Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 16/12/2023
Clin D'oeil Artă & Cultură / Performing arts

CLIN D’OEIL | IRINA BAIANŢ: “Dincolo de tehnică și maniera de interpretare, muzica se rezumă la emoție”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | IRINA BAIANŢ: “Dincolo de tehnică și maniera de interpretare, muzica se rezumă la emoție” Share CLIN D’OEIL | IRINA BAIANŢ: “Dincolo de tehnică și maniera de interpretare, muzica se rezumă la emoție”


IRINA BAIANŢ: “Dincolo de tehnică și maniera de interpretare, muzica se rezumă la emoție”

Pentru talentata soprană română Irina Baianț, anul 2023 este unul jalonat de realizări remarcabile în spațiul performativ, fie și dacă ne gândim doar la revenirea plină de strălucire în rolul Christinei Daaé din musical-ul Fantoma de la Operă, fastuoasa montare ce a avut premiera în primăvară și se joacă de atunci cu casa închisă, sau la interpretarea Musettei în La Bohème, în compania stelară a sopranei Anita Hartig și a tenorului Long Long, pe scena Operei Naționale București în deschiderea noii stagiuni.

Asemenea evenimente ne readuc aminte că, dincolo de popularitatea dobândită prin prezența în emisiuni TV din spațiul Pop culture, precum Vocea României, IRINA BAIANŢ rămâne o artistă de mare valoare nu doar prin talentul performativ – reconfirmat constant în timp prin distincții prestigioase, concerte internaționale și roluri notabile în operă, operetă și musical -, dar și ca militantă neobosită contra prejudecăților, etichetărilor și frontierelor formal trasate în artă, prea des folosite ca scuze pentru lipsa de deschidere la noi experiențe culturale.

" "

Tocmai o asemenea experiență incitantă de tip crossover ne propune Irina Baianț pe 28 decembrie, concertul-eveniment Illuminarium: Bridge of Time, și, drept urmare, am căutat să aflăm ce anume o motivează în clădirea de astfel de “punți” între variile forme de expresie muzicală.

IRINA BAIANŢ: “Dincolo de tehnică și maniera de interpretare, muzica se rezumă la emoție”

Irina, spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre povestea Illuminarium. Cum s-a născut conceptul acestui spectacol ieşit din tipare?

Illuminarium, ideea de concert, de fapt, a pornit de la dorința tatălui meu de a veni să mă mai vadă în niște concerte în ultimul an de viață al dumnealui.

Vorbeam atunci despre lucruri pe care îmi doresc să le fac, despre faptul că nu sunt unul dintre artiștii care să aibă compoziții proprii, dar şi despre diferența dintre muzica ușoară – și de ce se numește “ușoară” – și muzica aşa-zisă grea, simfonică. Bineînțeles, muzica clasică presupune un studiu mult mai complex și mai profund, dar tata îmi spunea:

Și de ce nu pot fi lucrurile astea ușoare, pentru a le înțelege toată lumea, că tu ai nevoie să fii auzită și ascultată?’. Cum stăteam noi de vorbă, am început să mă gândesc: ‘Uite, tati, ce frumos ar fi să fac un concert în care să cânt și muzică românească.’.

Până la urmă, muzica este numai una, muzica nu are granițe, iar atunci când este făcută bine, nu are importanță cât de mult ai studiat.

Cred că, dincolo de tehnică și maniera de interpretare, muzica se rezumă la emoție. Și lucrul ăsta îl discutam mereu cu tata, care, de exemplu, mă întreba dacă am fost mulțumită de un spectacol sau de o performanță. Îi ziceam că da, am cântat bine, sau că am avut unele dificultăți, pilonii tehnici, respirația, deschiderea pe acorduri, dar tata mă întrerupea:

Nu asta! Ai simțit? Ce ai simțit? Ce emoție ți-a creat, cu ce-ai plecat din acest eveniment?’.

Pentru dumnealui, rămas alături de mine în tot parcursul meu, de când m-am apucat prima dată de muzică până când n-a mai fost aici – dar mă vede în continuare, a fost ideea de a nu-mi părăsi sufletul -, muzica nu este un lucru pe care să-l faci fără simțire și fără a fi între oameni.

