Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 21/05/2024
Film / Videodome

VIDEODOME | “WHO SAW HER DIE?” (1972, r: Aldo Lado)

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii VIDEODOME | “WHO SAW HER DIE?” (1972, r: Aldo Lado) Share VIDEODOME | “WHO SAW HER DIE?” (1972, r: Aldo Lado)
WHO SAW HER DIE?


“WHO SAW HER DIE?” (1972, r: Aldo Lado) 

După formidabilul debut al lui Aldo Lado, “Short Night of Glass Dolls” a.k.a. “La corta notte delle bambole di vetro”, din 1971, aşteptările mele legate de următoarea sa peliculă, “Who Saw Her Die?” erau mari… poate cam prea mari, mai ales că acest Giallo a fost realizat înainte de splendidul “Don’t Look Now” al lui Nicolas Roeg, a cărui premieră a avut loc abia în decembrie 1973… dar să nu anticipez. 

WHO SAW HER DIE

În iarna lui 1968, în pădurile troienite din jurul Megève, staţiune montană din Savoia, o fetiţă este ucisă şi îngropată în zăpadă de o persoană misterioasă purtând o voaletă neagră de văduvă, iar poliţia clasează cazul în raftul crimelor cu autori neidentificaţi.

După acest intro eficace menit a prefaţa povestea propriuzisă, ajungem în anul 1972 odată cu Roberta (jucată de Nicoletta Elmi – “Profondo rosso” al lui Dario Argento şi “Flesh for Frankenstein” al lui Paul Morrissey -, care debutase la vârsta de şapte ani în “Moarte la Veneţia”, clasicul lui Luchino Visconti din 1971), fetiţă trimisă în vacanţă cu avionul de la Londra de către maică-sa Elizabeth (superbissima Anita Strindberg – “The Case of the Scorpion’s Tail”, “Women in Cell Block 7”) la Veneţia, pentru a fi luată acolo în primire de către Franco Serpieri, tatăl rezident în oraşul cu 118 insule şi 354 de poduri, un sculptor talentat, apreciat inclusiv în afara spaţiului cultural european, interpretat de George Lazenby (James Bond în “On Her Majesty’s Secret Service”), care a slăbit peste 15 kilograme pentru a fi credibil în rol. 

WHO SAW HER DIE?

Cu toate că inocenta Roberta se îndrăgosteşte instantaneu de oraş, Aldo Lado ne înfăţişează o Veneţie mohorâtă şi cenuşie în permanenţă, niciodată scăldată de razele soarelui, lipsită de bucurie şi ameninţătoare ca sugestie, inclusiv prin prezenţa sutelor de porumbei în Piaţa San Marco.

Aici, care copilul este urmărit (din spatele… voaletei) cum evoluează într-un mediu construit voit ambiguu din cadre, precum ieşirea din cofetărie, şotronul întrerupt brusc sau schimbul de priviri din antreul biroului lui Serafian (bogatul protector libanez al lui Franco, jucat de Adolfo Celi, mai cunoscut cinefililor ca Largo în James Bond’s “Thunderball”), şi replici ca cea al prietenul lui Franco (Piero Vida din “Portarul de noapte” a Lilianei Cavani), care îi spune privind-o ciudat: “You are beautiful even you don’t smile”. 

WHO SAW HER DIE

În această primă parte, care se încheie prin descoperirea cadavrului fetiţei, escaladarea suspansului până la declanşarea anxietăţii prin triada inspirat mitraliată de cadre este remarcabil construită de Lado, cu sprijinul adus de muzica lui Ennio Morricone, ce are inspiraţia magnifică de a utiliza aproape exclusiv coruri de copii pentru a broda pe marginea naraţiunii, repetitiv şi disconfortabil, prin crescendo-uri care, deseori, ajung la un nivel greu de suportat ca volum, în alternanţă cu scene în care muzica, pur şi simplu, dispare (sunetele fruste îi iau locul în mod subliminal), inducând visceral sentimentul de obsesie ucigaşă al personajului (o “Lady in Black” ce ni se devoalează cu lentoare, într-o succesiune menită a sublinia redefinirea proximităţii, prin intermediul detaliior fizice) şi de insecuritate acută a ţintelor şi victimelor colaterale mai mult sau mai puţin implicate direct.

Muzica marelui Ennio bântuie, pur şi simplu, mintea spectatorului mult timp după vizionarea filmului, amintind de la fel de obsedanta coloană sonoră compusă de Manuel De Sica şi Riccardo Biseo pentru “Dellamorte Dellamore”, din 1994, al lui Michelle Soavi. 

