EXCLUSIV | Interviu cu cineastul WIM WENDERS – Povestea unor “Zile perfecte”
În filmul Zile perfecte, ce va avea premiera pe 26 ianuarie, fiecare zi din viața noastră poate fi perfectă dacă vedem micile bucurii care ne înconjoară, ne arată Hirayama, un om pe deplin mulțumit cu viața lui de îngrijitor al toaletelor din Tokio.
Subiectul acestei drame nipone ieşite din comun ne-ar putea lăsa, poate, indiferenţi dacă nu am şti că este realizat de către reputatul regizor german WIM WENDERS, autor al unor filme deja clasice, precum Paris, Texas, Wings of Desire sau The American Friend, triplu nominalizat la Oscar (Buena Vista Social Club, Pina, The Salt of the Earth) şi câştigător de trofee la prestigioasele festivaluri de la Cannes, Berlin şi Locarno.
De altfel, Perfect Days a fost recompensat la Cannes în 2023 cu Premiul Ecumenic (Wim Wenders) şi Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, acordat lui Kôji Yakusho, unul dintre constant apreciaţii actori niponi din ultimele decenii, pe care vi-l amintiţi poate din 13 Assassins, al lui Takashi Miike, sau din Shall We Dance?, cel mai profitabil produs cinematografic asiatic de export din anii ’90.
Prin amabilitatea Bad Unicorn, distribuitorul lungmetrajului în România, am obţinut în exclusivitate un interviu în care WIM WENDERS oferă mai multe detalii despre ce l-a făcut să accepte provocarea, deşi era prins cu finalizarea documentarului său Anselm, dedicat artistului contemporan Anselm Kiefer, dar în special despre ataşamentul său pentru cultura urbană japoneză. [I.B.]
Pentru Perfect Days reveniţi în Japonia după mai multe decenii. Cum s-a născut acest proiect şi care este povestea lui?
Filmul s-a născut în urma unei scrisori pe care am primit-o anul trecut, pe neaşteptate, iar întrebarea era dacă m-ar interesa să fac o serie de scurtmetraje de ficţiune, 4 sau 5, cam de 15-20 de minute fiecare. Acestea ar fi trebuit să aibă ca punct comun un proiect social foarte apreciat şi urma să colaborez cu arhitecţi de renume, iar producătorii mă asigurau că aveam toată libertatea de a scrie scenariile eu însumi, plus că aveam acces la actori de prim rang.
Îmi mai garantau şi libertatea totală de exprimare. Bineînţeles că proiectul mi s-a părut extrem de interesant, mai ales că îmi doream să mă întorc în Japonia de mulţi ani, aveam puseuri de nostalgie, îmi era foarte dor de Tokio.
Am citit mai departe propunerea producătorilor: subiectele filmelor erau legate de toaletele publice din Tokio, iar speranţa lor era să găsim un personaj cu ajutorul căruia să putem înţelege esenţa ospitalităţii japoneze, asta pentru că, în cultura lor, toaletele joacă un rol cu totul diferit decât cel pe care îl au în viziunea noastră, europeană, despre “salubritate”. Aşa şi este, pentru noi, toaletele nu sunt parte din cultura noastră, ba dimpotrivă, sunt o întrupare a absenţei ei. În Japonia, pe de altă parte, ele sunt mici sanctuare de pace şi demnitate.
Fotografiile primite mi-au plăcut foarte mult, arătau adevărate bijuterii arhitecturale, erau mai degrabă temple ale salubrităţii decât simple toalete. Ideea de a asocia “arta” cu toaletele mi-a surâs şi m-a inspirat gândul de a le integra într-un context fictiv. Am considerat mereu că locurile sunt cumva mai bine protejate în ficţiune decât în documentare.
Ce nu mi-a plăcut a fost însă ideea de a face o serie de scurtmetraje, pentru că nu mă reprezintă din punct de vedere creativ, aşa că am propus ca, în loc de a filma 4 poveşti diferite, fiecare în 4 zile, să folosim cele 17 zile de filmare pentru un lungmetraj, pentru că, până la urmă, un film de lung metraj e mai bun decât 4 filmuleţe separate.
Producătorilor le-a plăcut foarte mult ideea, dar întrebarea a fost dacă se poate face acest film. Bineînţeles că da, dacă mai reducem din locaţii şi rămânem la un singur personaj principal. Aveam însă nevoie să merg acolo şi să văd locurile cu ochii mei, pentru că eu, altfel, nu îmi pot imagina povestea, trebuie să ştiu eu însumi unde are ea loc.
Asta se întâmpla pe când eu eram în mijlocul altor filmări, aşa că prospecţia puteam s-o fac în luna mai şi apoi filmarea în sine putea fi realizată doar în octombrie, atunci când aveam o pauză în post-producţia filmului la care lucram atunci, Anselm, pe care deja îl montam. Am ajuns la Tokio în luna mai, am stat acolo 10 zile şi am avut astfel ocazia să întâlnesc actorul perfect pentru rolul pe care-l creionam deja, Kôji Yakusho. Îl văzusem deja în foarte multe filme şi îl admiram.