Muzica o faci pentru oameni, muzica o faci ca să te aducă mai aproape de oameni. Tocmai de asta îmi spunea că orice concert te modifică și, în urma fiecărui moment în care apari în fața publicului, tu nu rămâi neschimbat pe interior, motiv pentru care am și încercat să fac toate lucrurile astea, deci, cumva, conceptul Illuminarium a pornit atunci, de la acele discuții cu tatăl meu. 

IRINA BAIANŢ: “Dincolo de tehnică și maniera de interpretare, muzica se rezumă la emoție”

De la o idee personală până la materializarea ei într-un spectacol cu impact la publicul larg, ce implică, inevitabil, o mulţime de resurse, e însă o cale nu foarte uşor de parcurs…

M-am întâlnit, în prima fază, cu prietenii mei buni din Orchestra Simfonică București, care  îndrăzniseră deja să facă, la nivel strict instrumental, evenimente mai altfel, concepte de spectacole cu acrobație, cu dans, cu alte diverse elemente pe care le-au adus în cadrul unui concert – mie plăcându-mi foarte mult ideea asta – și, după un brainstorming, am găsit acest titlu, Illuminarium.

Din păcate, nu am mai putut să-l fac atunci, în momentul pe care mi-l propusesem, pentru că, la câteva zile de la punerea pe foaie a întregului concept, tatăl meu a plecat dintre noi, dar a rămas în mine ideea de a materializa dorința cea mai mare a lui şi am făcut după câteva luni prima ediție, numită chiar Illuminarium, la Teatrul de Vară din Herăstrău.

Acel spectacol, care a avut un succes extraordinar de mare, a fost bazat pe sinestezie, în sensul în care mi-am dorit să aduc într-un singur loc mai multe tipuri de experiențe pentru toate simțurile.

Chiar dacă era în aer liber, am aprins cățui cu tămâie pe marginile balustradelor, în așa fel încât, în atmosferă, să fie un anumit miros care să te introducă într-o anume stare, apoi am avut un prieten bun din Pitești, artist, care a avut o expoziție de pictură înainte de spectacol, deci tablourile expuse te duceau de asemenea în această experiență frumoasă, într-o călătorie pe care eu mi-am dorit-o.

Dincolo de asta, am reușit să ornez scena, alături de o echipă foarte bună de design, cu flori și alte elemente şi să creez un adevărat spectacol în care, din punctul meu de vedere, lumina trebuia să intre în sufletele noastre și prin vibrație și muzică.

Asta a fost cheia care a deschis totul.

Anul acesta, fiindcă activitatea nu mi-a permis să mai susţin foarte multe alte concerte personale, mi-am dorit inițial să fac acest spectacol înainte de Crăciun, însă din cauza datelor ocupate care nu mi-au permis închirierea Sălii Palatului, am ales 28 decembrie 2023 ca punte dintre ani, în care călătoria, prin care se face trimitere de la muzica clasică la cea care există astăzi, deci de la Bach la Hans Zimmer, să se numească Bridge of Time.

Irina Baianț interviu

Cum ai conceput repertoriul? Fiindcă aveai de ales între o multitudine de lucrări pentru această “punte” muzicală între clasic și pop…

… corect! Am gândit patru categorii de repertoriu, patru etape prin care trecem în acest spectacol, conform emoțiilor pe care le-am trăit, mai ales post-pandemie.

Am pornit cumva ghidată de povestea vieții mele și de ceea ce am parcurs în muzică, pentru că eu sunt un instrumentist la bază. Am absolvit Liceul de Muzică „George Enescu” aproape ca pianistă, în sensul în care am făcut mutarea în clasa a XII-a la canto clasic.

Sunt deci formată ca instrumentist, motiv pentru care am înțeles ce înseamnă muzica clasică din această perspectivă, care e puțin mai mult decât a unui artist de operă. Un instrumentist lucrează, merge un pic mai în profunzimea tipurilor de lucrări simfonice și a modului în care ele sunt împărțite în categorii şi atunci mi-am dorit să existe în spectacol inclusiv elemente de muzică instrumentală, pe care le voi aduce la începutul spectacolului, cântând la pian.

De aici, merg mai departe către câteva exemple de preclasicism, clasicism, operă, operetă, apoi fac mai departe trecerea în musical, după care în muzica de film și, bineînțeles, în cea de care nu mă pot dezice pentru că îmi place – și văd că a ajuns foarte ușor la sufletele oamenilor -, muzica românească.

