Interviu cu CHRISTIAN BAKANIC, un acordeonist pentru care muzica este un mod de viaţă
Versatilitatea impresionantă reflectată în eclectismul stilistic al repertoriului său, care acoperă de la muzică tradiţională şi clasică la forme contemporane de expresie, precum Jazz, Tango Nuevo, World Music sau cabaret, asociată originalităţii modului în care le combină deopotrivă ca structură melodică şi formulă performativă, justifică, fără doar şi poate, aprecierea că acordeonistul şi compozitorul austriac CHRISTIAN BAKANIC reprezintă un veritabil fenomen artistic.
Şi de acest lucru s-a putut convinge inclusiv publicul român, întrucât virtuozul acordeonist a concertat în acest început de vară ca warm-up la Braşov Jazz & Blues Festival (15-18 august), împreună cu al său Trio Infernal, alături de cântăreaţa argentiniană Paula Barembuem.
Muzician multipremiat şi ovaţionat din Islanda până în China, în egală măsură pentru proiectele solo la acordeon clasic şi cele colective, în care se simte liber să se manifeste creativ, CHRISTIAN BAKANIC este unul dintre acei rari perfomeri care, prin abordarea sa transfrontalieră şi stilistic multilayered, a reuşit să îmbuntăţească semnificativ imaginea acestui instrument, acordeonul, considerat de mulţi a fi unul bătrân(icios).
Ascultându-l însă pe Christian Bakanic interpretând Bach de manieră Soul în duet cu Marie Spaemann, Hora Mărţişorului alături de Rusanda Panfili Trio sau cântând hit-ul Pop Billie Jean în combo cu Marşul turcesc al lui Mozart, împreună cu trupa Folksmilch, percepţia despre acordeon a oricărui meloman se va nuanţa cu siguranţă.
Christian, de fapt, cum s-a născut povestea ta de dragoste cu acordeonul? Ştiu că primele lecții le-ai luat devreme, la vârsta de șapte ani, dar când ai realizat că muzica făcută avându-l drept companion poate deveni un mod de viaţă, o carieră?
În primul rând, trebuie să spun că eu vin din zona rurală a Austriei, din Burgenland, din sudul acestei regiuni mai exact, iar acolo există o tradiție puternică în ceea ce priveşte acordeonul, dar unul mai aparte, acordeonul Stirian.
Este un fel de acordeon diatonic utilizat în muzica populară austriacă, care mi-a fost familiară din copilărie şi care îmi plăcea foarte mult, bineînţeles, mai ales că bunicul meu cânta la un asemenea instrument.
Astfel s-a născut dorința de a învăţa să-l folosesc la rândul meu, iar părinții mei au fost de acord să merg la școala de muzică.
Din câte îmi amintesc, m-am îndrăgostit aproape imediat de acel instrument, deopotrivă de sunetul său și de modul în care se manevrează şi am exersat foarte mult încă de la început… când veneam acasă de la școală, lucram cel puţin două ore. Nimeni nu trebuia să-mi spună să exersez, o făceam pentru că-mi doream eu şi am cântat muzică folclorică la acest acordeon diatonic timp de vreo trei ani, inclusiv în diverse formații din Burgenland.
Apoi, la 10 ani, am câștigat un concurs de folclor şi atunci a fost prima dată când m-am gândit: ‘Oh, aș putea să fac mai mult, pentru că sunt talentat, iar oamenilor le place cum cânt’, acela a fost momentul în care mi-am spus că aş vrea să fiu muzician.
De atunci a trecut ceva vreme, iar tu ai devenit unul dintre cei mai importanţi acordeonişti din Europa. Cum te menții acum în formă? Sunt spectacolele suficiente sau mai simţi nevoia de exerciţiu suplimentar?
Eu am o mulțime de proiecte cu diferite trupe, cam 5-10 pe an, şi, în cazul fiecăruia, am convenit un anume program, un repertoriu pe care, bineînțeles, trebuie să îl repet şi să-l exersez.
Pe de altă parte, de pe la 20 de ani, eu mă autodefinesc mai mult ca un muzician de jazz decât ca unul de factură clasică, iar ca muzician de Jazz… înveți mereu, asta e ceea ce cred eu.