Am vizitat toate locaţiile în Shibuya, un cartier pe care îl iubesc, iar toaletele erau de o frumuseţe dincolo de orice imaginaţie, dar nu despre ele avea să fie filmul meu. Nu puteam include toate aceste locuri într-un film decât dacă personajul principal era un îngrijitor special, unic, un personaj credibil, real.
Povestea lui era cea care trebuia să conteze şi, pentru asta, existenţa lui trebuia să fie una specială, ca personajul lui să poată duce toată povestea, să dea însemnătate locurilor şi ideilor care sunt parte a vieţii şi culturii japoneze, cum ar fi ideea de “bine comun” care este atât de înrădăcinată în spiritul japonez, respectul pentru oraş şi pentru semenii noştri, tot ceea ce face viaţa publică în Japonia atât de diferită de cea din lumea noastră occidentală.
Cu siguranţă că nu aş fi putut scrie această poveste de unul singur, dar Takuma Takasaki a fost un partener minunat, un co-scenarist grozav. Am căutat împreună esenţa personajului nostru…
Filmul descrie, într-un mod aproape poetic, frumuseţea cotidiană văzută prin ochii unui om simplu, care trăieşte o viată modestă, dar foarte împlinită, în Tokio.
Aşa este, dar totul izvorăşte din Hirayama… acesta este numele personajului care s-a întrupat încet în mintea noastră. Mi-am imaginat un om cu un trecut privilegiat, îndestulat, dar care pierduse totul şi care, într-o zi, într-un moment de cumpănă, are o revelaţie privind la reflecţia frunzelor creată de razele soarelui, care pătrund în mod miraculos în ungherul în care îşi duce zilele.
În limba japoneză există un cuvânt care descrie aceste licăriri ce apar uneori ca din senin: “komorebi”, dansul frunzelor în bătaia vântului, umbrele lor pe zidul din faţa ochilor privitorului, umbre create de lumina care vine de departe, din Univers, de la Soare.
Această apariţie îl salvează pe Hirayama, iar el hotărăşte să îşi schimbe viaţa şi să trăiască în simplitate şi modestie. Astfel devine el îngrijitorul din povestea noastră. Un om conştiincios, mulţumit cu puţinele lucruri pe care le deţine, printre care un aparat foto vechi – cu care pozează doar copaci şi “komorebi” -, câteva caiete, precum şi vechiul său casetofon, la care ascultă casete din colecţia pe care o are din tinereţe. Muzica ascultată de Hirayama ne ajută de altfel şi cu titlul filmului, căci una din piesele lui favorite este Perfect Day, a lui Lou Reed.
Rutina zilnică a lui Hirayama s-a transformat în firul narativ al filmului. Frumuseţea acestui ritm cotidian, în care zilele sunt aproape identice, este aceea că, în monotonia lor, ies la iveală mici detalii care sunt mereu altele, mereu în schimbare. Dacă înveţi să trăieşti clipa, practic rutina dispare, viaţa devine o înlănţuire de momente, evenimente, interacţiuni unice. Hirayama ne conduce în acest univers al păcii şi mulţumirii interioare.
Pe măsură ce înaintăm în poveste, iar noi privim lumea prin ochii lui, facem cunoştinţă cu oamenii din jurul său cu aceeaşi deschidere şi generozitate ca şi Hirayama: îl întâlnim pe colegul lui cel leneş, Takashi, şi pe prietena lui, Aya, apoi îl cunoaştem pe omul fără adăpost care îşi duce zilele în parcul unde Hirayama lucrează zi de zi, apoi o întâlnim pe Niko, nepoata lui Hirayama, care îşi găseşte refugiul la unchiul ei, dar şi pe “mama”, proprietăreasa unui mic restaurant unde Hirayama merge în timpul liber, alături de soţul acesteia, precum şi pe mulţi alţii.
Ce anume consideraţi că este special la cultura japoneză, ce vă fascinează la aceasta? Care sunt elementele culturii japoneze pe care le-aţi scos în evidenţă în acest film?
Noţiunea de “serviciu public” are în Japonia o cu totul altă semnificaţie faţă de ce înţelegem noi prin această expresie, aici, în Occident. La sfârşitul filmărilor am cunoscut un celebru fotograf american căruia nu-i venea să creadă că am făcut un film despre un om care curăţă toalete. “E povestea vieţii mele!”, mi-a spus el. “Când am venit în Japonia să învăţ artele marţiale, în tinereţe, sensei-ul faimos la care venisem mi-a spus: ‘Du-te şi munceşte în serviciul public o jumătate de an, curăţă toalete şi, dacă faci asta, poti să vii apoi la mine ca să te instruiesc’.
Asta am şi făcut… timp de 6 luni am curăţat toalete. Mă trezeam în fiecare dimineaţă la ora 6:00 şi mergeam la lucru într-unul din cartierele sărace din Tokio. Profesorul m-a urmărit de la distanţă şi, la finalul perioadei, m-a primit ca student. Am continuat să fac munca asta până în ziua de azi, câte-o săptămână în fiecare an.”
Persoana de care vorbesc are deja peste 60 de ani şi nu s-a mai întors niciodată în America. Iar ăsta e doar un exemplu. Sunt zeci de alte istorii ale unor mari şefi de companii care şi-au câştigat respectul angajaţilor doar după ce ajungeau la serviciu înaintea tuturor şi curăţau toaletele comune. Munca aceasta nu este ‘inferioară’, este mai degrabă o atitudine spirituală, un semn de egalitate şi de modestie.
Nu e obligatoriu să locuieşti în America ca să înţelegi importanţa ideii de “bine comun”. Odată, în timpul unei lungi şederi în Japonia, când filmam la Until the End of the World, a venit în vizită la mine un prieten american, care nu mai fusese în Japonia până atunci. Era iarnă şi foarte mulţi oameni purtau mască… cu 30 de ani înainte de pandemie!
Prietenul meu m-a întrebat de ce sunt toţi oamenii aceia atât de înspăimantaţi de un virus, dar l-am lămurit că nu le e teamă să se infecteze, ci dimpotrivă, ei sunt deja răciţi şi poartă mască pentru a nu îi infecta pe ceilalţi. Nu i-a venit să creadă, dar ăsta era adevărul. Aşa este, asta e atitudinea lor, a tuturor.
<
Aveţi o legătură strânsă cu Tokio şi cu Japonia deopotrivă. Tokio are un rol important în Perfect Days, pentru că aţi avut şansa ieşită din comun de a filma în locuri unde, în general, acest lucru este interzis. Cum a fost experienţa filmărilor? Şi cum vi se pare că s-a schimbat Tokio de când aţi filmat acolo documentarul Tokyo-Ga?
M-am îndrăgostit de Tokio de la primii paşi pe care i-am făcut acolo, de prima dată când m-am rătăcit pe străzile oraşului. Asta se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’70. Au fost vremuri minunate. Mă plimbam prin oraş cu orele, mergeam până nu mai ştiam unde mă aflu, apoi intram la metrou şi mă întorceam cumva la hotelul unde locuiam. În fiecare zi vizitam alt cartier.
M-a captivat structura aparent haotică a oraşului, cu străduţe pline de case vechi, din lemn, vecine cu zgârie-nori, şi cu intersecţii aglomerate unde vedeai străzi suspendate ce păreau dintr-un film SF, pentru ca, la câţiva paşi de forfota aceea, să descoperi căsuţe liniştite şi adevărate labirinturi de străzi puţin populate. Eram fascinat de felul cum se contura viitorul în oraş. Până atunci, pentru mine, Statele Unite era spaţiul unde viitorul se contura în timp ce vorbeam, dar în Japonia am întâlnit viitorul într-o altă formă, una care mi s-a potrivit mult mai bine.
Desigur, filmele lui Yasujirô Ozu au fost cele care m-au inspirat, de la el am învăţat enorm, chiar dacă i-am văzut filmele într-o vreme când deja eram eu însumi regizor cu mai multe producţii la activ. Filmele lui ne dau o imagine aproape seismografică, dacă vreţi, a schimbărilor prin care a trecut cultura japoneză începând din anii ’20 şi până în anii ’60, când a murit. Am făcut Tokyo-Ga în 1982, i-am călcat pe urme, am vrut să arăt cum s-a schimbat Tokio de la ultimul său film, pe care îl terminase cu 20 de ani înainte de filmul meu.
Sunteţi cunoscut pentru felul în care integraţi muzica în filmele dumneavoastră. Acum, în Perfect Days, propuneţi un concept muzical foarte special…
Nu am vrut să existe o “coloană sonoră” pentru viaţa simplă pe care o arăt în film, însă ascultăm şi noi ca spectatori muzica pe care o ascultă Hirayama pe casetele sale audio, din anii ’60 până în anii ’80, iar preferinţele lui alcătuiesc un soundtrack al existenţei lui, cu artişti variaţi, de la Velvet Underground, Otis Redding, Patti Smith, The Kinks sau Lou Reed la atâţia alţii, inclusiv muzica japoneză din perioada respectivă.
Acest film îi este dedicat maestrului Yasujirô Ozu. Ce elemente din filmele sale au avut cea mai mare influenţă asupra dumneavoastră?
Cel mai mult m-a influenţat ideea care străbate toate filmele sale, aceea că fiecare om este unic, că fiecare moment se întâmplă o singură dată, că poveştile cotidiene sunt cele cu adevărat eterne.
» Intro & adaptare de IOAN BIG | Film
Foto – Courtesy of Bad Unicorn
Un răspuns
Un film sensibil, fara batai sau trivial. Chiar daca viata personajului principal pare monotona, plina de rutina(dar oare cati dintre noi nu am trecut prin asa ceva), daca privesti cu atentie constati ca in fiecare zi apar o persoana, un eveniment, o carte, un joc etc. In ceea ce priveste relatia japonezilor cu natura, nu pot sa uit rugaciunea ghidei pentru a fi iertata de un copac, la radacina caruia un roman aruncase un chistoc.