A fost odată, ca niciodată… un ALIEN
[renaşterea unei mitologii cinematografice]
În vara aceasta, cinefilii atraşi deopotrivă de Horror şi SF au parte de o reîntâlnire cu înfricoşătorii alieni xenomorfi imaginaţi în anii ’70 de către scenaristul Dan O’Bannon (Total Recall, Screamers) şi de genialul artist suprarealist H.R. Giger pentru filmul Alien, al lui Ridley Scott, considerat acum un clasic al cinematografiei.
Alien: Romulus reprezintă al 7-lea lungmetraj – nepunând la socoteală crossoverele Alien vs. Predator – dintr-una din foarte puţinele francize SF originale, create special pentru cinematografie, alături de Star Wars şi Avatar, şi se anunţă ca un real must-see nu doar pentru cunoscătorii acesteia, atâta vreme cât povestea concepută de către regizorul Fede Álvarez (responsabil, printre altele, de remake-urile post-2000 la Evil Dead şi Texas Chainsaw Massacre), deşi aparţine şi se raportează în mod deferent la universul xenomorfilor, nu are o legătură directă cu producţiile precedente.
Important este că cineastul uruguayan şi-a propus să justifice popularul slogan care se identifică cu franciza Alien, indiferent că e vorba de filme, jocuri video, cărţi sau comics-uri: “In space, no one can hear you scream”.
Până ajungem sa vedem în sala de cinema ce se întâmplă, de fapt, în Alien: Romulus, poate n-ar fi lipsit de interes să ne întoarcem puţintel în timp, spre origini.
Punctul de plecare al întregii mitologii Alien se regăseşte într-un sertăraş din mintea scenaristului Dan O’Bannon (autor şi al poveştii din Dark Star, SF-ul cult din 1974, al legendarului cineast din zona Horror/SF, John Carpenter), care, influenţat de colaboratorul său Ronald Shusett, a început să rumege ideea inspirat fiind în studenţie de benzile desenate scoase în anii ’40-’50 de EC Comics, dar şi de cărţi SF precum Strange Relations, din 1960, a lui Philip José Farmer (despre reproducerea extratereştrilor) sau de filme acum obscure, de felul lui The Thing from Another World din 1951 (alien-ul congelat adus în baza arctică, care se dezmeticeşte furios).
Providenţa a făcut ca O’Bannon, în timpul celor şase luni petrecute la Paris pentru Dune, proiectul avortat de adaptare de către Alejandro Jodorowsky a bestseller-ului SF scris de Frank Herbert, să intre în contact cu originalul artist elveţian H.R. Giger (până să ajungeţi la Necronomicon, studiul compendiului său de imagini inspirat de H.P. Lovecraft, este suficient să priviţi fotografia cu biomechanoid-ul său expus pe malul lacului, la Tessin, în 1969, pentru a înţelege că obsesia pentru organic în design a lui Giger nu s-a născut dintr-un moft), cel care a creat nu numai look-ul personajului, ci şi întreg universul estetic din care provine, cu ajutorul designerului italian Carlo Rambaldi, iar Oscarul primit în 1979 pentru efectele vizuale din Alien a fost pe deplin meritat.
Intră în scenă al treilea om-cheie, Ridley Scott, pe atunci nu foarte cunoscut la Hollywood, fiindcă avea în CV doar lungmetrajul său de debut, The Duellists, premiat la Cannes în 1977. Aproape miraculos, Scott a reuşit să impună producătorilor acest proiect cu accente Horror, aparent mai puţin atractiv/vandabil pentru publicul larg, un soi de “Texas Chain Saw Massacre of Science Fiction”, iar rezultatul este acum unanim apreciat. Să nu uităm, printre altele, că toate filmările din mână sunt realizate chiar de către legendarul cineast.
Datorită celor trei minţi creative, Alien avea să dea naştere uneia dintre rarele mitologii SF memorabile concepute special pentru cinematografie.