De asemenea, chiar dacă nu cânți la instrumentul tău, dar asculți muzică sau baţi ritmul şi fredonezi ceva împreună cu prietenii din trupă în autobuzul de turneu, de fapt, tot exersezi… menţinerea sub orice formă a contactului cu muzica eu o consider tot exerciţiu.
Ca improvizator și compozitor, muzica este pentru mine un stil de viață, deci nu se rezumă doar la instrument. Asta nu înseamnă, evident, că nu continui să exersez, mai ales dacă am de susţinut un program care este foarte greu.
De exemplu, cea mai dificilă lucrare pe care am avut-o de interpretat relativ recent a fost una nouă, o compoziție clasică scrisă special pentru mine de către Johannes Berauer, celebrul compozitor austriac, pentru care am avut nevoie de mai mult de o lună de zile ca să exersez.
Şi ca să umplu un gol apropo de începuturi, între 14 şi 20 de ani, deja hotărât să devin muzician, m-am dus să studiez acordeonul clasic la Graz, mai întâi la școala de muzică, la Gymnasium, și apoi la Conservator [Johann Joseph Fux Konservatorium – n.r.], unde am intrat în contact cu muzica lui Mozart, al lui Bach, dar și cu cea compusă de Piazzolla, care are, în clipa de faţă, o mare influență asupra mea.
Ce vreau să zic este că atunci chiar exersam minim patru ore în fiecare zi, deseori chiar de la ora 2 după-amiaza până la 8 seara şi aceea a fost, aş spune eu, cea mai importantă perioadă din formarea mea ca acordeonist.
Interesant e faptul că folosim în limbaj termenul de “clasic” asociat acordeonului, în condiţiile în care acesta este, de fapt, un instrument destul de nou, cu o istorie de sub 200 de ani…
Povestea acordeonului se întinde real cam pe 150 de ani, mai mult sau mai puțin, dar ca tip de instrument, adevăratul acordeon clasic există doar din anii ’60, când s-a inventat sistemul free bass, care îţi permite să interpretezi note ca la pian inclusiv cu mâna stângă.
Abia de prin 1960 se vorbeşte deci de acordeon ca un instrument clasic, pentru că, tot în perioada aia, a apărut posibilitatea să studiezi acordeonul în universitățile de muzică din Europa și, de asemenea, în Rusia, iar instrumentul a făcut astfel tranziţia dintr-unul popular, cum fusese timp de aproape 100 de ani, spre unul considerat acum clasic.
Atunci au apărut şi primii compozitori care au compus special pentru acordeon, majoritatea din partea de nord a lumii, din Norvegia, Finlanda, Suedia, dar există şi unii compozitori ruși pentru acordeon clasic – Zolotariev [compozitorul şi bayanistul sovietic Vladislav Zolotaryov (1942-1975) – n.r.], de exemplu -, dar care, în continuare, nu sunt atât de cunoscuți.
Interpretarea de muzică la acordeon clasic rămâne o nișă îngustă, tocmai pentru că majoritatea oamenilor nu au ştiinţă de existenta acestor compozitori şi, de aceea, mai frecvent se aud transcrieri pentru acordeon ale unor lucrări de Bach sau Mozart.
Asta pentru că, la acordeon, poți interpreta orice piesă barocă, da, este posibil… practic, tot ceea ce poți cânta la cembalo sau la pianul timpuriu fără pedale, inclusiv Haydn, poți cânta şi la acordeon.
Problema apare după ce a fost inventată pedala, iar cu Mozart și Beethoven totul devine un pic mai complicat, pentru că ei au folosit-o, iar transcrierile pentru acordeon ale muzicii lor nu funcţionează întotdeauna.
Mai poţi cânta unele lucrări de Ravel, de exemplu, de influenţă spaniolă, sau alte piese, precum Asturias… dar nici astea nu sunt foarte multe şi trebuie lucrat mult la adaptarea lor pentru acordeon, căci nu pot fi interpretate direct după partitură.
Ce instrumente foloseşti de obicei, în afara acordeonului Stirian pe care deja l-ai menţionat?
De obicei, prefer să cânt la un bayan mai micuţ, nu la un acordeon clasic de mari dimensiuni, pentru că îmi permite să interpretez aproape tot ceea ce-mi doresc.
De asemenea, în Jazz, folosesc uneori un free-bass, acel sistem de bas aranjat astfel încât să poți cânta cu mâna dreaptă și cu cea stângă, mai mult sau mai puțin, aceleași note. Aceasta a fost, de fapt, marea diferență între acordeonul tradiţional și acordeonul clasic.
