Trei zeițe ale scenei românești, de Ziua Mondială a Teatrului, la Teatrelli
Aplaudate în spațiile geografice în care joacă, dar mai puțin cunoscute în afara lor, trei actrițe din trei orașe de provincie ne oferă-n dar poveștile lor, într-un spectacol-eveniment pus în scenă la Teatrelli de regizorul Andrei Măjeri.
zeițe de categoria B aduce un elogiu prezențelor feminine care continuă să strălucească într-o lume în care timpul nu iartă.
ELENA IVANCA (Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca), IOANA DRAGOŞ GAJDÓ (Teatrul „Regina Maria” Oradea) și SILVIA LUCA (Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani) își pun sufletele pe tavă și, fără a renunța la eleganță, se aventurează într-un exercițiu de dizolvare a granițelor dintre scenă și viața privată.
Cele trei zeițe călătoresc cu acest spectacol în orașele lor, unde publicul le poate admira pe scenele teatrelor co-producătoare.
Cu prilejul Zilei Mondiale a Teatrului, se întorc la București, la Teatrelli – inițiatorul proiectului itinerant.
În așteptarea următoarelor reprezentații, programate pe 26, 27 și 28 martie 2024, am invitat actrițele la o discuție despre teatru.
Cum a arătat prima întâlnire cu teatrul și când ați știut că acesta este drumul pe care-l veți urma?
Ioana Dragoș Gajdó: Nu știu să îmi fi dorit vreodată să fiu altceva. Sunt fericită că destinul m-a lăsat să fiu ceea ce sunt și că planurile lui cu mine au coincis cu planurile mele.
Am crescut în teatrul din Sf. Gheorghe și am avut privilegiul colosal să văd și să ascult oameni de o mare valoare. Niciunul din ei nu m-a mințit în legătură cu ceea ce înseamnă această meserie. Le sunt recunoscătoare pentru că astfel nu mi-am făcut iluzii.
Silvia Luca: Am făcut balet timp de 9 ani la Chișinău, dar pe atunci puteai să faci performanțe doar la Moscova sau Petersburg. Când aveam 10 ani am fost selectată pentru Petersburg, dar părinții nu m-au lăsat să plec (abia când am crescut i-am înțeles).
Mai târziu mi-am dat seama că n-o să pot face o școală de balet serioasă la Chișinău și am renunțat, dar am rămas cu sentimentul că doar prin dans te poți exprima cel mai bine. Când am aflat din ziar că profesorii de la Moscova făceau o selecție pentru Institutul Internațional de Cinematografie, un fior a trecut prin mine. Nu caut eu oare SCENA? Oare nu prin ea mă voi simți împlinită?
Elena Ivanca: Prima întâlnire cu teatrul rămâne o taină. Nu o poți identifica niciodată cu precizie pentru că eu cred că ești ales să faci asta. De cine? De Dumnezeu, dar fiecare îi poate spune cum vrea.
La început mergi pe acest drum fără să știi și abia mai târziu îți dai seama că e cel ales. Cel puțin așa a fost la mine. Cred că eram prin clasa a X-a când mi-am zis că voi fi actriță.
Publicul a avut ocazia să vă urmărească pe scenă în zeci de ipostaze. În pielea cărui personaj v-ați simțit cel mai acasă? Cărui rol credeți că-i datorați cel mai mult succesul profesional?
Silvia Luca: Rolul Marchizei de Merteuil din “Legături primejdioase” m-a ajutat foarte mult.
Cred că a fost propulsarea mea scenică. Un personaj complex și totodată opus caracterului meu, firii mele, felului meu de a fi. Aveam 25 de ani. Cu toate acestea, nu pot să spun că am doar un singur personaj pe care-l iubesc cel mai mult și în pielea căruia mă simt cel mai bine.
Elena Ivanca: Nu ierarhizez personajele pentru că fiecare dintre ele m-au învățat câte ceva.
Unele mi-au adus o glorie a inimii, altele m-au învățat ce-i smerenia, unele mi-au adus celebritate, altele mi-au pus la încercare orgoliul, dar mereu m-am simțit în personajele mele ca un discipol în fața unui maestru și îi datorez fiecăruia în parte ceva din ceea ce sunt.
Ați adus părți importante din viața dumneavoastră în ,,zeițe de categoria B’’ – aspecte ce țin de sfera profesională, dar și povești foarte personale. Cum a arătat procesul de lucru pentru acest spectacol-laborator?
Elena Ivanca: Întâlnirea cu ,,zeițe de categoria B’’ face parte din universul marilor întâlniri despre care se vorbește adesea în teatru.
Nu îl văd ca pe un spectacol. Pentru mine este un exercițiu de admirație și recunoștință. Noi actorii (și nu cred că e ceva greșit în asta) suntem mereu ispitiți de dorința de a ne arăta, de a demonstra, de a cuceri, de a savura clipe de măreție. Cunosc această ispită și nu mă rușinez să o mărturisesc.
Acum însă a fost altfel! A fost ceva nou care nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum pe scenă.
În ce măsură simțiți că este diferită energia publicului cu care ați interacționat în fiecare dintre orașele prin care au călătorit zeițele până acum?
Ioana Dragoș Gajdó: Dimensiunea unui oraș poate avea un impact semnificativ asupra energiei interacțiunii publice, orașele mai mici oferind adesea o experiență mai intimă și mai orientată spre comunitate.
În locuri precum Botoșani sau Sfântu Gheorghe, unde toată lumea pare să se cunoască, am simțit un sentiment de apartenență și de camaraderie greu de găsit în centrele urbane mai mari. Pe de altă parte, în metropolele pline de viață precum București sau Cluj-Napoca, am găsit o mai mare diversitate de puncte de vedere și experiențe, ceea ce duce la interacțiuni mai dinamice și mai antrenante.
Elena Ivanca: Eu una nu am simțit diferențe majore.
Emoția, onestitatea, simplitatea cu care jucăm acest spectacol îl face oarecum universal și poate de aceea am trăit plenar bucuria și reacțiile publicului la București, acasă la Cluj, în orașul copilăriei mele, Botoșani și la Oradea.
Dedicarea pe care ați arătat-o scenei de-a lungul anilor nu putea trece neobservată. Aplauzele oferite de public au fost dublate de premii și distincții oficiale. Cum v-au influențat parcursul profesional aceste forme de recunoaștere?
Elena Ivanca: Cât au trăit părinții mei, această recunoaștere era mereu închinată lor.
Acolo era mereu gândul meu, cum tata sau mama, cu vre-un ziar sau revistă în mână vor spune vecinilor, prietenilor, rudelor: E fata noastră! Uite unde-a ajuns! Când am primit ordinul de cavaler, și am aflat că decernarea se va face la Teatrul Național din Cluj, i-am chemat și pe ei.
I-am văzut de pe scenă când mi-au strigat numele: tata era parcă mai tânăr cu 20 de ani, iar mama, frumoasă ca o icoană, se uita când la mine, când în jurul ei la mulțimea de oameni din sală care aplauda! Asta rămâne cea mai puternică trăire.
Altminteri, n-am simțit că vreun premiu m-a influențat, că mi-a schimbat traiectoria sau că în urma lui au stat grămadă regizorii, propunându-mi roluri mărețe. O, nu! Teatrul are visteria lui secretă și te împrumută după alte reguli, decât premiile, care dau bine la CV, iar dacă nu ești atent, te umflă ca apele ce-și ies din matcă și nu-ți mai găsești malurile!
Silvia Luca: Aud adesea: Actorul iese doar pentru el în scenă. Nu-l interesează dacă este sau nu public în sală.
Cred că aceste vorbe spuse chiar de actori nu sunt adevărate. Ieșirea în scenă a unui actor este ca o magie. El tămăduiește suflete și răscolește minți. Aplauzele care vin spre el sunt o formă de ai mulțumi.
La rândul lui, actorul se închină și-i mulțumește publicului. Apoteoza necesară pentru actor dar și pentru public.
Ioana Dragoș Gajdó: În lumea modernă, niciun profesionist nu poate exista izolat.
Recunoașterea și sprijinul primite din partea publicului și a instituțiilor culturale pot juca un rol crucial în modelarea carierei. Acționează ca o validare a abilităților și talentelor cuiva, împingându-l să depună eforturi pentru excelență în domeniu.
Crearea de rețele cu profesioniști din industrie, participarea la evenimente și conferințe și participarea la proiecte comunitare sunt la rândul lor surse valoroase de recunoaștere și sprijin.
De-a lungul carierei, ați fost martora multor transformări ale scenei românești. Cum vedeți evoluția teatrului în ultimele decenii?
Ioana Dragoș Gajdó: În ultimele decenii, am observat o evoluție remarcabilă a teatrului românesc.
Am văzut o diversificare a genurilor și a formelor de exprimare artistică, ceea ce a adus o prospețime și o originalitate în producțiile teatrale. Mai mulți tineri talentați au intrat în industrie, aducând cu ei idei noi și o viziune fresh asupra artei scenice. Companiile de teatru au început sa participe la festivaluri internaționale și să colaboreze cu artiști din alte țări, ceea ce a contribuit la promovarea teatrului românesc la nivel global.
Totuși, resursele financiare limitate și lipsa de recunoaștere a valorii artistice au constituit obstacole importante în calea dezvoltării teatrului românesc. Cred că o colaborare mai strânsa între diferitele companii de teatru private și instituțiile culturale bugetate, pentru a promova schimbul de idei și creativitatea, ar trebui să fie mai mult decât încurajată.
Prin crearea unor rețele de colaborare și susținere reciprocă, se poate stimula inovația în industria teatrală.
Aduceți zeițele la București chiar de Ziua Mondială a Teatrului. Ați vrea să-i transmiteți o urare?
Elena Ivanca: Fiecare zi în care urc pe scenă e o sărbătoare și sunt mereu recunoscătoare pentru asta.
Teatrul este o lume a misterelor, o lume mai mult a întrebărilor decât a răspunsurilor, o haină care te îmbracă mereu într-o altă lumină, un munte sisific pe care urci și cobori mereu.
Este o respirație în același timp, o cale pe care întâlnești viața, cu toate rosturile și încercările ei. Fie de-a pururi teatrul fereastră deschisă spre noi înșine și spre ceilalți! Fie de-a pururi teatrul îndemnul: Ia viața și trăiește-o!
Silvia Luca: Tuturor artiștilor le doresc sănătate dar și mult noroc.
Noroc mai ales pentru tinerii la început de carieră. Să nu treacă neobservate adevăratele talente. Profesorul meu de la Moscova spunea:
Talentul are nevoie de susținere, mediocritatea își face drum singură.
Interviuri de ALEXANDRA SCÎNTEIANU | TEATRU
Foto header: Mihai Smeu