De la crearea sa au trecut însă 45 de ani şi rămâne de văzut cum va îmbogăţi ALIEN: ROMULUS universul xenomorfilor în vara aceasta, mai ales că acest nou film are acţiunea plasată temporal între evenimentele din primele două pelicule ale extraordinarei francize.
O rememorare a succesiunii de evenimente din franciză se poate dovedi utilă pentru refacerea conexiunii cu universul aparte al acestor înspăimântătoare entităţi non-umane.
ALIEN (1979, s: Dan O’Bannon & Ronald Shusett, r: Ridley Scott).
Anul 2122. Micul echipaj al navei comerciale Nostromo, aflată în drum spre Terra cu zeci de mii de tone de minereu la bord, este scos din stază de un posibil semnal SOS recepţionat de pe o planetă obscură şi, conform contractului de muncă, trebuie să îl investigheze.
Semnalul se dovedeşte a fi un avertisment şi nu o cerere de sprijin, deoarece descoperirea epavei extraterestre şi a relicvelor uriaşei creaturi, apoi a formaţiunilor organice asemănătoare cu ouăle, mustind de viaţă, în cală, urmată de încălcarea regulilor carantinei, are drept consecinţă aducerea la bordul cargoului a un mic alien, care, odată ieşit din burta lui John Hurt, se face mare şi… visceral de violent.
Echipa de civili, sabotată de androidul corporatist Ash (Ian Holm), ce are ordin să protejeze cu orice preţ o asemenea descoperire (“the crew is expendable”), nu are antrenamentul pentru a reacţiona adecvat, neînţelegând ce se întâmplă decât spre final, atunci când doar ofiţerul Ripley (Sigourney Weaver) şi pisica Jonesy reuşesc să se catapulteze în spaţiu pulverizând în spatele lor Nostromo şi a sa încărcătură “alien”, considerată de compania Weyland atât de preţioasă.
ALIENS (1986, s: James Cameron, r: James Cameron).
După 57 de ani de plutire în stare de inconştienţă printre stele, Ripley este recuperată de către o echipă a corporaţiei Weyland-Yutani (“Building Better Worlds”) şi se trezeşte, în ciuda relatărilor sale, acuzată de distrugere a proprietăţii private şi trasă profesional pe linie moartă.
Pierderea contactului cu coloniştii trimişi între timp să terraformeze mica planetă LV-426 (cea pe care echipajul Nostromo descoperise ouăle) o determină pe depresiva Ripley să însoţească echipa de “puşcaşi marini spaţiali” în expediţia de cercetare, mai ales că primeşte asigurări că misiunea este una de tip search & destroy.
Progresiv, militarii cei forţoşi devin însă incubatoare umane pentru larvele extraterestre, alături de civili, iar puţinii supravieţuitori conduşi de caporalul Hicks (Michael Biehn) învaţă să asculte de indicaţiile lui Ripley, acum ceva mai tolerantă cu tehnologiile A.I. (androidul Bishop, din generaţia evoluată, cu Legile Roboticii în program).
Femeia pârjoleşte toată generaţia tânără de alieni spre disperarea Reginei-Mamă, care o atacă furibund, provocând o încleştare antologică. Doi bărbaţi răniţi, o fetiţă inocentă şi eroina noastră părăsesc orbita la bordul navei Sulaco cu destinaţia Terra.
ALIEN3 (1992, s: David Giler, Walter Hill & Larry Ferguson, r: David Fincher).
Alienul strecurat pe şest la bordul Sulaco ucide toţi bipezii criogenizaţi, cu excepţia lui… Ripley.
Computerul de bord anulează staza, iar nava se prăbuşeşte pe Fury 161, închisoare planetară de maximă securitate aflată în proprietatea Weyland, devenită centru de prelucrare minieră cu 25 de proscrişi de sex masculin, convertiţi la religie, pe post de salahori lipsiţi de orice urmă de tehnologie, armament sau mijloace de comunicare cu exteriorul.