În ultimii ani, am început să folosesc din nou și instrumentul diatonic, deoarece am un nou proiect, în formulă de cvartet, cu acest chitarist de muzică Gypsy din Austria, Schneeberger [vienezul Diknu Schneeberger este unul dintre cei mai importanţi chitarişti contemporani de Gypsy Swing – n.r.], şi îmi place mult cum sună, dar şi pentru că se pretează la a compune diferite lucruri mai aparte.
Altfel, cânt un pic şi la bandoneon, instrumentul atât de popular în Argentina pentru Tango, dar care, după cum bine ştii, a fost inventat în Germania. Trăgând însă linie, cel mai mult folosesc acordeonul clasic.
Fiindcă ai adus vorba de Tango, referindu-te la albumul tău din 2016, Tango Solo, mărturiseai că acesta spune propria ta versiune a poveştii tangoului. Care e însă povestea din spatele poveștii, a love story-ului tău cu acest stil muzical, a cărui pasiune am simţit-o şi în concertul de la Braşov?
Pentru mine, ca şi pentru mulți alţi oameni, cred eu, Astor Piazzolla a reprezentat deschizătorul unui drum nou, fiindcă îmi place muzica lui de când i-am auzit prima dată o înregistrare.
Aveam doar 14 sau 15 ani pe-atunci şi ţin minte că am fost străfulgerat, pur şi simplu, pentru că reuşea să fie atât de agresiv și de romantic în același timp… în fine, era o muzică ciudată pentru mine, dar am simțit-o realmente cu putere.
Ulterior, când am început să cânt la acordeon, am ajuns să interpretez inclusiv muzica lui Piazzolla, care, pentru mine, a fost legătura perfectă între muzica populară, muzica clasică și muzica Jazz. Asta e ceea ce Piazzolla a reușit cu adevărat, el fiind unul dintre acei rari compozitori care au creat un stil componistic inedit şi foarte interesant bazându-se pe muzica populară. Acesta a fost primul meu contact cu muzica Tango… bineînțeles, vorbim de Tango Nuevo și nu de tangoul tradițional.
Mai târziu, în Graz, în timpul studiilor, eu cântand deja Piazzolla și fiind interesat de muzica Tango, am făcut cunoştinţă cu un tip, Klaus Johns, un neamţ care era un fanatic al tangoului şi care avea toate înregistrările posibile, nu doar Piazzolla, evident, dar și chestii mai vechi.
Fondase chiar şi o orchestră de Tango la Universitatea din Graz, unde era profesor [compozitorul şi dirijorul Klaus Johns, care a decedat în 2004, a predat la Graz din 1985, iar arhiva sa personală dedicată tangoului număra aproximativ 5000 de titluri – n.r.], aşa că l-am întrebat dacă pot să cânt şi eu în cadrul acesteia.
Cu toate că eram foarte tânăr – asta se intampla, cred, prin 1999 -, mi-a oferit o șansă şi am ajuns, treptat, să ne împrietenim. Din acel moment, o bună bucată de vreme am cântat în orchestra sa, Tanguango, dar și în cvartetul lui de tango, Mala Junta, şi astfel am intrat în contact cu întreaga muzică argentiniană, nu doar cu tangoul, ci și cu muzica folclorică, din care și Paula [Paula Barenbuem, artista alături de care Christian Bakanic şi Trio Infernal au concertat în warm-up-ul la Braşov Jazz & Blues Festival – n.r.] cântă foarte mult.
Mi se pare însă curios faptul că, deşi pasiunea ta pentru Tango a fost timpurie şi s-a dovedit perenă, culminând cu înregistrarea LP-ului Solo Tango, cu doi ani înainte de acesta, ai lansat Kahiba, album cu sound-ul bazat pe loop-uri electronice si pian electric…. deci nu tango.
Cu toate că şi acolo există o melodie care este un mic tango, înţeleg unde baţi. Ei bine, întotdeauna eu am fost ca un burete… absorb muzică tot timpul.
Sunt interesat de orice muzică bună, indiferent dacă este Hip Hop sau Metal. Chiar am avut o perioadă în care ascultam Rage Against the Machine, de exemplu, fiindcă îmi plăcea realmente această trupă. De altfel, cu Trio Infernal, am făcut chiar şi un cover după o piesă Rage Against the Machine.
Ce vreau să spun, de fapt, este că iubesc muzica în ansamblul său şi ăsta e lucrul principal, nu iubesc doar ceea ce ţine de acordeon. Iubesc acest limbaj, care poate fi atât de colorat, atât de interesant şi atât de intens!
A fost doar o coincidență faptul că m-am format să cânt la acordeon și, drept urmare, am interpretat în principal muzică care se potrivește acordeonului, indiferent că o fac alături de Paula [Paula Barembuem] sau de Kirill [violonistul Kirill Kobantschenko este fondatorul apreciatului ansamblu vienez de muzică de cameră Plattform K+K, invitat în recital în cadrul Festivalului George Enescu în 2023, alături de care Christian Bakanic concertează frecvent – n.r.].
Altfel, pot să-ţi spun că eu cânt și la pian, doar că nu am avut niciodată un profesor şi o fac numai pentru mine, personal.
Asta nu explică, totuşi, de ce ai fost atras de muzica sud-americană, din moment ce aveai, de la Paso Doble în Spania până la Tarantella în Italia, o mulțime de stiluri europene de care te-ai fi putut ataşa ca acordeonist…
Ai dreptate, există o mulțime de faţete ale muzicii şi, la rândul meu, am fost supus unor varii influenţe, de exemplu, din Franța, una majoră fiind Galliano [celebrul acordeonist de Jazz Richard Galliano, care a colaborat nu doar cu Piazzolla, ci şi cu muzicieni precum Jan Garbarek, Wynton Marsalis sau Charles Aznavour – n.r.].
Cu alte cuvinte, m-am format sub o influență europeană semnificativă, care include şi muzica balcanică, bineînțeles, fiindcă, în fond, am un nume croat, deşi am crescut în Austria.
Fiecare acordeonist îşi are stilul său, iar mie îmi place să mă joc şi să experimentez cu gamele și cu diversele tipuri de muzică. Cu tangoul a fost altceva, fiindcă, pe de-o parte, m-am simțit bine cu frazarea și cu muzica în sine, iar, pe de altă parte, m-a atras faptul că se constituie într-o legătură frumoasă – dincolo de Piazzolla – între muzica clasică și cea tradiţională… şi cred că acesta e lucrul cel mai important.
Întotdeauna am simțit ceva special, foarte puternic, în mine, atunci când interpretez un tango.
Nu trebuie să pierdem din vedere, de asemenea, că în Tango se regăseşte și muzică europeană, din moment ce se cântă cu un instrument german şi este influențat de muzica italiană şi cea spaniolă…. cu alte cuvinte, mai mult sau mai puțin, poate fi considerat a fi şi un stil de muzică european.
Ca absorbant de muzică expus unui volum infinit, practic, de cunoștințe și produse creative, ce sistem de filtrare aplici? Unul rațional sau unul emoțional?
Ambele, desigur.
Uneori trebuie să iei decizii, aşa că există, vrând-nevrând, o componentă raţională. Atunci când compui, de exemplu, sau când scrii pentru un ansamblu, trebuie să iei nişte decizii legate de modul în care decurge călătoria, dar, în primul rând, e vorba de ceva emoțional, bineînțeles. Absorbi, încerci, improvizezi.
Uite, deseori mi se întâmplă să cânt o melodie sau un groove pe care l-am auzit cu nişte ani în urmă și a revenit dintr-odată, aşa, ca o amintire. Până la urmă, eu mă percep ca un muzician de Jazz şi cred realmente că tocmai asta e libertatea Jazz-ului, să iei absolut orice consideri de cuviinţă și să pui totul laolaltă… aceasta e pentru mine definiția perfectă a Jazz-ului.
Bineînțeles, la început, Jazz-ul a fost o muzică afro-americană și am un respect total pentru originile sale, dar, pentru mine, acesta reprezintă un stil de viață și un mod de a absorbi muzica.
Da, asta înseamnă pentru mine Jazz-ul, să ai libertate totală în lumea muzicii.
Ajungem astfel la partea de creaţie muzicală. În ce fază a formării tale artistice ai dobândit credinţa că ai putea fi şi un compozitor bun, nu doar un virtuoz al acordeonului?
Interesantă întrebare.
