Interviu cu Mihaela Miroiu, despre nevoia de feminism în România: ”Cui i-ar mai arde de feminism și de ce, dacă lumea ar trata femeile ca oameni deplini?”

Istoria femeilor a început abia de un secol. În România, de doar 35 de ani.

Chiar și în zilele noastre, tinerele fete au mult prea puține exemple că și o femeie poate face performanță întocmai precum un bărbat. În 2023, pe lista autorilor studiați pentru examenul de Bacalaureat nu s-a regăsit nicio femeie. Și oricum, majoritatea numelor pe care le studiem în școli, pe care le întâlnim în instituții culturale sau științifice, pe care le auzim menționate în politica românească sunt nume de bărbați.

Într-un astfel de context, în România ultimilor ani și-au făcut apariția tot mai multe discursuri pro-feministe. De ce este nevoie de ele? Ce este, de fapt, feminismul? Există progres? La toate aceste întrebări am căutat răspunsuri în interviul acordat revistei Zile și Nopți de Mihaela Miroiu – filosoafă, politoloagă, scriitoare și militantă feministă.

Aș porni acest interviu de la o afirmație de-a dvs. ”Alegi să fii feministă în sens explicit din cauza unei mari nemulțumiri”. Sunteți teoreticiană și militantă feministă, dar dacă ne întoarcem în trecut, care e acel punct cheie în care ați știut că nu puteți fi altceva decât ceea ce sunteți astăzi?

Sunt filosoafă, politologă și scriitoare. Eu nu m-am ocupat de feminism în mijlocul a nimic, intelectual vorbind. Am scris filosofie feministă și teorie politică feministă. Dar și pur și simplu etică, sau pur și simplu teorie politică. Am scris un roman de ficțiune care nu e explicit feminist. Nici nu avea cum, la acea vreme. Am scris publicistică, mai ales politică. Unele texte sunt feministe. Am scris două cărți autobiografice. Una nu e explicit feministă, alta da.

De ce am preferat adesea abordările feministe? Fiindcă ele dau seama de perspectivele femeilor. Fiindcă aceste perspective nu erau în spațiul public înainte de feminism. În acest sens, feminismul este o conștiință de sine culturală, morală, politică a celor fără voce și fără gândire recunoscută public o multimilenară parte a istoriei.

“Femeile nu-și pot fi cap!” a fost o constantă gravitațională a istoriei, așa cum o cunoaștem noi, indiferent că vorbim de patriarhatul religios, de cel modern, de cel comunist (care era un patriarhat de stat), de cel actual, în variile lui metamorfoze.

Pe mine m-a contrariat încă din copilărie discrepanța între această zicală fatală despre puținătatea minții femeilor, în condițiile în care cele pe care le cunoșteam direct nu erau cu nimic mai neajutorat-proaste față de bărbații pe care îi cunoșteam. Nici eu nu eram așa față de băieții, adolescenții, tinerii și apoi bărbații pe care îi cunoșteam.

Când în facultate un profesor mi-a spus că sunt suficient de deșteaptă ca pe viitor să dactilografiez manuscrisele soțului meu (eram colegi de bancă pe atunci), m-am revoltat și m-am întristat devastator. Iar femei filosoafe nu erau în rafturile bibliotecilor, ca să îi dau măcar cu una în cap. Era comunism. Autoare ca Hannah Arendt nu erau traduse. Simone de Beauvoir era tradusă ca scriitoare, nu și ca teoreticiană feministă.

În lumea liberă începuse explozia de creație intelectuală feministă pe când eram noi foarte tineri. Dar habar nu aveam. Așa că atunci când am avut libertatea să le descopăr în anii ’90 m-am înseninat pe deplin și mi-am găsit sensul.

De cele mai multe ori feminismul este perceput precum o adversitate a femeilor față de bărbați. Pentru a ne feri de o definiție de tip ”câte voci, atâtea păreri”, ce înseamnă de fapt feminismul și cu ce are de-a face?

Cea mai simplă semnificație a feminismului este că e o contrapondere la misoginism. Este o reacție în fața nedreptății de gen. Dacă lumea ar trata femeile ca oameni deplini, demni de respect, liberi să își construiască propria lor viață, liberi să gândească, să își formuleze opiniile și interesele în spațiul public, să circule fără opreliști, să fie partenere pentru adulții lângă care trăiesc și muncesc, să se implice egal în treburile cetății, cui i-ar mai arde de feminism și de ce?

Istoric vorbind, femeile din lumea liberă trăiesc în cea mai bună lume posibilă față de înaintașele lor și datorită acestora. Numai că această lume încă le marginalizează, le disprețuiește intelectul și desconsideră liberul arbitru, le izolează de locurile în care se iau decizii. Uneori le hărțuiește, bate, violează, pur și simplu fiindcă sunt femei, deci “creaturi de mâna a doua”.

Nici nu mai pomenesc acum de regimurile de teroare în care trăiesc cele care nu aparțin lumii libere. Libere pentru cine? Câtă vreme lucrurile stau așa, după părerea mea feminismul este o datorie morală, culturală și politică a femeilor și bărbaților care se consideră umaniști și democrați.

O practică recentă, aceea de a număra femeile din boardul managerial al unei companii, artistele dintr-o expoziție majoră sau femeile din peisajul politic, e privită de unii cu suspiciune pe motiv că în cele din urmă contează conținutul și rezultatele, nu genul. De ce e important totuși să știm ce zic cifrele?

Cifrele statistice măsoară tendințele stării de fapt, în orice domeniu. Starea de fapt este că proporția femeilor în artă, filosofie, literatură, știință, economie, politică, inclusiv a celor care iau premiul Nobel, este semnificativ mai mare decât în trecut. Iar acest trecut nu e chiar atât de departe.

Prima generație care a făcut învățământ mixt, cu acces la (aproape) toate domeniile este, de fapt, generația mea. Generația mamelor noastre nu a trăit asta. Existau școli de fete și școli de băieți, cu programe diferite. Accesul fetelor la învățământul superior și la diverse profesii era limitat. Să nu vă închipuiți că aceste achiziții de dezvoltare au venit de la sine, fără proteste, fără lobby, fără nemulțumirea exprimată public a femeilor și a bărbaților democrați.

Actualmente domeniul literar, cel artistic, filosofia, științele sociale, medicina, economia au majoritar absolvente. Se regăsește asta în profesoratul universitar, în conduceri, în răsplăți corecte, în prețuirea acordată lor de către cei din comisii, jurii, partide etc.? Sau mai degrabă regăsim tendința să fie tratate condescendent, ca note de subsol ale domeniilor lor, indiferent ce fac?

Desigur, este posibil ca femeile să considere importante lucruri pe care bărbații misogini și imitatoarele lor elitiste tind să le treacă la mărunțișuri. Cine decide ce temă e măruntă sau nu? Cine decide că bătăliile istoriei sunt războaie și bătăile din familie nu? Unde începe istoria? Cine stabilește ce e demn de consemnat sau nu? Când raportăm cifrele morților în războaie, pe post de capete de soldați, cifre goale, fără semnificație morală, cine calculează investiția irosită, batjocorită, distrusă a celor care i-au născut și crescut ca să îi poată trimite comandanții pe front pe post de carne de tun? Sunt acestea mărunțișuri?

România post-decembristă s-a arătat tot mai angajată, cel puțin la nivel declarativ, în discursuri pro-feministe, dar de cele mai multe ori între un discurs și realitatea socială și culturală imediată dăm de o prăpastie despre care nu vorbește nimeni. Există progres cu adevărat în acest sens?

Despre această prăpastie vorbesc multe cercetări și multe cărți în România ultimilor 30 de ani. Vorbesc studii și articole. Vorbesc excelentele ONG-uri care se ocupă de drepturile femeilor și al căror lobby schimbă legi și instituții. Vorbesc publicațiile deschise pentru aceste teme. Vorbesc, mai de curând, poeziile și proza unei noi generații. Au început să vorbească și cei implicați în cultura populară.