Acestui crossover, care încă este puțin neînțeles în România, sper că îi voi găsi o nișă pe care oamenii să o înțeleagă.

Irina Baianț interviu
IRINA BAIANŢ şi VLADIMIR COSMA în concert la Grand Rex, Paris, 2023 (foto: Emeute Visuelle©Michel Monteils)

Instrumentistul merge mai în profunzime, dar, pe de altă parte, trebuie să respecte strict partitura. Ca performer, ai o libertate mai mare în interpretare. Spune-mi, cum ai făcut această tranziție între explorarea prin intermediul pianului și folosirea vocii ca formă de expresie personală?

Diferența între un instrumentist și un cântăreț este aceea că primul e obligat să înțeleagă mai multe tipuri de cânt și mai multe maniere de integrare a instrumentului în muzică.

Ca instrumentiști, de exemplu ca pianiști, facem studii tehnice foarte multe, care să implice virtuozitatea, mai profunde și mai complexe decât un vocalist. Trebuie să înțelegem ce înseamnă miniaturi instrumentale, trebuie să trecem prin toate acele stiluri.

Nu spun că nu trebuie să le faci și ca performer vocal, doar că, de obicei, în momentul în care mergi pe o anumită zonă, te cam axezi pe ea… sunt acei cântăreți de muzică preclasică foarte buni, sunt acei cântăreți de lied, adică de miniatură vocală, care au vocile lucrate tipic pe tehnica aceea și, în principiu, cam rămân acolo, pe când, ca instrumentist, ești obligat să ai performanță și să treci prin toate.

Fiecare etapă de formare – școala primară, școala generală, liceul – implică o programă care să îți lucreze diverse tipuri de tehnici instrumentale, să îți lucreze virtuozitatea, calitatea și repertoriile.

Nu se sar etape, adică nu poți să cânți, nu știu, în clasa a IV-a, Liszt sau Rahmaninov… sunt niște compozitori și niște lucrări pe care le abordezi doar în momentul în care ți-ai format tehnica necesară și anduranța musculară și articulară propriuzisă de a înțelege în primul rând tehnic și abia apoi de a putea exprima atât de mult cât vor să spună lucrări precum cele ale lui Rahmaninov, Brahms, Ceaikovski și așa mai departe.

 

Irina Baianț interviu

De ce e nevoie de educație ca să transmiți emoție, dacă ai talent nativ?

Pentru că nu poți niciodată să cuprinzi și să înțelegi exact ce trebuie să faci dacă nu educi lucrul respectiv.

Chiar în această dimineață mi-am adus aminte de vorbele uneia dintre profesoarele mele de pian, care-mi explica că, pe scenă, trebuie să se simtă stima de sine. Ca pianist, în momentul în care îți privești instrumentul, tu nu intri în contact vizual cu publicul, diferența fiind foarte mare… dacă tu, în momentul în care ești față în față cu instrumentul prin care te exprimi, ai nevoie de stimă de sine ridicată, imaginează-ți de ce ai nevoie dacă privești direct spre public sau dacă te simți privit atât de intens și direct în ochi de către oameni.

Stima de sine și siguranța pe scenă nu se pot crea decât în momentul în care ai educație și știi foarte bine, tehnic, ce ai de făcut.

Nu doar închizi ochii și cânți… și atât, pentru că te poți trezi în viață că, poate, ești în perfectă formă și stare de a cânta din punct de vedere al condiției fiziologice doar de câteva ori, pe când, dacă ai tehnică, stăpânești o lume atât de vastă și ești atât de sigur pe tine, încât îți crește propria stimă de sine și ai o altă capacitate de a transmite mereu mesajul pe care-l vrei.

Plus că educația înseamnă mărirea ariei de exprimare, ai un limbaj mult mai complex prin care poți spune mult mai mult decât ai face-o doar dacă ai avea numai talent.

Irina Baianț interviu
“Fantoma de la Operă”, Opera Naţională Bucureşti, 2023

Spuneai la un moment dat, referitor la Christine Daaé din Fantoma de la Operă, că pentru personajul meu sunt definitorii nesiguranța și vulnerabilitatea, pe care trebuie să le regăsesc în mine pentru a intra în povestea tinerei”. Cum a ajuns Irina Baianț la nivelul de siguranță din prezent față de Irina care debuta în 2010 în opereta Liliacul?

