“GOAL OF THE DEAD” (2014, r: Thierry Poiraud & Benjamin Rocher)
Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
Dacă tot am ajuns la final cu grupele în Campionatul European, să ne deplasăm niţel interesul şi apetitul pentru joc spre zona fanteziei, aşa că propunerea de săptămâna aceasta se bazează pe… fotbal şi zombies, o combinaţie irezistibilă, în ciuda titlului care sugerează o miştocăreală de duzină.
În realitate, avem de-a face cu replica satirică a francezilor la deja clasicul “Shaun of the Dead” al lui Edgar Wright şi, mai ales, la “Grindhouse”-ul lui Quentin Tarantino şi Robert Rodriguez, pusă în scenă de realizatorii lui “Atomik Circus – Le retour de James Bataille” (Poiraud) şi “La Horde” (Rocher), în două părţi de câte aproximativ 70 de minute fiecare.
Prima repriză are o tonalitate comic-dramatică şi, până spre final, doar cu un singur zombie în cadru!
O echipă de fotbal cu tradiţie şi notorietate la nivelul întregului Hexagon (fictiva Olympique de Paris, trimitere sarcastică atât la Olympique Marseille, cât şi la PSG, prin “internaţionalismul” politicii manageriale şi a mentalităţii şi provenienţei jucătorilor), dar în acută scădere de formă, ajunge să joace conjunctural un meci de Cupă cu o echipă dintr-un cătun francez mic şi obscur, Caplongue, ce are un stadion de 745 de locuri (care poartă amuzantul nume de “La Grippe”), ba chiar şi… 4 ultraşi, marginalizaţi pe bună dreptate (datorită comportamentului infantil) inclusiv de propria comunitate (poliţistul local… “La loi c’est moi!“, “Legea sunt eu”).
Veriga între cele două lumi (urban-rural, globalizare-naţionalism, modernitate-tradiţionalism) este Sam Lorit, fostul mare talent local ce a dezertat din comunitate pentru a-şi împlini cariera (şi conturile) la echipe de renume, care se întoarce acum pe meleagurile natale ca cel mai vârstnic jucător din lotul parizienilor, format în mare parte din puştani cu aere de super-vedete.
Din nefericire pentru Sam, amintirile mai puţin vesele legate de ce a lăsat în urmă, nu numai că nu s-au şters, ba chiar au dobândit o dimensiune halucinantă… mai ales în mintea unui medic provincial care îşi dopează fiul cu un ser necunoscut, în urmărirea nu a unei revanşe pentru un meci pierdut odinioară şi a părăsirii comunităţii, ci a răzbunării personale şi îl transformă accidental într-un zombie super-agresiv pe care autocarul echipei-oaspete îl calcă accidental înaintea unei bine-meritate pauze de… pipi în grup.
Evident că Jeannot-zombie nu moare, iar acesta îşi continuă traseul haotic în căutarea stadionului unde, odată, fusese considerat un talent la fel de mare ca Sam şi bineînţeles că, în drum, face câteva victime.
După un debut mai puţin impresionant, filmul evoluează bine, iar senzaţia amplificată progresiv de ură şi dispreţ (din ambele tabere) revărsată asupra lui Sam, sesizabilă mai pregnant odată cu ieşirea echipei din autocar şi primirea ostilă orchestrată de către localnici (asociată cu testimoniale filmate de televiziune despre acesta) este excelent realizată.
Finalul primei părţi comută interesul pe mulţime (meciul în nocturnă animat de diverse orgolii şi interese, atât din interior cât şi din tribune… petardele ultraşilor, ceaţa, Jeannot care ajunge pe teren şi începe infectarea ‘vomitivă’ în masă, retragerea cu totul incidentală a lui Sam… nebunia, şocul, revelaţia).
‘A doua repriză’… de Grindhouse, mai aproape de uzualul survival-genre, continuă cu extinderea ‘transformării’ începute pe stadion într-o apocalipsă rurală, condusă de Poiraud, mai experimentat în gestionarea vizuală a situaţiilor ieşite din comun – ex. slow-motion-urile inspirate – decât Rocher şi, mai ales, cu un umor mult mai cinic la adresa celor care ar trebui să reacţioneze adecvat în criză sau al omului obişnuit aflat deja mental în starea de zombie.
Este cazul morţilor vii francezi, mai deştepţi decât zombies din filmele americane, ce pot înlătura porţile metalice şi, dacă nu le iese, încearcă vioi să joace jocuri electronice în bar sau al discursului antrenorului din vestiarul asediat de zombie, fin parodiat după cel a lui Al Pacino din “Any Given Sunday” (“Trebuie să recâştigăm teren, centimetru după centimetru… ăsta e fotbalul, asta e viaţa!“), absolut savuros, ca şi scena monumentală de final de pe stadion.
Iar genericul de sfârşit ne prezintă cadre – din pub-ul “Olympic” din Caplongue – ce sugerează convieţuirea la care s-a ajuns la doi ani după criză, generată de faptul că supravieţuitorii, din spirit civic, nu doresc să renunţe la conlocuitorii-zombie şi încearcă să îi integreze.
Sigur că există minusuri, dar acestea sunt pardonabile de dragul poveştii în sine: de ce primii atacaţi de Jeannot nu se transformă, lăsarea în urmă fără consecinţe a unuia dintre cei trei fraţi coreeni jucători, oprirea bruscă a funcţionării comunicaţiilor ş.a.m.d. “Goal of the Dead” este o satiră inedită – aproape non-Horror în ciuda prezenţei zombies – la adresa fotbalului şi a relaţiilor profesioniştilor din acest domeniu cu mass-media, publicul şi cu propriile familii, extrem de agreabilă şi de proaspătă într-un gen altfel suprapopulat în ultimii ani.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