Printr-o schimbare radicală de abordare şi estetică, suntem transportaţi într-un microunivers primitiv, modelat medievalist, în care cultul pentru ştiinţă este înlocuit de o formă de fundamentalism milenial creştin, în care alien-ul are drept scop exterminarea oricărei forme de viaţă organică ce ar periclita evoluţia stării lui Ripley, ajunsă gazdă involuntară pentru noua potenţială Regină.
Totul se încheie cu sacrificiul acesteia (şi a E.T.-ului malefic din pântecul său) prin aruncarea în magma din furnal. Religia şi tezele creaţioniste vor fi repuse în discuţie ulterior de către Ridley Scott în prequel-urile Prometheus şi Alien: Covenant. Până atunci însă, avea să se întâmple…
ALIEN: RESURRECTION (1997, s: Joss Whedon, r: Jean-Pierre Jeunet).
La 200 de ani după Alien3, în 2379, oameni de ştiinţă militari o clonează clandestin pe Ripley la bordul navei Auriga, utilizând mostre de ADN, iar una dintre clone, nr. 8 (restul sunt rateuri cu aspect monstruos), se dezvoltă împreună cu embrionul alien în organism, extras de acolo pentru multiplicare şi plantat în gazde de contrabandă (mineri răpiţi în somnul criogenic de către o bandă de borfaşi spaţiali).
Criza acută se declanşează din combinarea a două componente: Ripley 8 a rămas cu moştenirea genetică a Reginei (forţă fizică şi capacităţi senzoriale excepţionale), iar nou-născuţii nu dau semne de obedienţă, ba, mai mult, conspiră să se ucidă între ei pentru ca acidul revărsat să le creeze celorlalţi calea pentru a invada nava şi a se înmulţi în continuare în drum spre Terra (nava urmează să ajungă la destinaţie în mai puţin de trei ore).
Tot Ripley este cea care trebuie să găsească o rezolvare, de această dată una viscerală şi emoţională, implicând sacrificarea propriei progenituri, pentru a reveni, în final, pe un Pământ apocaliptic (“I’m a stranger here myself.”).
PROMETHEUS (2012, s: Damon Lindelof & Jon Spaiths, r: Ridley Scott).
Acţiunea acestui prim prequel este plasată cu circa trei decenii înainte de primul Alien, în 2093.
În urma descoperirii arheologice a unei hărţi stelare ce sugerează că omenirea este creaţia unei specii extraterestre cu origini ancestrale (Inginerii/Mala’kak), fondatorul companiei Weyland, aflat într-o stare avansată de decrepitudine, finanţează o expediţie condusă de fiica lui (Charlize Theron) spre planeta LV-223, menită formal a căuta răspunsuri pentru întrebări fundamentale de ordin spiritual.
Se sugerează însă că această entitate superioară (din familia lui “Space Jockey”, defunctul din primul Alien, descoperit în nava cu design similar pe LV-426), a creat nu doar ‘boala’ (umanitatea), ci şi ‘antidotul’ (xenomorfii), ambele scăpate în mod dramatic de sub control şi că satelitul natural nu reprezintă decât spaţiul pentru o bază cvasi-militară de cultivare şi ţinere sub control a celor din urmă în vederea unei invazii terestre.
Ca predecesoare a lui Ripley, Dr. Shaw (Noomi Rapace) se încadrează pe aproximativ aceleaşi coordonate, dar prezintă o sumă mai mare de vulnerabilităţi de ordin psihologic. Călătoria de explorare ale originilor continuă, lăsând pe seama imaginaţiei fanilor să speculeze dacă androidul David ajunge să fie, accidental sau nu, designerul primului ou de xenomorf:
“Sometimes, to create, one must first destroy.”
ALIEN: COVENANT (2017, s: John Logan & Dante Harper, r: Ridley Scott).
Suntem în 2104, la peste un deceniu de la evenimentele din Prometheus, dar înainte ca cei de pe Nostromo să descopere miile de ouă de pe nava extraterestră plutind în derivă.