Da, există un progres notabil în acest sens față de tabuurile și muțeniile anterioare. Cred că sunt în poziția bună să știu de unde am plecat și unde ne aflăm. Am plecat de la o cunoaștere minimă și păreristă. Am ajuns la o cunoaștere elaborată, foarte bine documentată. Acum această cunoaștere, legată odinioară mai ales de cercurile academice, devine una tacită, acceptată. Devine bun comun.

În cărțile de istoria omenirii, artei, filosofiei etc., dar și în literatura canonică din programa școlară, autoarele lipsesc aproape cu desăvârșire. Numele căror femei, indiferent de domeniul în care au activat, credeți că ar trebui recuperate și introduse în cărți, în manuale?

Este o absență explicabilă. Femeilor nu li s-a îngăduit să învețe, nici să îi învețe pe alții, necum să gândească cu mintea proprie.

Există desigur excepții, de regulă datorate unui tată luminat (cazul Hypatia, filosoafă, matematiciană și astronomă în Alexandria, linșată de creștinii de aripă talibană în anul 415). Sau unei alegeri să renunțe la lume și să nu se mărite ca să poată studia, de exemplu călugărița Juana de la Cruz, astronomă și scriitoare mexicană (1648-1695), silită ulterior de mai marii bisericii să renunțe la studiu, cercetare și scris.

Uneori unui soț care și-a lăsat soția între cărți și a mai și încurajat-o să scrie filosofie politică, de exemplu: John Stuart Mill pe Harriet Taylor Mill, în medicină – Florica Bagdasar, în ateliere de artă – Cecilia Cuțescu-Storck, încurajată de familie. Sau în laboratorul de cercetare – Marie Curie.

Desigur că numele și contribuția femeilor trebuie recuperate și puse în istoria domeniilor respective. În privința manualelor, cel puțin la noi, istoria științei nu prea contează. Iar istoria artei nu prea se studiază în școală. În consecință, recuperările pot viza manualele de limbă și literatură și pe cele de istorie.

Cel mai simplu să avem modele de femei creatoare, mai ales de scriitoare, este să includem în programele de școală scriitori din ultimii 50 de ani. Căci femeile sunt multe și foarte semnificative de atunci încoace. Când oprești studiul literaturii pentru bacalaureat la 1968 e mai greu.

Așa că voi da câteva exemple din ultimii 50-60 de ani: Nina Casian, Nora Iuga, Gabriela Adameșteanu, Herta Müller, Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu, Ioana Nicolae, Tatiana Țibuleac, Medeea Marinescu, Alina Purcaru. Există scriitoare pentru copii, foarte bune și foarte contemporane ca abordare: Laura Grünberg, Ioana Nicolae, Adina Rosetti.

Dau doar câteva nume. Cred însă că ar putea să îi atragă spre lectură și înțelegerea lumii mult mai mult decât o fac manualele de acum.

Dacă în manuale, cărți de istorie, literatură contribuția feminină e aproape nesemnificativă, cum i se poate transmite unei tinere fete că vocea ei poate fi ascultată și că și ea poate avea un parcurs intelectual și un impact social similar cu al unui băiat?

Este mai greu să te închipui pe tine în funcție de modele de excelență creativă fără nume, chipuri și biografii de femei pe care ai vrea să le urmezi în domeniul în care vrei să faci performanță. Istoria este amnezică în privința femeilor. Mergi pe străzi sau printre statuile din parcuri, intri în instituții culturale sau științifice. Aproape nu întâlnești nume de femei, statui sau tablouri cu femei.

Deschizi însă pagini pe internet și te uiți la cei care astăzi creează știință, cultură, istorie, civilizație, fac istoria politică a lumii. Acolo vei găsi și femei. Din ce în ce mai mult, din ce în ce mai multe.

Nu este doar o vorbă în vânt că istoria femeilor a început abia de un secol. Dar a crescut spectaculos. Asta înseamnă să creezi o lume cu două chipuri: și bărbătesc și femeiesc.

INTERVIU DE RĂZVAN SĂDEAN, apărut în revista Zile și Nopți Sibiu, nr. 4, 16-31 martie 2024