Siguranța vine din experiență și din faptul că am studiat, dar mai ales din faptul că am greșit foarte mult.

Au existat etape în care, firește, ca la orice artist, ego-ul crește, siguranța de sine este înșelătoare, dar este în același timp și cea care, dincolo de o limită, îți dă libertatea de a crea și de a înțelege că totul pornește dintr-un punct și se transformă. Nu cred că noi pierdem, niciodată nu pierdem nimic din noi… eu, de exemplu, nu am pierdut-o pe Irina cea nesigură.

Eu, prin Irina cea sigură, am înțeles că a devenit astfel fiindcă a fost nesigură și și-a acceptat acea condiție, iar acum a ajuns –  prin smerenie și prin conștientizarea faptului că prin muncă și greșeli, ajungi la definirea artistului din tine – să și le asume și să le poată exprima liber, fără să-i fie frică că va fi judecată.

Debutul tău a fost asociat cu participarea la concursuri care ți-au adus premii prestigioase. În ce măsură acest tip de recunoaștere a contribuit la consolidarea siguranței pe scenă?

Au contribuit mult, dar, ca să fie consolidată, a fost nevoie de multă educație și tehnică.

Un premiu care, pentru mine, a însemnat enorm la vremea respectivă a fost cel pe care l-am câștigat la Istanbul, la Leyla Gencer [Voice Competition], unul dintre cele mai mari concursuri de operă din lume unde m-am înscris.

Am trecut acolo de niște etape foarte importante, dar care au fost însoțite de un alt moment destul de dificil din viața mea, în care am pierdut-o pe mama, pilonul meu principal de raportare la tot ceea ce fac… tata mă împingea de la spate și mama era cea care îmi confirma că drumul pe care merg cu tata e bun. 

Irina Baianț interviu

La momentul respectiv, eram extrem de deziluzionată, nu știam ce să fac, pe unde să mă situez și am avut și probleme financiare, am trecut deci printr-un dezechilibru mare și am ales să mă duc la acest concurs, fiind ultimul lucru de care m-am mai putut agăța, pentru că eu am fost învățată – în primă fază, nefiind un lucru bun, dar tocmai de aceea spun că din greșeli învățăm – ca tot timpul să am un target.

Dacă nu aveam un target, mă simțeam pierdută, simțeam că n-am valoare sau sens… aveam nevoie să pot continua și să mă agăț de idealuri pe care să le materializez, nu doar de idealuri și atât.

Adică să le văd concret aplicabilitatea și modul în care mă pot schimba și evolua prin ele. M-am dus deci la acest concurs fără niciun fel de așteptare, considerând – din etapă în etapă – că nu am să trec mai departe.

Nici măcar nu mă uitam pe listele în care ar fi trebuit să fiu admisă, ci mă căutam în primă fază pe cele în care eram convinsă că voi fi printre respinși… și am ajuns să câștig un premiu foarte important, să iau o bursă în Italia, am ajuns apoi la Scala, să lucrez cu maestra Mirella Freni, una dintre cele mai mari soprane-legende ale lumii, și să mi se deschidă, într-adevăr, un orizont, să mi se dea o șansă de către univers, dar pe care am înțeles-o că a venit doar în momentul în care am renunțat la orice alt orgoliu, la orice altă dorință de validare și am cântat din ceea ce am învățat, din ceea ce am simțit și, mai ales, cu smerenia și bucuria de a fi ascultată.

Irina Baianț interviu

Celălalt cuvânt important în regăsirea de tine, ca să poți fi Christine Daaé, era vulnerabilitatea. În afară de nesiguranță, care sunt sau erau vulnerabilitățile pe care trebuia să le regăsești pentru a intra în rol?

În primul rând, vreau să spun că, în momentul de față, vulnerabilitatea mi se pare cea mai frumoasă calitate pe care o poate exprima un artist.

Cred că, odată înțeleasă, vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci o asumare umană și este limbajul prin care nu ți-e frică să ceri ajutor sau să pui niște limite, și atunci relațiile interumane se pot echilibra foarte bine.