Nu mi-a fost niciodată frică să compun. Am compus de foarte devreme, încă de când interpretam muzică populară la acordeon diatonic. Pe la 10 ani, compuneam deja câte o polcă sau un vals şi nu mi-a trecut niciodată prin minte să întreb pe cineva dacă îi place sau nu. Pur și simplu o făceam, o cântam acasă, iar bunica mea, ascultând-o, spunea: ‘Oh, ce frumos!’. Sau, la şcoală, profesoara mea zicea: ‘Da, e cool!’, adică, fără ca eu să caut asta, am avut un feedback bun şi, drept urmare, nu trebuia să-mi fie teamă să încerc în continuare, pentru că majoritatea oamenilor apreciau ceea ce făcusem deja.
Cu alte cuvinte, în cazul meu, a fost ceva natural. Oricum însă, eu cred că, în calitate de muzician, nu ar trebui să-ți fie frică de nimic, pentru că asta s-ar simţi în muzica ta.
Aceasta e problema mea, de exemplu, cu muzica clasică. Tinerii studiază, repetă și exersează toată ziua, pregătindu-se pentru unul sau două concerte la universitate şi ajung prea repede să se teamă de orice greșeală, ori aici nu e vorba de greșeli, ci de sentiment, e vorba despre povestea pe care o spui.
Iar eu cred că am avut această abilitate de foarte devreme, din copilăria în care cântam la acordeonul Stirian, iar oamenii mă ascultau și erau emoționați.
Eu simțeam asta şi atunci mă gândeam că e o situație în care câștigul e de ambele părţi… eu cânt muzica care îmi place, iar oamenilor le place ceea ce cânt, deci nu trebuie să-mi fie frică.
Ei bine, la fel se întâmplă și în ceea ce privește compoziția.
Sigur că, mai târziu, am avut îndoielile și crizele mele, ca toată lumea… este normal. Şi au fost chiar unele puternice, dar, totuşi, nu într-atât încât să mi se facă teamă să compun pentru alții, inclusiv pentru trupe, fiindcă băieții îmi erau fost prieteni și cântam împreună.
Ei aduceau niște melodii ale lor, eu compuneam la rândul meu, deci cu toţii încercam să creăm muzică. Era o comunitate frumoasă cea în care mă aflam, cu toți acei prieteni, buni muzicieni, în jurul meu… ne sprijineam creativ unii pe alții.
Cum stau însă lucrurile în cazul compoziţiilor mai complexe care ţi se comandă, precum Max und Moritz – Das Musical sau Bully me. Nu ți s-a întâmplat să nu ai inspirație pentru a face muzică pe poveștile altora?
Nu, dimpotrivă, pentru mine este mai ușor, atâta vreme cât există acea poveste, iar eu trebuie doar să o “aromatizez”, oferind propria perspectivă asupra sa. Tema sau povestea dintr-o producție de teatru fiind deja acolo, este mai simplu de compus muzica plecând de la aceasta.
Cât despre complexitate, cu timpul a venit la mine şi chestia cu aranjamentele orchestrale. Eu nu am urmat cursuri de specialitate, dar am studiat pe cont propriu o sumă întreagă de compoziții clasice, în special destinate cvartetelor de coarde, precum și aranjamente instrumente de Jazz, iar prima mea compoziţie ceva mai amplă căreia a trebuit să îi fac un aranjament a fost pentru o orchestră de tango.
Vorbind de trupe, în prezent eşti implicat într-o sumedenie de proiecte, însă observ că majoritatea celor personale sunt pe termen lung, nu par a fi conjuncturale…
Sunt și unele noi, dar da, majoritatea sunt proiecte pe termen lung, precum Trio Infernal sau Folksmilch, care au fost, mai mult sau mai puțin, primele mele trupe.
Folksmilch, de exemplu, există încă din 1999. Am început ca o trupă studențească care cânta pe la nunţi, în cadrul căreia ne adunam şi încercam muzical diverse lucruri, şi încă mai concertăm împreună – nu chiar atât de mult, ce-i drept -, pentru simplul fapt că este un proiect care îşi păstrează forţa, în afara faptului că este amuzant.
Folksmilch e rodul unor vechi prietenii, care, iată, continuă să funcționeze bine.
Referitor la Trio Infernal, acesta provine din Beefolk, un grup de Jazz fusion înfiinţat cam în aceeași perioadă, în care, în afară de noi, care formam secția ritmică, mai erau alți trei băieți.