Din păcate, aprecierile se cam opresc aici, întrucât, deşi anunţa o structură bine organizată în trei acte, precum şi apetenţa pentru simbolistica menită a diferenţia personajele – fetişul voaletei ca mască, accesoriu vestimentar separator între două viziuni radical diferite asupra lumii -, care, în ceea ce îl priveşte pe cineast, aveau să îşi găsească suprema combinaţie în “Night Train Murders” din 1975, “Who Saw Her Die?”/ “Chi l’ha vista morire?” începe să moară încetul cu încetul… ca film.

Pentru un Thriller cu pretenţii, fie el şi Giallo (whodunit?), odată cu uciderea copilei – binecuvântată sau, dimpotrivă, blestemată pentru faptul că are părul roşu şi este născută în zodia Vărsătorului -, scenariul se diluează progresiv în mod deranjant, de la debutul detectivisticului act 2 (asociat prezumtiv cu paranoia… “you could be killed too”), într-o direcţie predictibilă, în care soţia execută un du-te/vino derutant pe între Londra şi Veneţia, iar consortul artist, bănuind că ucigaşul nu e la prima abatere, se lansează într-un quest personal, alimentat de plot-uri secundare creionate fără vigoare sau consistenţă, direcţie continuată inclusiv în actul 3, marcat de violenţa (“after my death”) prezentă prin cele câteva crime comise într-o notă conspiraţionistă alimentată de metafore bizare. 

WHO SAW HER DIEWHO SAW HER DIE

Să evapori un mister frumos conturat şi elaborat reducându-l la câteva personaje schematice şi scene împănate cu stereotipuri, peste care să aşterni un final în care doi părinţi – a căror copil a fost ucis în mod brutal doar cu puţin timp înainte – îşi regăsesc inexplicabil puterea de a surâde şi, totodată, serenitatea emoţională(!), iar explicaţia motivului crimei nu are o legătură substanţială cu cercetările protagoniştilor… cele care, practic, ne-au ţinut 90’ în faţa ecranelor(!!), mi se pare ceva împotriva oricărei aşteptări de la acest gen de film, iar semnatarii regiei sau muzicii nu aveau ce să facă mai mult pentru a-l salva (singura excepţie notabilă constituind-o scena sinistră din cinematograful pentru adulţi cu trimitere la escapism şi voyeurism).

Asta, mai ales în condiţiile în care frustrarea cinefilului e una majoră ţinând cont de resursele implicate în punerea în scenă: Lado, Morricone, DoP-ul Franco Di Giacomo (premiat cu David di Donatello pentru “La notte di San Lorenzo” şi cu Globul de Aur italian pentru “Il Postino”), asistat aici de Giuseppe Lanci (peste ani, DoP la “Nostalghia” lui Tarkovski), sau specialistul în efecte sonore Luciano Anzellotti (“Once Upon a Time in the West”, “Last Tango in Paris”). 

WHO SAW HER DIE

Vă daţi seama că am fi fost îndrituiţi să sperăm la mai multă substanţă decât de la o producţie pur mercantilă ca şi concepţie, una tip… Golan-Globus.

Comparaţia nu este deplasată întrucât producătorii lui “Who Saw Her Die?” au făcut ulterior bani buni cu titluri nesofisticate precum “Super Stooges vs. the Wonder Woman” sau “Piranha Part Two: The Spawning”, cel pentru care i-au dat o şansă tanărului, pe atunci, James Cameron.

Dar… căci există un ‘dar’, “Who Saw Her Die?” merită cu certitudine a fi, totuşi, vizionat, fie şi numai pentru distribuţia interesantă, de la protagonişti (Lazenby, Elmi & Co.) până la nivelul rolurilor de mică anvergură, precum interpreţii avocatului pervers (José Quaglia, un obişnuit al filmelor lui Bertolucci) şi, respectiv, al preotului (Alessandro Haber, din “La sconosciuta” al lui Tornatore), sau măcar pentru prima sa treime, care conţine pasaje ce frizează sublimul cinematografic datorită imaginii (componenta întunecată a Veneţiei), muzicii (“Canto Della Campan Sonata”… Morricone at his best!) şi a modului aproape psihanalitic în care regizorul pare a-şi expune publicului larg, prin subiectivismul perspectivei, propriile angoase şi obsesii.

Text de IOAN BIG | VIDEODOME

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută