Pe când era în ultimul an de liceu, Cosmin Stănilă nu visa la nimic altceva decât să facă teatru.
La 10 ani distanță, Cosmin este actor angajat al Teatrului Național din Cluj-Napoca și un dramaturg care n-ar putea trece neconsemnat dacă s-ar întocmi un ”Watchlist” al celor mai promițători dramaturgi români ai momentului.
Cu relaxare și emoție, am parcurs alături de Cosmin fiecare punct nodal din această decadă, de la decizia de a se muta de la Constanța la Cluj-Napoca imediat după terminarea liceului, până la apelul telefonic în urma căruia a aflat de nominalizarea sa la Premiile UNITER 2024 pentru textul ”Cum s-a îndrăgostit domnul Gherase de Clara Smith”.
Pe final ne-a povestit despre cel mai recent text al său ”Noroc să ai”, în care explorează dependența de păcănele, dar ne-a împărtășit și câteva dintre temele pe care teatrele din România ar trebuie să se încumete să le expună mai des și cu mai mult curaj pe scenă.
Cosmin, se fac 10 ani de când începeai cursurile Facultății de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, la clasa prof. univ. dr. habil. Bács Miklόs și Irina Wintze. Crezi că ai făcut cea mai bună alegere să vii de la Constanța la Cluj-Napoca?
Da, par demult acești 10 ani, eram un absolvent de liceu care voia să facă teatru. Țin minte că părinții mei m-au rugat să mă înscriu și la altceva în afară de teatru. Așa am ajuns să mă înscriu la mai multe facultăți, la Cluj și la București.
Dacă-mi amintesc bine mi-am mai depus dosarul la Filosofie și la Limbi Moderne Aplicate la București, de gura lor. La Cluj-Napoca nu voiam să vin pentru nimic altceva decât pentru Facultatea de Teatru, respectiv pentru Miklόs Bács, de care auzeam lucruri bune de peste tot.
Alegerea în sine, de fapt, nu a existat. Am intrat la Cluj-Napoca, n-am intrat la București, era clar ce trebuie să fac.
Și cu toate temerile părinților, ai ajuns actor cu contract de muncă într-un teatru de stat imediat după absolvirea facultății.
Pentru mulți din generația mea, acesta era idealul, un post într-un teatru. Să fiu angajat la Cluj-Napoca la Teatrul Național era mai mult decât puteam spera. Părea imposibil să intri în trupa asta, nu se mai angajaseră absolvenți de la Cluj de ani buni. Așa că nici nu îmi propusesem așa ceva, dar aveam o ofertă de angajare de la un teatru mai din sud, ceea ce oricum îmi suna promițător.
Când a venit oferta de la Cluj, a trebuit să zic da. Țin minte că n-a fost ușor saltul de la săli de maxim 150 de spectatori la una de 900. Dar am fost primit cu grijă și generozitate de colegi.
În paralel ai activat și în zona independentă. Aș aminti de colaborările tale cu Reactor Cluj, Fabrica de Pensule, compania Create.Act.Enjoy sau cu artistul vizual Alex Mirutziu. Ce aspecte ai observat că se conturează diferit în procesul de lucru cu colegii de breaslă la un spectacol în cele două medii?
Este o diferență majoră la nivel de eforturi care trebuie făcute ca lucrurile să se întâmple. În instituția de stat, dacă fiecare își face feliuța lui, treaba merge. Nu spun că nu e vorba de efort, pentru că este. Dar instituția, de bine, de rău, există și funcționează.
În independent mi se pare că este nevoie de o desfășurare de forțe mult mai mare din partea fiecăruia pentru că nu există echipe atât de vaste, iar oamenii acoperă de fapt mai multe funcții deodată. Fără multă luptă din partea unui colectiv restrâns, spațiul / compania dispare. Cred că lucrul acesta te responsabilizează să contribui cât poți și să îți depăsești atribuțiile.
De asemenea, la nivel artistic, poate că uneori este vorba de căutări mai curajoase decât găsim în mainstream, ceea ce m-a făcut și pe mine să caut în același fel. Pe mine mă menține proaspăt să am contact cu alte colective. Baza este cam aceeași, deși în independent se mai încearcă formule de lucru non-ierarhice.
Cariera ta în teatru a început să aibă mai multe ramificații odată cu rezidența de scriere dramatică – Drama 5, ediția 2020. A fost un moment prielnic acel an în care restricțiile anti-COVID țineau sălile de teatru goale pentru a-i face loc lui Cosmin dramaturgul? De când simțeai că e acolo așteptând să iasă la iveală?
De fapt, eu începusem să scriu din toamna lui 2019. Mi-a luat vreo cinci luni să termin prima piesă, ”Alegerea domnului Macabeț” se numește și este o rescriere destul de liberă după ”Macbeth”. Piesa și-a găsit un drum spre scenă abia anul trecut, la Teatrul Național din Chișinău.
Mă rog, ideea este că de vreo doi ani tot spuneam că vreau să scriu, dar nu știam ce și cum. La un moment dat, a părut firesc că dacă încerc să scriu ceva, acest ceva să fie teatru. Abia după ce am terminat această piesă m-am înscris la Drama 5.
Dar da, pandemia a fost un prilej bun să cercetez pentru ”Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” și să scriu în tihnă.
Îți mai amintești primul gând care ți-a declanșat ideea textului?
Îmi amintesc exact. Știam că vreau să mă înscriu la Drama 5, deci brainstorm-uiam după idei. Boala asta m-a fascinat și m-a îngrozit de când am fost destul de mare încât să o înțeleg în complexitatea ei. Am văzut-o dezvoltându-se la bunica mea. Cred că deja probam mental tema asta, a Alzheimerului, fără să am încă subiectul sau personajele.
Mergeam pe stradă și știu că m-am gândit ”Eu dacă aș păți asta, m-aș sinucide înainte să ajung să nu mai știu de mine”. Cam acesta a fost punctul de pornire.
Piesa a fost montată în același an la Reactor Cluj. După procesul, nou pentru tine, de a-ți vedea gândurile și ideile puse pe hârtie, ai trecut și prin procesul de a-ți vedea textul transpus pe scenă în viziunea regizorului Andrei Măjeri.
Scriam de la bun început cu dorința ca textul meu să fie montat. Sigur că îmi imaginam o oarecare mizanscenă, dar nu mi-aș fi putut vreodată închipui că o să arate așa, la nivel regizoral, scenografic și actoricesc. M-am simțit foarte norocos. A fost minunat întreg procesul de materializare a poveștii care ieșise din capul meu. Am fost pur și simplu fericit că se poate întâmpla așa ceva.
Există regizori care rămân tributari textului, chiar dacă își impun unghiul subiectiv asupra operei, dar și regizori care deconstruiesc și / sau adaugă mult în paralel la ceea ce a scris dramaturgul. Cum vezi dinamica regizor – dramaturg, mai ales când ambii sunt prezenți la repetiții?
La Chișinău, de exemplu, ”Alegerea domnului Macabeț” s-a montat fără aproape nicio schimbare a textului. Eu doar am trimis piesa pentru un concurs, a fost selectată și trupa s-a apucat de repetiții. A fost foarte interesant să mă duc direct la premieră să văd ce a ieșit. E o satisfacție diferită de cea pe care o ai dacă ești prezent pe tot parcursul procesului.
Textele mele, în general, au avut mult de câștigat din contactul direct cu regizorul, cu actorii etc. Am învățat o grămadă din lucrul la ”Pata oarbă”, cu Andrei Măjeri. Acolo a fost o idee care a pornit de la regizor. Dar dacă este o piesă pe care o scriu eu de la zero, mă întreb care proces este mai onest. Eu sunt destul de maleabil și accept sugestiile. Dar cred că este ceva în asta ce poate ajunge să trădeze gândul inițial.
Ai avut și temeri în momentul în care spectacolele au ajuns în fața publicului? Știi că pe unii încă îi încurcă atunci când un actor scrie sau regizează sau…
Este o emoție greu de explicat cea pe care o am la premierele textelor scrise de mine. Nu cred că are legătură cu trecerea de la o funcție la alta. Nu prea mă gândesc la asta, cine taxează, taxează, treaba lor. Rămân deschis la orice fel de feedback care mă poate ajuta să cresc.
Deci înscrierea la programul de masterat de Scriere Dramatică, Universitatea de Arte Târgu-Mureș nu s-a întâmplat pentru că aveai nevoie de o diplomă care să te valideze și să cunoști cananoul?
Masteratul nu ne-a învățat neapărat un canon. Alina Nelega și Elise Wilk ne-au transmis prin diferite mijloace că nu prea există așa ceva. Este o chestiune care ține foarte mult de intuiție și mai puțin de reguli.
Ce teme se arată cu potențial în procesul tău de lucru ca dramaturg?
Mi-e greu să găsesc o predilecție la nivel tematic, cred că am experimentat destul de mult în ultimii patru ani. Observ, totuși, multe personaje care se îndreaptă spre bătrânețe. Nu prea am tineri, mi-am dat seama. Nu ca punct declanșator, cel puțin. Dacă sunt, sunt acolo drept contrapunct al condiției celui mai în vârstă. Poate proximitatea asta a morții la personajele mele mă ajută să simt că e o poveste care trebuie spusă.
Ce tip de prezență îți solicită acțiunea de a scrie? De la interior spre exterior și invers, de ce ai nevoie pentru a-ți atinge potențialul maxim atunci când scrii?
De liniște. Să nu se miște nimeni. Așa aș vrea. Dar asta e o pretenție absurdă, mai ales când locuiești cu și printre oameni. Devin irascibil când se perturbă liniștea, iar asta nu-mi place. Mi se pare că mă alint, că transfer din frustrarea inerentă procesului către persoanele din jurul meu. De obicei îmi pun în căști muzică ambientală și se rezolvă problema.
Și mai am nevoie de zile libere. E greu să scrii o oră, să te oprești, să mergi la repetiție, să faci piața, să mai scrii jumătate de oră, să joci un spectacol. Am nevoie de continuitate. Și câteodată nici atunci nu merge.
În 2024, o altă piesă scrisă de tine ”Cum s-a îndrăgostit domnul Gherase de Clara Smith” a fost montată la Teatrul Național Cluj-Napoca de regizorul Doru Vatavului. De data aceasta numele tău se regăsește și în distribuția spectacolului. Există note autobiografice în rolul domnului Gherase?
Cum să răspund eu la asta fără să dau spoiler? Da, există.
Bun, invităm atunci oamenii să vadă spectacolul. Textul ți-a adus o nominalizare la Premiile UNITER, la categoria ”Cel mai bun text românesc montat în premieră absolută”. Cum ai primit vestea?
Eram la teatru, la repetițiile pentru un alt spectacol. M-a sunat regizorul Doru Vatavului și mi-a dat vestea. Am așteptat să se termine repetiția, am ieșit din teatru, m-am plimbat pe străzi, am mâncat o plăcintă și am stat la soare. M-am bucurat cât de bine am putut.
Cât de importante sunt premiile și ce pondere au în profesia ta?
E ceva ce dezbat în mine destul de intens în ultima vreme. Ce înseamnă premiile astea? Ce aduc? De ce ni le dorim? Ca freelancer, da, poate înseamnă că ești plătit altfel. Dar, pe lângă asta, e și bucuria de a câștiga în vizibilitate – pentru că de aia facem lucruri ca artiști, pentru a le împărtăși – și de a primi o confirmare că munca ta este văzută, simțită și apreciată de colegi.
Actor, dramaturg, iar mai recent trainer la Academia Buftea. Cum e, la distanță de 10 ani de când erai student, să fii acum în ipostaza în care îi înveți pe alții?
Cred că este un pic mai puțină presiune la cursurile pe care le predau eu decât în facultate. Adică nu se termină ciclul ăsta și ei intră pe piața muncii și trebuie să concureze pentru job-uri în domeniu. Mulți dintre ei abia acum încearcă pentru prima dată să joace. Dar sunt câțiva care într-adevăr își doresc să urmeze meseria asta. Eu îmi fac treaba cât de bine pot, încerc să fiu sincer cu ei și, în același timp, blând. E destul de nouă ipostaza pentru mine, am noroc că fac asta alături de Sânziana Tarța, care are mai multă experiență.
Tot auzim lamentația aceasta cum că nu mai există ”teatrul de altădată”. Haide să facem un exercițiu în care să îndreptăm atenția cititorilor înspre câteva nume în a căror forță creativă tu îți găsești inspirație și încrederea că dacă ”teatrul de altădată” nu mai există, există cel de astăzi.
Vai, sunt foarte multe nume de menționat. Eu găsesc foarte mulți oameni care fac lucruri fresh și de calitate. Nu-mi vine să înșir nume ale colegilor, din teama de a nu exclude, dar o să spun nume de teatre, companii, spații pe care le admir, mi-e mai comod.
Sunt locuri care mi se par îndrăznețe și relevante din punct de vedere artistic: Asociația ProTeatru din Zalău, Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca, Teatrul de Stat Constanța, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Teatrul Național din Craiova, Teatrul Maghiar de Stat Cluj, Teatrul Masca, Replika, Teatrul Național din Târgu-Mureș, Teatrul Excelsior, Teatrul Metropolis, asta ca să amintesc doar câteva.
Te-am văzut recent în spectacolul ”Nu mai ține linia ocupată”, regia Adina Lazăr, la Teatrul Național Cluj-Napoca. Sală plină, mulți tineri, un flux de energie continuu între actori și public și, mai ales, un subiect cu o mare greutate în societatea românească: violența împotriva femeilor. Ce teme care ”ard” pe agenda socială, culturală sau politică crezi că ar trebui să ajungă mai des pe scenele teatrelor din țară astfel încât teatrul să rămână relevant și pentru noua generație de spectatori?
Tocmai am terminat de scris o piesă despre dependența de jocuri de noroc, despre păcănele mai exact. ”Noroc să ai” avea o variantă mai scurtă, de teatru sonor, la Teatru Improbabil, dar acum am scris o versiune de scenă.
Apropo de nume de creatori, cred că Gianina Cărbunariu și David Schwartz au făcut recent spectacole despre profesori. Aia mi se pare o categorie subreprezentată și care merită mult mai multă atenție.
Despre locuințe, piața imobiliară, chirii, credite, de exemplu, m-ar interesa pe mine să văd un spectacol. Milenialii sunt prima generație din România care nu-și prea permit să dețină imobiliare. Despre sistemul de sănătate cred că ar mai fi important să vorbim. Teme sunt multe, pentru mine provocarea este ca ele să devină produse artistice și nu conferințe.
Pe finalul discuției, spune-mi un lucru pentru care ți-ai mulțumi că te-ai ținut cu dinții de el în toți acești ani.
Dacă n-aș face sport, n-aș putea apoi să stau ore întregi pe scaun să scriu. Nu fără dureri. Nici n-aș fi, probabil, un actor stăpân pe mijloacele mele. Nu cred că se vede foarte tare pe mine, dar este o constantă care îmi ridică real calitatea vieții.
INTERVIU DE RĂZVAN SĂDEAN
