Ați mâncat sarmale mai bune ca ale mamei?
Să vă aud. Nu, sigur că nu. Hai pe bune?!? Toți aveți mame Master Chef și bunici cu stele-n păr?
Mama mea gătește foarte bine dar această nu o plasează automat în dreapta lui Zeus Sarmalagiul sau pe tronul Adevăratului Cozonac. Mă gândesc că or avea și alții norocul de mame dăruite culinar.
Nu cred în general în cel mai bun, după cum nici foarte bun nu mă satisface. Superlativul, fie el relativ sau absolut, este subiectiv când vorbim de gust.
Mai mereu criteriul este oală în care ne-am băgat nasul când eram mici. Cratița mamei și a bunicii ne socializează alimentar; fiecare lingură adusă de avion și fiecare dumicat-soldățel ne învață despre gust, aromă, textură; evident, acestea devin referințe.
De aici credințele și judecățile – nu se face așa, nu se pune aia, nu, nu și nu. Exemple-s cu duiumul – cu/ fără mazăre în boeuf (dar acceptăm mai toți carnea de pui), ba da/ ba nu rahat sau stafide în cozonac, yada yada, tropii cunoscuți și, desigur, vehemenți.
Precum legile lui Moise și decalogul nostru alimentar e scris în piatră și așa rămâne, încremenit sub sabia lui Damocles-mama.
De aici probabil jenă. Să nu care cumva să spui că ai mâncat o ciorbă mai bună! Jură pe roșu că nu vei găși vreun cozonac mai pufos sau vreo sarmă mai alunecoasă.
Resimțim ca pe o trădare conștientizarea faptului că alte mame fac și ele papa bun, poate chiar mai bun.
Considerăm apostazie verbalizarea recunoașterii. Dacă se crapă pământul în două și ne înghite? Copii răi care s-au dedat la mâncarea altor mame!
Am mâncat sarmale mai bune ca ale mamei? Da, mi s-a întâmplat și nu mi-e frică să recunosc.
Dar s-a mai întâmplat ceva în procesul umblării prin alte cratițe – așa am descoperit că mama mea face întradevăr sarmale excelente. Comparația educă, deschide orizonturi, setează plajă de criterii și ancorează în realitate.
Sigur că mama, bunica rămân reginele inimii și stomacului; dar nu am vrea, ca măcar uneori să ne amintim că, adesea, ne spunem singuri o poveste? Familiaritatea aduce confortul emoțional, iar memoria afectivă face restul; pe acestea nu le bate nimeni niciodată (dar poate duce la bătaie între frați, surori sau verișori care, mâncând din același ceaun, au interpretări diferite și deci, amintiri contradictorii).
Cu alte cuvinte sarmalele sunt bune pentru că au un context, pentru că sunt parte din biografia noastră afectivă.
La un blind test sau într-un line-up ca în filmele polițiste oare câți dintre noi le-ar recunoaște fără dubiu pe ale mamei? E o capcană din care ne salvăm fiind obiectivi, înțelegând că suntem subiectivi.
Eu refuz să cred că mama face cele mai bune sarmale.
Refuz pentru că rațiunea spune că acest lucru nu e posíbil. Știu doar că mama mea face cele mai bune sarmale pentru mine (până când găsesc altele diferite și poate de aceea, parțial și temporar, mai bune, scuze mama, știi că umblu din farfurie în farfurie dar tot la tine mă întorc).
Text de ADRIANA SOHODOLEANU | BISCUIT.RO
Foto cover: La Conac Iași
