Opera „Elixirul dragostei” de la OCC, spectacol nominalizat la premiile UNITER 2024, categoria „Cel mai bun spectacol pentru copii”
Gaetano Donizetti nu pierdea timpul atunci când îl pasiona ceva. În plus, era vestit pentru rapiditatea cu care îşi scria partiturile de sute de pagini. Drept dovadă, pentru a definitiva „Elixirul dragostei”, una dintre cele mai iubite opere ale sale, i-au fost necesare doar şase săptămâni.
Un adevărat expert în scriitura operistică, un workaholic cu un simţ infailibil legat de gustul publicului și un creator al cărui dar al inspirației s-a dovedit mereu fertil, Donizetti a scris 75 de opere în doar 20 de ani, o performanță uluitoare, la care mulţi s-au uitat cu pizmă. Şi pe bună dreptate. Ca să nu mai vorbim că, spre deosebire de contemporanul lui, Vincenzo Bellini, Donizetti era şi un om extrem de carismatic şi cald, cu un simţ al umorului molipsitor şi fără invidii inutile. Adică exact omul cu care ţi-ai dori să fii prieten.
Opera ca blockbuster
Să nu uităm că în acea vreme, adică în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales în Italia, spectacolele bune de operă aveau succesul uriaș de care cinema-ul s-a bucurat doar în perioadele sale de aur şi pe care îl mai repurtează în prezent doar prin superproducţii cu bugete uriaşe. Vedeta acestor desfăşurări de forţe era faimosul bel canto, a cărui maximă înflorire, plasată chiar în deceniile de dinainte de 1850, coincide exact cu perioada de vârf a lui Donizetti însuşi. Iar bel canto este sinonim cu spectacolul vocii, de fapt miza şi secretul „Elixirului” lui Donizetti şi, totodată, cheia cea mai importantă de a înţelege acest titlu de referinţă.
Dar ce înseamnă, până la urmă, „bel canto”, această expresie ce pare destinată exclusiv cunoscătorilor operei? În primul rând, accesibilitate. Liniile melodice au puritate, scriitura vocală este echilibrată, cursivă, fiind avantajate vocile înalte, de soprană şi tenor, în registrul lor superior, ceea ce asigură claritatea în raportul dintre solist şi planul orchestral. Dulceaţa sonorităţii, frumuseţea muzicii sunt, de asemenea, atribute esenţiale.
Una dintre cele mai apreciate creaţii operistice ale prezentului
Inspiraţie? Geniu? Ambele? Cert e că Donizetti a imaginat, în „Elixirul”, câteva dintre cele mai iubite pagini ale operei, ce contribuie şi ele, semnificativ, la menţinerea acestui titlu în repertoriul teatrelor de operă de pretutindeni (a ocupat locul 13 în statisticile portalului operabase.com, care a monitorizat cele mai montate opere în întreaga lume, în intervalul 2008-2013).
Personajului „Nemorino” îi revin două dintre celebrele arii de tenor: „Quanto è bella, quanto è cara” şi „Una furtiva lagrima”, emblematice pentru poeticitatea lirismului donizettian. Însă nu sunt cu nimic mai prejos nici „Della crudele Isotta”, aria Adinei sau „Come Paride vezzoso”, arie a lui Belcore din primul act.
Vitalitate, inventivitate melodică, instrumentație strălucită, virtuozitate a scriiturii orchestrale; și acel „je ne sais quoi” în componistică, specific italian, în care recunoști pasiune și tihna plăcerii de a te bucura de ceea ce italienii, creatori şi melomani, au apreciat deopotrivă mereu atunci când vine vorba de operă: vocea, unicitatea ei timbrală. Acesta este florilegiul cu care Donizetti încântă generaţii de ascultători din mai 1832 şi până în prezent.
Un libret inteligent de lejer
Pentru compunerea „Elixirului”, Donizetti a colaborat cu redutabilul libretist Felice Romani. Libretul, inspirat după cel elaborat de Eugène Scribe pentru opera „Le philtre” de Daniel Auber, propune povestea de dragoste dintre capricioasa Adina şi timidul Nemorino; accesibilă şi lipsită nelinişti metafizice, însă cu turnuri dese, specifice mai degrabă operetei – o poveste care, evident, se termină fericit. Meritul libretistului nu ţine, deci, de arta de a elabora şi încărca firul narativ, ci mai degrabă de înzestrările lui Romani de profund cunoscător al muzicalităţii limbii italiene, reuşind un text ce-i permite lui Donizetti să-şi etaleze strălucit geniul muzical.
Esenţialul lipsit de compromisuri
La Opera Comică pentru Copii, montarea actuală cu „Elixirul dragostei”, în regia lui Cristian Mihăilescu, propune această capodoperă a bel canto-ului într-o formă concisă, esenţializată, cu durata puțin peste o oră – potrivită publicului pentru care este gândită. O montare alertă, cursivă, spumoasă, accesibilă şi sub aspectul, foarte preţios, ce ţine de prezentarea în limba română.
Un astfel de „Elixir” te provoacă să accepţi că opera italiană romantică poate fi un pariu câştigător atunci când ştii cum să oferi un produs cultural clasic într-o manieră perfect accesibilă şi, în acelaşi timp, fără a face vreun rabat în relaţia cu textul iniţial. Și poate fi savurat în luna aprilie, fiind introdus în stagiune în mod cu totul special, grație nominalizării sale la categoria „Cel mai bun spectacol pentru copii”, în cadrul premiilor UNITER.
» Text de IOANA MARGHITA | Evenimente București