În urma interceptării unei transmisii, coloniştii de pe USCSS Covenant ajung în condiţii dramatice pe planeta natală a Inginerilor, iar supravietuiţorii sunt infectaţi cu acelaşi agent mutagen ca cei de pe Prometheus, dând naştere unei noi varietăţi de alieni, Neomorfii.
Sunt salvaţi, doar aparent, de către androidul David (Michael Fassbender), cel care e responsabil de apariţia acestor noi monştri prin experimentele făcute pe corpul defunctei Shaw, în ideea creării ‘organismului perfect’, superior atât oamenilor, cât şi Inginerilor, indusă de mogulul corporatist Peter Weyland, obsedat de viaţa fără de moarte.
Puţinii oameni care scapă de pe planeta-cavou se refugiază la bordul navei, având speranţa că îşi pot continua drumul spre destinatia iniţială, doar că locul lui Walter One, androidul-navigator de pe Covenant, a fost luat de către David, preocupat în continuare să îi folosească drept gazde pentru micile progenituri alien.
Şi, din nou… “In space, no one can hear you scream”. De aici, timeline-ul se aşează pe seria de aventuri ale lui Ripley, pigmentat cu acest nou intermezzo de ranforsare a universului francizei, Alien: Romulus.
Biologia şi morfologia xenomorfilor.
Dincolo de succesiunea de evenimente care sunt menite să ne dea fiori, ce aflăm, de fapt, pe parcursul francizei Alien, despre această specie extraterestră rămasă fără nume (denumirea folosită acum, în general, provine din greacă, xeno însemnând “altceva” sau “straniu”, iar morph referindu-se la “formă”, cu alte cuvinte “o formă străină”)?
Având un comportament inspirat în principal de diversele specii de Himenoptere (furnici, viespi, albine), alienii reprezintă o specie endoparazitoidă, ai cărei membri îşi petrec o mare parte a vieţii în organisme-gazdă pe care le ucid odată ajunşi la maturitate şi independenţă (“A creature that gestates inside a living human host.”).
Mai mult, influenţează comportamentul acestora, ajungând chiar până la a le steriliza (vezi cazul real al insectelor din familia Strepsiptera, ce determină gazda să îşi schimbe locaţia şi să escaladeze iarba înaltă, deşi aceasta se expune la riscuri sporite).
Cu toate că, în primul film, din 1979, apar pe ecran doar patru minute în total, din capodopera SF-Horror a lui Ridley Scott aflăm că au o agresivitate ieşită din comun, alimentează gazda umană cu oxigen pentru a o menţine în viaţă, iar ciclul lor biologic implică obligatoriu implantarea larvelor/embrionilor în cutia toracică a fiinţelor vii pentru perioada de incubaţie, că sunt o specie non-tehnologică, obsedată exclusiv de perpetuarea sa şi au o capacitate uluitoare de adaptare la condiţii adverse de mediu (exoschelet chitinos, regenerarea celulară, acidul molecular din sistemul lor circulator, orientarea prin eco-locare pe modelul liliecilor sau electro-recepţie, precum rechinii).
“The perfect organism. Its structural perfection is matched only by its hostility.” (Ash).
Abia în filmul lui James Cameron avem însă confirmarea explicită a indiciilor oferite în precedentul, că Xenomorfii XX121 sunt eusociali (în greacă, eu semnifică bun sau/şi adevărat), cel mai înalt nivel cunoscut de sociabilitate animalieră, comun Himenopterelor (specializarea sexuală, diviziunea muncii, structurarea pe caste specializate), cu o singură regină fertilă, ce are grijă să alimenteze lucrătorii şi războinicii, ghidată mai degrabă de şiretenie viscerală decât de inteligenţă raţională (cel puţin în prima fază).
David Fincher sugerează ulterior că specia are capacităţi telepatice (xenomorful capturat de Golic îl determină să îl elibereze inducându-i ideea că este o zeitate, “The Dragon”), iar filmul lui Jean-Pierre Jeunet, plasat temporal mult în viitor, certifică evoluţia acesteia spre asimilarea din fondul genetic al gazdei umane a trăsăturilor utile pentru propria supravieţuire, care se transmit prin intermediul unei memorii colective (învăţarea pe bază de observaţie, asimilarea de limbaje de comunicare străine, însuşirea unor tactici militare de reacţie).
În fapt, xenomorfii din Resurrection reprezintă un caz aparte, fiind născuţi de o Regină crescută din celulele clonei lui Ripley, care nu mai are nevoie de gazde sau de ouă pentru a-şi naşte progeniturile (“That is Ripley’s gift to her: a human reproductive system.” – Gediman).
Cu toate că universul Alien s-a extins într-un mod uluitor, nu voi intra aici în detalii generate de bastarzii francizei născuţi în Pop culture (jocurile video şi cele două filme “AVP”, Alien vs. Predator, din 2004 şi, respectiv, AVP: Requiem, din 2007) şi ai lor Predalieni (xenomorfi care au însămânţat Predatori/Yautja), dar trebuie spuse câteva cuvinte despre originile speciei, în baza indiciilor primite prin intermediul prequel-urilor realizate de Ridley Scott post-2000, Prometheus şi Alien: Covenant, părţi ale unei trilogii neîncheiate.
Cel dintâi film introduce Proto-Alienii (“Deacon”), gestaţi în oamenii infectaţi cu substanţa neagră descoperită în caverne (amintind de secreţiile din primele cuiburi descoperite pe parcursul seriei), considerată a fi o armă biologică vie creată de Ingineri, în esenţă organisme care, odată ajunse în corpul gazdelor, asimilează prin intermediul sângelui acestora – utilizat ca substanţă nutritivă – informaţii genetice care le permit să evolueze şi să se adapteze, dând apoi naştere unor mutanţi monstruoşi.
Aceşti proto-Alieni, care au capul mai ţuguiat decât al creaturii imaginate de Giger şi sunt lipsiţi de coadă, evoluează în urma experimentelor androidului David în Covenant, prin combinarea de material genetic uman şi “Ingineresc”, având ca rezultat crearea de Neomorfi, practic prima varietate apropiată morfologic şi comportamental de specia care defineşte actualmente mitologia cinematografică, inclusiv proaspăt lansatul Alien: Romulus.
Să nu uităm că acţiunea din Romulus se petrece la doar câţiva ani după joaca de-a Dumnezeu a roboţelului ultra-deştept, interpretat de Michael Fassbender, pe planeta Inginerilor.
Dacă în ceea ce îi priveşte pe xenomorfi ne-am lămurit, măcar în mare, să trecem în revistă în mod expeditiv şi câteva dintre temele legate de eternii oponenţi ai alienilor… oamenii. Ce ni se spune în celebra franciză SF/Horror despre specia umană?
Realizate pe parcursul a peste patru decenii, prin poveşti puse în scenă cu mare migală, filmele din seria Alien sunt, inevitabil, tributare contextului în care au fost lansate, însă la perenitatea succesului lor contribuie şi relevanţa pe care continuă să o aibă o serie de teme înglobate în acestea, în fond, o caracteristică a oricărui produs Pop culture din spaţiul SF ce aspiră să rămână în conştiinţa publică.
Multe dintre mesajele transmise publicului intr-unul sau altul din filmele Alien rămân undeva în fundal şi necesită revizitări periodice pentru a fi detectate, mai ales datorită caracterului lor aproape subversiv (la vremea premierei), dar, în continuare, uimitoare prin conservarea prospeţimii opticii prin care sunt propuse publicului temele de gândire.
Una, foarte evidentă, mai ales într-un prezent în care dezbaterile pe tema asta sunt foarte aprinse, este cea legată de pericolul pe care o poate reprezenta inteligenţa artificială, controlată în scopuri îndoielnice sau scăpată de sub control uman printr-o evoluţie autonomă.
Androidul hiper-inteligent este un personaj central în toată franciza, indiferent că ne gândim la Ash, executantul de ordine corporatiste, protector al formelor de viaţă străine în defavoarea celei umane (Alien), Bishop, devotat omului până la auto-sacrificiu printr-o programare bazată pe legile lui Asimov (Aliens, Alien3), Annalee, creatura sintetică perfecţionată până la a da impresia că e capabilă de empatie (Ressurection) sau la “atotputernicul” David, care se erijează în creator de specii superioare celor apărute natural (Prometheus, Covenant).
O altă temă majoră a francizei o reprezintă expansionismul economic şi militar, ce ar putea avea ca motto spusele lui Vickers către Dr. Holloway în Prometheus: “My company paid a trillion dollars to find this place and to bring you here… that makes you an employee.”.
Din această perspectivă, primele două filme trebuie privite în tandem, în ciuda diferenţelor de abordare stilistică. Spre deosebire de trendul SF axat pe cucerirea idealistă a spaţiului, pe autodescoperire, explorare şi cunoaştere, franciza Alien pleacă de la o premisă mult mai pragmatică şi frustă: exploatarea spaţiului, concept întâlnit frecvent în scrierile lui Philip K. Dick (Total Recall) sau Robert Heinlein (Starship Troopers).
Dacă în filmul lui Scott din 1979 avem de-a face cu un marfar spaţial, în care o sumă de oameni ai muncii sunt angajaţi să-şi câştige pâinea semnând contractele corporatiste fără a da atenţie detaliilor (ca, atare, ‘fochiştii’ Harry Dean Stanton şi Yaphet Kotto se plâng permanent de micimea salariilor), în cel al lui Cameron avem de-a face, principial, cu acelaşi… tip de ‘inocenţi’, funcţionarul care îşi aşteaptă salariul lunar, eventual ceva bonusuri şi, în rest, se dedică familiei, transformând locul de muncă într-unul de joacă pentru copii (staţia de terraformare), plasat la polul opus faţă de scrobiţii aroganţi care iau decizii pe bază de cifre statistice şi nu au remuşcări în a trimite profesionişti cu gura mare la munca de jos (Ripley:
“I don’t know which species is worse. You don’t see them fucking each other over a goddam percentage.”).
În plus, autorul lui Terminator vine ca upgrade cu tuşa militaristă care, din nou, aminteşte de Starship Troopers şi teza ‘rasei superioare’, umanitatea, care poate extermina cu ajutorul armelor furnizate de tehnologie, fără probleme (cu toate că “they don’t show on infrared”), orice potenţial oponent, pe care nici măcar nu încearcă să îl înţeleagă.
“Is this gonna be a standup fight or another bug hunt?… Me and my squad of ultimate badasses will protect you.” (Hudson).
Cu aceeaşi aroganţă bazată pe arsenalul modern, SUA se implicase în războiul din Vietnam plătind preţul a 60,000 de vieţi pierdute şi a 300,000 de răniţi, din care mulţi populau încă, la mijlocul anilor ’80, centrele destinate veteranilor.
Cele două componente se îmbină în mod sinistru în numele scopului comun: capturarea de alieni pentru a crea arme biologice, cu riscul sacrificării tuturor oamenilor implicaţi accidental în operaţiune (“He figured that he could get an alien back though quarantine if one of us was impregnated.” – Ripley).
Ironia involuntară indusă ulterior de către Ridley Scott este aceea că, în Prometheus, sugerează că Alienii au fost de la început concepuţi de către Ingineri ca arme biologice contra oamenilor. Pe Fiorina 161 din Alien3, în penitenciarul privat deţinut de Weyland şi utilizat ca rafinărie de minereu, lucrurile sunt şi mai clare: “The company knows everything.” (Andrews).
Echipa trimisă de urgenţă din partea corporaţiei este destinată exclusiv recuperării a ceea ce se află în interiorul organismului lui Ripley şi nicidecum îmbunătăţirii situaţiei deţinuţilor.
După două secole, în Resurrection, compania Weyland a dispărut fiind înghiţită de… Walmart, însă pericolul s-a transferat în zona autorităţilor (U.S. nu mai înseamnă United States, ci United Systems), armata îşi face jocurile subterane cu contrabandiştii, iar oamenii de ştiinţă se comportă la fel de inept ca în filmele lui Ed Wood.
Înainte de a ne întoarce în timp, apropo de Prometheus, vă recomand, considerând-o esenţială, asimilarea discursului lui Peter Weyland (Guy Pearce) de la conferinţa TED din… 2023, segment filmat ca promo, deci neinclus în film, centrat pe foc – acesta dovedindu-se a fi, până la urmă, instrumentul utilizat constant de Ripley pentru a lupta împotriva xenomorfilor -, ca “the first piece of technology” şi pe Prometeu, cel torturat prin mâncarea viscerelor de către vulturi la comanda zeilor, cu un verdict categoric, în pofida faptului că “rules, restrictions, laws, ethical guidelines, all but forbidding us from moving forwards.”: “We are the Gods now!”.
O iluzie, căci am devenit mult mai vulnerabili la potenţialele pericole sau agresiuni, indiferent de natura acestora, chiar pe propria noastră planetă, considerând eronat că aceste ultime decenii de civilizaţie occidentală şi cultură consumeristă ne dau dreptul să gândim că suntem superiori generaţiilor trecute sau faţă de mulţi dintre factorii de mediu, social şi natural, în care ducem viaţa.
În acest context, era de aşteptat ca revolta împotriva dependenţei omului de aşa-zisele beneficii aduse de ştiinţă şi de fulguranta evoluţie tehnologică “inteligentă” să fie prezente în construcţia narativă în mod recurent. Alien: dezastrul este provocat de androidul controlat de corporaţie şi de computerul de bord (“Mother”), iar completarea vine ulterior, în Prometheus, prin obedient-programatul David (Michael Fassbender). Aliens: experimentele ştiinţifice iresponsabile ce menţin prădătorii în viaţă omorând gazdele umane (“surgically removed before embryo implantation” – Bishop).
Dacă vi se pare că asta ţine de SF, iată câteva informaţii seci legate de bio-arme, ca reminder: în timpul Războiului Rece, s-a aprobat planul de a produce 100 de milioane de ţânţari purtători ai febrei galbene… în fiecare lună(!); în 1990, în cadrul War on Drugs, guvernul U.S. a alocat 6,5 milioane de dolari pentru omizi destinate a fi aruncate din avion pe plantaţiile de coca din Peru, iar în 1996 a fost creat CBIRF (Chemical Biological Incident Response Force) în cadrul U.S. Marine Corps.
Acum, apropo de Resurrection. Pre-producţia filmului a început în plin scandal public, în ’95-’96, legat de clonarea cu succes a primului mamifer, oaia Dolly – după 434 de tentative ratate – şi, ca atare, este greu de crezut că premisa seriei de clone monstruoase ale lui Ripley a făcut abstracţie de realitatea înconjurătoare.
Riscurile experimentelor genetice au generat de atunci numeroase polemici legate de etică, în care extremele au fost reprezentate de luările de poziţie religioase şi cele care clamau potenţialul terapeutic şi reproductiv al unor asemenea cercetări.
Lista conexiunilor cu viaţa de zi cu zi este însă mult mai lungă.
Feminismul.
La data premierei Alien (1979), SUA traversa apogeul mişcării pro-feministe şi celebra fisurare a “the glass ceiling”, prejudecata care împiedica femeile să aspire la poziţii superioare – “the barriers to the advancement of minorities and women within corporate hierarchies”, invocată de Marilyn Loden în 1978. Spre deosebire de Lambert (Veronica Cartwright), Ripley este un simbol al egalităţii între sexe, profesionist şi om al legii, capabilă să managerieze deopotrivă situaţii curente şi crize complexe… ca orice bărbat.
În Aliens, realizqat intr-o perioada de varf consumerist in Pop culture (Top Gun, Highlander, Crocodile Dundee), perspectiva asupra feminităţii se schimbă radical, apropiindu-se de Alice din Resident Evil – evoluţia de la atitudinea ‘scapă cine poate’ la ‘să-i ucidem până la ultimul’, care o transformă pe Ripley într-o veritabilă Action Hero(ine) -, întrucât valoarea dramatică a naraţiunii este fundamentată pe duelul matern dintre Ripley şi Regină, prima o femeie tarată psihic de faptul că, datorită vârstei, nu va mai putea procrea, care îşi transferă potenţialul afectiv şi protectiv către micuţa Newt, şi “cloşca” xenomorf, ce are ca obiectiv esenţial perpetuarea speciei prin grija pentru puii crescuţi în coconii umani.
Alien3 o determină pe Ripley, femeia încă activă sexual (vezi relaţia cu Clemens/Charles Dance) să se auto-sacrifice ritualic – purificarea prin foc – după ce descoperă într-un mediu fundamentalist misogin, în care “we view the presence of any outsider, especially a woman, as a violation of the harmony, a potential break in the spiritual unity.” (Dillon), că a devenit mamă-surogat, fiind ‘însămânţată’ de un Alien, speranţa pentru supravieţuirea unei întregi specii.
Resurrection ne înfăţişează apoi super-femeia, combinaţie genetică între două specii din care personalitatea sa extrage toate elementele de forţă, atât fizică cât şi psihică.
În cei 300 de ani, Ripley renăscută a devenit practic o entitate feminină supra-umană, neasimilabilă unei persoane obişnuite (fiind o clonă, ca şi Alice din Resident Evil), personalitate dominatoare care se transformă într-un role-model inclusiv pentru… androide evoluate, dotate cu sensibilitate (Winona Ryder), dar şi pentru Alienii a căror Regină a fost răpusă de corcitura cu ochi expresivi (ne reamintim că reprezentarea gândită de H.R. Giger nu are ochi).
Spre deosebire de Lt. Ripley, în Prometheus, Dr. Elizabeth Shaw rămâne o idealistă în căutare de răspunsuri (“Why do you hate us?”, “But you must care about something…”), însă dovedeşte că are resurse formidabile de supravieţuire şi motivare în continuarea propriei misiuni, cu alte cuvinte, prin combinaţia de vulnerabilitate si putere interioara, se apropie mult mai mult de modelele feministe post-2000.
În ceea ce priveşte Alien: Romulus, actriţa Cailee Spaeny (interpreta Priscillei Presley în Biopic-ul Sofiei Coppola din 2023) o întrupează pe Rain Carradine, eroină de acţiune ce pare a fi concepută ca urmaşă directă a iconicei Ripley/Weaver, aşa cum ne-a fost ea prezentată în filmul lui James Cameron, din moment ce Fede Alvarez a scris povestea – un grup de tineri încă neformaţi pe deplin trebuie să înfrunte violentele creaturi extraterestre pentru a supravieţui – inspirat fiind de o scenă căzută la montaj din Aliens şi, drept urmare, a marşat clar pe câştigarea unui nou public pentru franciză prin simplificarea temelor de subtext în favoarea menţinerii unui nivel ridicat al spectaculozităţii şi intensităţii conflictului cu xenomorfii.
Din acest motiv, probabil, Alvarez a apelat în crearea acestora la tehnici din vechea şcoală (de exemplu, 80 de artişti au lucrat la realizarea în detaliu a patru alieni animatronici, astfel încât actorii să poată avea senzaţia interacţiunii fizice), iar celebra scenă a exploziei toracelui a fost pusă la punct de Alec Gillis (Aliens, Alien3, Alien vs. Predator).
În fine, rămâne de văzut zilele astea pe marile ecrane ce surprize ne rezervă această propunere de întinerire a francizei Alien.
Presupunem, totuşi, că n-o vom revedea pe Ripley, întrucât, cel puţin teoretic, ar trebui să fie în stare de somn criogenic la data desfăşurării acţiunii din Alien: Romulus.
Text de IOAN BIG
Foto header “Alien: Romulus” – Courtesy of Forum Film România