A fost o trupă cu adevărat grozavă, cea dintâi în care am activat eu, iar după ce Beefolk a încetat să mai cânte, Jörg [bateristul Jörg Haberl – n.r.], Chris [basistul Christian Wendt – n.r.] şi cu mine, am decis să mergem mai departe.
Ai inclusiv proiecte mai intime, de tip duo, precum Temmel & Bakanic sau mult mai recentul tandem performativ pe care-l faci cu violoncelista şi vocalista Marie Spaemann. Există o diferenţă de nuanţă în abordarea muzicii într-o formulă restrânsă?
Dincolo de a fi atractive muzical, există şi o motivație de altă natură pentru acestea: este mai ușor să le vinzi.
Proiectul cu Marie, de exemplu, îmi place în mod deosebit, fiindcă este atât de colorat şi interacţionăm nemaipomenit pe scenă – deci, în primul rând, este foarte interesant pentru mine din punct de vedere muzical -, dar, în plus, este mai uşor vandabil, pentru că trebuie să ne câştigăm existenţa, nu-i aşa? Iar un duo sau un trio este mai ușor de acceptat din perpectiva costurilor de către un organizator decât o formaţie mare…. e un amănunt important de luat în considerare.
Dacă aş avea în vedere un proiect de mare anvergură, atunci ar trebui să am motive cu-adevărat foarte bine întemeiate pentru a încerca să-l produc, deoarece, luând în considerare implicarea a opt sau zece persoane, să zicem, aş avea nevoie cu siguranţă de un master plan care să acopere absolut toate aspectele şi nu doar pe cel muzical.
Actualmente, nu am un asemenea proiect personal, dar cânt într-unul, care se numește Alpen & Glühen şi este fondat de Thomas Gansch, unul dintre cei mai faimoși trompetişti din întreaga Europă.
Este un fel de colectiv mare în care, din fericire, nu trebuie să mă preocupe managementul acestuia, ci doar să cânt și să compun pentru acesta. Nu cred că eu aș putea să duc singur un proiect de asemenea dimensiuni, dar, altfel, formule de duo, trio sau cvartet îmi asum.
De aceea, în plan personal, mă axez în clipa de faţă pe Trio Infernal, bineînțeles cu Paula [Barembuem], apoi Folksmilch, pe duo-ul cu Marie Spaemann și, mai nou, pe cel cu Diknu Schneeberger.
Christian, gândindu-mă la multitudinea ta de proiecte, întrebarea e cum faci să-ţi gestionezi timpul…
Nu întreba! Din moment ce am o familie, e o catastrofă! Glumesc, e totul în regulă. Lucrurile funcţionează, dar nu e deloc simplu…
Reformulez… consideri că timpul îţi e prieten?
Asta e o întrebare filosofică, ce mă trimite la partea plină sau goală a paharului, depinde cum îl priveşti.
Dacă vin după turnee lungi, iar nivelul meu de energie este scăzut, atunci văd timpul ca pe o problemă, bineînțeles, dar, în general, eu încerc să mă menţin într-o formă bună și să mă bucur în continuare de ceea ce fac.
Unele lucruri, pur și simplu, le fac fără să mă gândesc foarte mult, dar asta nu înseamnă că nu sunt conştient de necesitatea de a-mi gestiona foarte clar timpul şi, în destule cazuri, cred că reuşesc să fiu foarte exact.
De exemplu, atunci când oamenii mă contactează ca să mă invite să cânt undeva, îmi iau calendarul și analizez foarte repede şi cu mare precizie dacă acest lucru este posibil sau nu.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte managementul timpului petrecut cu soția mea și cu copiii, situaţia nu mai e chiar atât de simplă, dar cred că totul se poate rezolva printr-o mai bună comunicare.
La prima vedere, a fi precis nu e însă o trăsătură comună pentru un muzician de Jazz, învăţat cu libertatea şi improvizaţia…
Nu sunt deloc sigur că e adevărat, deci n-aș spune asta.
Daca vrei, în muzica de Jazz poți fi extrem de precis în ceea ce transmiţi. Poți fi complet liber, dar asta nu înseamnă că precizia este exclusă.
Dacă spui ceva în limbajul Jazz-ului, chiar şi printr-o improvizaţie, poți fi realmente foarte precis în modul în care o spui sau din perspectivă temporală, ca în orice altă formă de comunicare, de altfel.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Julia Wesely