A înțelege și a accepta vulnerabilitățile celor din jur înseamnă a trăi cu picioarele pe pământ, din punctul meu de vedere.

Cum să spun? Cu toții avem nevoie de supereroi și de oameni invincibili pe care să îi vedem, dar, cu toate astea, trebuie să știm că și ei sunt oameni, că fac parte din lumea noastră și că oricare dintre noi putem ajunge acolo dacă muncim. Asta, apropo de generațiile tinere.

Și, în același timp, nu trebuie să ne fie frică să ne asumăm faptul că, până la urmă, cu toții avem același parcurs, aceleași sentimente, aceleași frici… doar le exprimăm diferit. Iar în momentul în care eu accept asta la cineva, indiferent cine ar fi, sau cineva acceptă asta la mine, dacă o afișez cu simplitatea și liniștea faptului că dacă sunt sau nu înțeleasă nu este o problemă, eu sunt cine sunt și pot să arăt asta, în muzică se simte!

Adică nu mai trebuie să te prefaci că faci, pur și simplu ești. Despre aceste vulnerabilități era vorba în personajul Christine Daaé.

Irina Baianț interviu

Dar cele ale Irinei? Ai frică de ceva?

De singurătate.

Da, da, da, mi-e frică de singurătate… în sensul de a nu mai avea cu cine să împărtășesc ceea ce iubesc și cred că asta e una dintre principalele frici ale oricărui artist sau ale oricărui om care trăiește pentru oameni, căci asta este meseria mea, printre oameni și pentru oameni, pentru bucuria de a împărtăși ceea ce eu învăț și ceea ce pot.

Apoi, am frica de a fi greșit înțeleasă, dar nu ca artist sau ca om, ci ca mesaj pe care îmi doresc să îl transmit. 

Este foarte ușor să pici în capcana dorinței de a face lucruri doar pentru tine, doar pentru că vreau eu, artistul Irina Baianț, să am fani, să fiu pusă pe un piedestal și oamenii să mă placă, dar nu, nu!

Eu m-am format sau am înțeles, până la urmă, că fac ceea ce fac pentru că vin dintr-o lume care trebuie, în continuare, perpetuată.

Eu sunt un om crescut într-o familie tradiționalistă, cu principii foarte clare, într-o familie clasică, în care cultura, emoția, bunul simț, smerenia, limbajul elegant și diplomat erau și sunt în continuare niște valori foarte puternice pentru mine și cred că orice familie, orice tânăr, orice copil, orice adolescent ar trebui să știe despre lucrurile astea și să le integreze cumva în viața lui – că alege sau nu să le folosească în viață e însă problema lui -, pentru că avem nevoie de respect, în general, în societate ca să ne manifestăm și ca să putem să existăm fiecare sub soare, acolo unde ne este peticul dat.

Iar dorința mea este ca oamenii să înțeleagă mesajul pe care artistul Irina Baianț îl dă, acela că deschiderea către muzică într-o societate în care totul se digitalizează și este din ce în ce mai puțină emoția transmisă live… este foarte importantă.

Este minunat că putem să intrăm pe internet, să ascultăm o voce sau un album sau să privim un videoclip, și susțin asta – că în epoca aceasta trăim, nu mă pot eu opune -, dar spectacolul, întâlnirea cu un artist și modelul unui om pe care îl poți da prin ceea ce simți efectiv, ca întâlnire, ca muzică, rădăcinile acestea în care trebuie să știi ce înseamnă și cum sună o vioară, emoția, vibrația, frecvența, înălțimea unor manifestări sufletești frumoase, trebuie să existe în viața noastră… ăsta este mesajul pe care eu vreau să îl transmit.

Nu Irina Baianț, artista care trebuie să fie cunoscută, ci aceea care își dorește ca toate generațiile care vin din spate să îndrăznească să meargă pe drumul ăsta, deși ele cred că este, undeva, închis. Pentru că nu este!

Evoluăm odată cu contextul şi ne adaptăm la acesta. Trecerea timpului îţi nuanţează, vrând-nevrând, modul în care te exprimi artistic. Față de 2015, de exemplu, când ai debutat în Fantoma de la Operă, un spectacol care ţi-a jalonat cariera, care este acum doza ta de detașare față de rol?

