem ca publicul să plece cu energie, voie bună. Dar și cu încărcătura asta protestatară. Cu forța de a te opune unor stereotipuri, unor înjosiri din partea celorlalți, mai ales acum, când se vorbește mult despre studii post-coloniale. E important să nu ne uniformizăm, să ne păstrăm apartenența culturală, cu „bine” și cu „rău”.

Sofia: Pentru mine, tot acest proces a fost o realizare a identității mele balcanice. Aș vrea ca publicul să plece de-aici și să realizeze că informații, aspecte din sinele lui sau ei au o valență balcanică.

Andreea: M-aș raporta la corpul pestriț de care pomenea Sergiu mai devreme. Din corpul ăsta se pot extrage sentimente pestrițe, emoții pestrițe. Să plece cu ideea că e ok. E ok să fie înăuntrul nostru și lucruri care se bat cap în cap: există și voie bună, există și luptă în fața sistemului…

Anca: Nu știu dacă mi-ar plăcea să plece cu o stare, mi-ar plăcea să-și pună întrebări.

Interviu de MIHAI IVAŞCU | Performing Arts