Sunt două aspecte care trebuie să se îmbine perfect, iar primul este componenta “tehnică” pe care un regizor ți-o cere. Uite, o să spun ceva, așa, din culise.

La primele întâlniri cu regizorul Răzvan Ioan Dincă pentru părțile de lectură și de creare a personajelor, Răzvan s-a uitat la mine și mi-a spus:

Eu nu știu dacă tu vei putea fi Christine pe care eu o vreau. Pentru că, în momentul în care tu ți-ai asumat deja un rol și l-ai jucat atât de bine, cum a fost atunci contextul, îmi este foarte greu să cred că voi putea să scot din tine această Christine pe care eu o văd și o vreau acum.’. 

Irina Baianț interviu

Pentru că asta e una dintre provocările oamenilor de teatru, mai ales a cântăreților de operă: ca actor, nu o să joci roluri – sau poate o să joci, nu știu, eu spun din ce am văzut – în foarte multe producții, ci, mai degrabă, producția respectivă o duci în mai multe teatre.

Noi, cântăreții de operă, trebuie să facem un alt personaj în fiecare teatru sau în fiecare producție, chiar dacă titlul este același, în funcție de cerințele familiei artistice în care intrăm și a viziunii regizorale. Nu o dată mi s-a întâmplat să interpretez același rol în diferite regii, în care mi s-au cerut lucruri diferite și în care abordarea personajului a fost aproape complet alta. Parcursul, firul epic, narativ, a fost același, dar abordarea rolului a fost radical diferită.

Am avut, de exemplu, situații în care un personaj trebuia evidențiat ca fiind malițios, deși eu nu-l vedeam ca atare, sau în care să se citească tot felul de gânduri secundare, care creau alte tensiuni și relații între restul personajelor din scenă, dar și situații în care personajul respectiv să fie complet ingenuu, ba chiar ușor prostuț, detașat de absolut orice se întâmplă, pe lângă care, cumva, viața trece. Și, cu toate astea, muzica era aceeași, personajul era același, relațiile dintre personaje erau aceleași ca structură, dar abordarea și interpretarea se impunea a fi diferită.

Când Răzvan mi-a spus că nu știe dacă pot să fiu această Christine, cea de acum, l-am întrebat ‘De ce?’, iar el mi-a răspuns:

Pentru că am nevoie de vulnerabilitatea și de nesiguranța unui personaj care se zbate între două tipuri de iubire, dar pe care publicul să nu-l înțeleagă ca fiind labil, dezechilibrat sau libertin. Și mai am nevoie de ceva… ce nu știu dacă, acum, după atâta timp, îmi mai poți da pe scenă: ingenuitate și prospețime.’.

Avea nevoie de prospețimea unei tinere care, pentru prima dată, se află în această postură: de a iubi și de a descoperi aceste două laturi, lumina și întunericul, să le spunem, din interiorul ei… și, în acea primă fază, îți dai seama că, într-adevăr, premisele erau, din perspectiva regizorului, acelea de a nu putea înțelege și de a nu putea face rolul.

Ca artistă împlinită, ai fost pusă însă deseori în postura de a-ți selecta proiectele și rolurile. Indiferent de abordarea regizorală, ce trebuie să aibă un personaj ca să te facă să-ți dorești să îl joci?

Îmi doresc să simt că aportul meu personal este unul bun în rolul respectiv.

Sunt roluri pe care, într-adevăr, le-am refuzat, inclusiv unul de film, pentru că, după ce am citit scriptul, nu am simțit că mă potrivesc.

Cred că, acum, un personaj ar trebui să facă parte din viața mea… nu aș mai aborda roluri care vorbesc despre ceva prin care nu am trecut.

Adică, nu știu dacă aș putea interpreta, în momentul de față, un rol al unei văduve sau al unei mame care și-a pierdut copilul sau al unei femei care este, nu știu, în pragul suicidului… asta nu înseamnă că trebuie, ferească Dumnezeu!, să trec prin ele, dar nu simt că fac parte din ceea ce am eu în mine, cu ce sunt eu mobilată, în momentul de față, emoțional, ca să pot trece prin acel rol pentru a-i da veridicitate.

Irina Baianț interviu
“La Bohème”, Opera Naţională Bucureşti, 2023

Cum face parte din viața ta Musetta, pe care ai interpretat-o recent în La Bohème? Ne spune ea că “fiecare iubirile mele e un vers, dar Marcello reprezintă refrenul”…

Păi, da, este adevărat.

Cred că acea mare iubire a vieții fiecăruia se repetă la un moment dat, chiar dacă nu este vorba despre persoană în sine… este vorba despre un pattern, în care cu toții ne învârtim.

Musetta este, într-adevăr, chiar unul dintre personajele la care m-am referit adineaori, pentru că am fost pusă în situația de a o interpreta în foarte multe feluri și a trebuit să o inventez sau să o găsesc în mine de fiecare dată, în toate regiile gândite altfel, dar care, cumva, vorbește despre o realitate pe care chiar și eu o trăiesc… și sunt sigură că ne-am învârtit cu toții în viață în jurul unui “refren” care poate să fie și un ideal, nu neapărat un om.

Irina Baianț interviu
“La Bohème”, ONB, 2023

De ce te vedem atât de rar în spectacole de operă? Boema de la ONB, în care ai performat alături de Anita Hartig și Long Long, a fost, din păcate, o excepție.

Mi-aș dori să pot să-ți răspund la această întrebare, dar nu știu. O să-ți spun, în schimb, ce cred.

Acum nu știu dacă oamenii mai văd lucrurile așa, dar în trecut, în momentul în care eu am început să abordez zona de musical și de muzică de film – de exemplu, alături de maestrul Vladimir Cosma, în toate turneele pe care le-am făcut în lume – și să îndrăznesc să mă duc și către zona asta mai relaxată de a cânta… nișa muzicii clasice, pe mine, cumva, m-a marginalizat. Au considerat că m-am lăsat de operă, că nu mai vreau sau că nu mai pot cânta operă, că sunt mai puțin serioasă și, cumva, au început să evite să mă mai cheme, cel puțin în România, în producții de muzică clasică.

De altfel, cred că am cântat cel mai puțin în România pe scene ale instituțiilor de specialitate, dar asta a fost o viziune care cred că s-a aplicat atunci. Și m-a durut foarte tare. Îți spun cu mâna pe inimă, m-a durut teribil de mult, pentru că eu niciodată nu m-am dezis de operă.

Chiar dacă am avut și alte proiecte și am îndrăznit să fac și altceva, am făcut-o, unu, pentru că mi-a plăcut și a fost o provocare, și doi, pentru că mi-am dorit să aduc cât mai mulți oameni către zona asta. 

Irina Baianț interviu
“La Bohème”, Opera Naţională Bucureşti, 2023

Dacă ne uităm în străinătate, la trendul cântărețelor de muzică clasică – bineînțeles, nu vorbim doar de femei, dar să spunem că sexul frumos e puțin mai cu reflectorul pe el -, acesta este unul de femme fatale, de supermodel… este minunat, ai privit-o și ai luat-o ca etalon în orice, de la frumusețe la stil de viață.

La noi, din păcate, nu este acest trend.

Spun ‘din păcate’ pentru că, în străinătate, ei reușesc prin chestia asta să aducă publicul tânăr către sălile de teatru și să demitizeze ideea de soprană egal dulap îmbrăcat în perdele care cântă.

Pe de altă parte, e adevărat, poți să nu înțelegi ce se cântă, pentru că, într-adevăr, este această problemă cu limba, dar există subtitrare, iar toate rolurile de operă au la bază un libret și un roman, ele nu sunt pure invenții. Pot să îți dau acum cel puțin două exemple, așa, în mare: Regele petreceLe Roi s’amuse, de Victor Hugo, care este celebrul Rigoletto, pus de Verdi pe muzică, și Dama cu camelii, care este Traviata.

Asta, din punctul meu de vedere, nu înseamnă că trebuie neapărat să citești romanul ca să poți să vezi opera, dar măcar să dai search pe Google, pe Wikipedia, care ne e atât de la îndemână, să citești câte ceva despre subiect și să înțelegi ce se întâmplă… mi se pare o chestie care ți se adaugă în bagajul cultural și îți dă mai multă siguranță de sine, te face să accesezi, să îți creezi și să aplici o expansiune mentală și sufletească de care societatea are nevoie.

Irina Baianț interviu

Irina, privind spre trecutul recent, experiențele trăite în pandemie ți-au nuanțat perspectiva asupra muzicii, abordarea profesiei? 

O privesc cu mai multă intensitate, cu mai multă dorință de a nu pierde timpul și de a face lucrurile în care eu cred.

Pandemia m-a învățat să sar peste toate barierele pe care, teoretic, le avem, mi-a anulat toate prejudecățile, pentru că am suferit foarte mult după public, după muzică, după a face ceea ce știu.

Mi-am pus atunci întrebări existențiale, ca fiecare artist, ca fiecare om, bineînțeles, și am ajuns la concluzia că, atunci când lucrurile se vor relua, n-am să mai pierd timpul și am să fac tot ceea ce mi-am dorit. O să îndrăznesc – iată, ceea ce se întâmplă cu Illuminarium – să abordez lucrurile exact așa cum îmi doresc.

Voi lucra mai mult ca mesajul și lucrurile pe care eu știu să le fac să ajungă la oameni, și nu la orice oameni, ci la toți oamenii… cam asta a făcut pentru mine pandemia.

Altfel, am avut norocul să fiu activă online atunci… a fost și un moment în care mi s-a dovedit că, oarecum neașteptat, eram văzută, eram ascultată, eram dorită, eram iubită și am făcut parte din câteva proiecte online, fiind cooptată de oameni pe care nu m-am gândit vreodată că viața o să mi-i aducă în felul acesta. Illuminarium vine oarecum ca o consecință a așezării gândurilor din acea perioadă.

Irina Baianț interviu

Să închidem atunci acest cerc tot cu Illuminarium, de la care am plecat în dialog. Pe 28 decembrie vei fi acompaniată pe scena Sălii Palatului de Musicals.ro, un proiect mai puțin cunoscut publicului larg. Poți să ne dai câteva detalii? 

Musicals.ro reprezintă o echipă de oameni care au creat unele dintre cele mai frumoase spectacole de musical și concerte de până acum pe care eu le-am văzut. Sunt parte dintre oamenii cu care eu am crescut, care m-au format, în mijlocul cărora m-am dezvoltat ca artist, care mi-au ghidat pașii de-a lungul timpului și cu care eu am reușit să am o înțelegere foarte bună.

Unii dintre cei care vor urca cu mine pe scenă au făcut parte din viața mea artistică, am avut momente superbe alături de ei. În momentul de față nu este complet definitivată lista invitaților, dar e un vârf pe care îl escaladez cu multă emoție această Sală a Palatului. Este cosmic de mare dificultatea organizării, pentru că îmi doresc un concept mare, un spectacol care să aibă elemente de decor, o anumită scenografie, să aibă ecrane, să aibă inclusiv invitați.

Fiind un spectacol fără granițe, deci o experiență, invitații de dincolo de aceste granițe sunt, poate, chiar unii care nu mai sunt printre noi în momentul de față, dar cu care, prin intermediul rudelor și apropiaților, voi reuși să creez o conexiune… și sunt sigură că va fi ceva inedit pentru public, ceva ce nu s-a mai văzut și nu s-a mai auzit.

Vor fi momente de balet, vor fi momente de musical, vor fi momente în care coregrafia și dansul vor crea un anumit tip de magie pe scenă, pe scurt, va fi un spectacol atât vizual, cât și auditiv, ca experiență și ca emoție, extrem de complex.

Pentru mine e foarte greu și mă bucur că cei de la Musicals.ro mi s-au alăturat și și-au dorit să facem împreună acest acest proiect. Îi mulțumesc, de asemenea, managerului meu, care a fost lângă mine și care mi-a zis: ‘Da, vrei? Simți? Facem!’, pentru că este este cel mai important sprijin și cel mai frumos lucru să știi că oamenii cred în tine, iar el a fost primul om care a crezut și crede în continuare în mine, cu care creez tot ceea ce pot și îmi stă în putere, cel puțin în momentul de față, și sunt sigură că vor fi și alte lucruri minunate pe care le vom crea împreună.

Și, mai mult… ce să spun? Emoția definește tot. 

Interviu de IOAN BIG

Foto – Courtesy of artist management & Irina Baianţ FB / ONB

Irina Baianț interviu

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută