Deschiderea stagiunii din această toamnă a adus-o în La Bohème de Puccini, pe scena Operei Naționale București, pe celebra soprană română Anita Hartig în rolul Mimi, cu care aceasta debutase la Opera din Cluj în 2006 şi la Scala din Milano, Royal Opera House şi Metropolitan Opera din New York în anii 2012-2014.
Una dintre cele mai căutate vedete de operă în momentul de față, bistrițeanca ANITA HARTIG (n. 1983), este absolventă a Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj şi, de la debut, a cântat în unele dintre cele mai importante teatre de operă din lume, de la Bayerische Staatsoper, Kanagawa Kenmin Hall Tokyo sau La Monnaie Bruxelles până la Opéra National de Paris şi Gran Teatre del Liceu Barcelona, colaborând cu dirijori de renume, precum Bertrand de Billy, Daniele Rustioni, Carlo Rizzi, Dan Ettinger, Adam Fischer, Daniel Oren, Mark Elder, Ivor Bolton sau Marco Armiliato.
Atrasă de operă în adolescență datorită contactului întâmplător cu vocea Mariei Callas, Anita Hartig şi-a urmat parcursul din ce în ce mai strălucitor nu doar cu determinare, dar şi cu un simț al echilibrului remarcabil, manifestat în modul în care şi-a gestionat cu realism succesul crescând şi timpul tot mai prețios.
Dialogul prilejuit de prezența artistei în România, pentru spectacolul de la ONB, ne-a oferit posibilitatea să aflăm mai multe detalii despre cum se raportează la muzică, profesie şi, în general, la viață.
Sărbătoriți în toamna aceasta împlinirea frumoasei și rotundei vârste de 40 de ani. Pășiți deja ca acasă pe scenele Metropolitan Opera, La Scala sau Covent Garden. Ce v-ați mai putea dori?
O viață simplă, unde să învăț să savurez zi de zi lucrurile alea care mi se par plictisitoare.
Adică să mă plimb, să beau o cafea şi să mă bucur din plin de ea, conștient, să o degust… asta vreau să devin, un gourmet al vieții. Să mai cânt un pic, să mă bucur de viață, de partenerul meu, de familia mea, de cei câțiva prieteni.
Și să devin eu mai bună. De fapt, asta mi-am dorit dintotdeauna, doar că, probabil, conceptul mi s-a schimbat un pic, acum, când se apropie cei 40 de ani.
Unde au plecat toți anii ăștia, au zburat? Zici că am închis ochii un moment și deja m-am trezit aici… deci nu-mi doresc lucruri mari, nu vreau să mai bifez aşteptări. Am trecut de faza asta.
Aniversarea o petreceți în România, chiar în rolul cu care v-ați lansat la Opera din Cluj în 2006, Mimi din La Bohème. De atunci… cât ați devenit Mimi și cât s-a infiltrat Mimi în personalitatea dumneavoastră?
Oh! Ce întrebare complexă! Cât din Mimi sunt eu și cât din mine e Mimi? Hmmm!
În ce privește inocența și în ce privește partea pe care Puccini nu ne-o arată, chiar discutam cu colegii mai devreme de asta, adică, în actul III, Rodolfo îi zice lui Marcelo că ne-am certat și mi-a zis că s-a terminat relația, iar eu mă gândeam… de ce nu ne-o arată?
O arată pe Musetta și, în mintea mea, undeva, Musetta și Mimi ar fi același personaj, arătat în diferite etape ale vieții, să zic, deci nu mi se par foarte diferite ele ca personaje, caractere, personalități.
Pentru că, tot în actul III, de fapt și în actul IV, se anunță în text că a flirtat cu nu știu ce viscontino, deci pe vremea aia probabil așa era… fetele, ca să se ajute, flirtau și aveau relații, de ce știu eu ce gen, cu bărbați mai cu statut și cu bani.
Vreau să subliniez, de fapt, că e vorba de dualitatea pe care și eu o simt în mine, adică pot să fiu și vulnerabilă, dar și să n-am nevoie de nimeni, să fiu independentă, pot să fiu și inocentă, dar pot să mă și cert.
Dar, cum am spus, Puccini nu ne arată cum se ceartă Mimi, iar eu nu o cred inocentă sau incapabilă să-și exprime frustrările, să izbucnească în emoții, pentru că noi suntem duali și reali de la bun început. Suntem duplicitari mereu și avem o gamă foarte largă de trăiri interioare, nu suntem numai o singură chestie.
Ea nu este doar inocentă, nu e doar vulnerabilă, este și pasională, e și poetică. În aria primă a ei repetă cuvintele lui Rodolfo. De ce oare? Să-l tachineze în joacă, evident! Deci știe să flirteze, numai că e un pic mai subtil arătat, nu atât de evident cum e la Musetta. Îmi place dualitatea asta și o regăsesc în mine.
Nu știu în ce procentaj, dar cred că tocmai de-asta îmi place Puccini, caracterele sunt așa de realiste, știți? Le crezi că pot să fie sau ai putut să fii tu, la un moment dat. Toți știm cum e să fii student, să nu ai bani, să tânjești după dragoste, să vrei mai mult, să vrei să fii poet sau să vrei să cucerești lumea… aia e vârsta.
Apropo de tânjitul după dragoste, Mimi iubește lucrurile cu “mirosuri dulci și blânde, ce vorbesc despre dragoste, primăvară, vise și himere”. Ce iubește Anita Hartig? Muzical, vorbind.
Vedeți, nu putem să alegem mereu ce să facem. Câteodată, din cauza circumstanțelor, trebuie să facem ceva anume, care poate nu ne surâde, nu e pe ceea ce simțim noi în acel moment, și de asta o iau acum invers. Orice poveste mi se dă, eu încerc să o filtrez prin experiența mea reală ca să o fac credibilă pentru public.
Chiar dacă e o poveste din asta fantastică, în care sunt simboluri, întotdeauna încerc, pe cât de mult pot eu, să fac un personaj real și nu să zic ‘Ok, eu trăiesc personajul ăsta’, care e nu știu cum, iar lumea nu se poate apropia de el.
Cu cât e mai real și mai tangibil acel personaj pe care îl fac, cred că e cu atât mai aproape de public și mai credibil.
Dar, dar dacă e să ne raportăm tot la Mimi ca exemplu, povestea și muzica sunt și vor rămane aceleași. Ce mai găsiți în personaj astfel încât să vă ofere satisfacția artistică de a îl interpreta?
Păi… eu cu mine însămi nu sunt aceeași. În nicio zi.
Pentru că avem tot felul de experiențe, avem de luptat cu viața, care – așa cum am zis mai înainte – nu te lasă așa de ușor să-ți fie bine, nu?
Te provoacă, te umilește, te scotocește, scormonește în tine să îndepărteze noroiul, să zic, și să găsească diamantul din fiecare dintre noi, să te șlefuiască bine… și te ia pe toate părțile ca să ajungi la esența ta și la ceea ce ești tu cu adevărat, să scapi de complexe, de pozat, de falsuri, ce știu eu.
De asta, Mimi, ca și mine, niciodată nu va fi la fel, pentru că eu, în fiecare zi, cu toată experiența mea emoțională, fizică, cu poveștile mele din viață, sunt diferită.
Fiecare dintre noi evoluăm, involuăm, avem momente de fluctuație, avem momente în care suntem mai spirituali, momente în care suntem fizici și, drept urmare, asta se va reflecta în cazul meu în voce și în felul cum o să interpretez un rol.
De aici, de la ONB, veți reveni în Boema, de această dată în montarea lui Franco Zeffirelli de la Metropolitan Opera…
Mă iubesc în Boema cei de-acolo și mă bucur că le place, dar trebuie să demonstrezi de fiecare dată. Pentru că se schimbă și directorii, unora le place mai mult, altora mai puțin, deci e un give & take…
Cum ați ajuns însă pe radarul Met?
Eram angajată atunci la Opera din Viena, iar domnul [Ioan] Holender a sugerat numele meu, iar cei de acolo au zis: ‘OK, las-o să vină!’.
Am plecat la New York și am făcut audiție pe scena Metropolitan-ului. Am cântat, le-a plăcut și m-au re-contractat apoi periodic pentru Antonia [Povestirile lui Hoffmann], Susanna [Nunta lui Figaro], Liù [Turandot], pentru Traviata, La Bohème… de multe ori.
Eu tot aștept Marguerite, care este un alt rol pe care eu îl simt aproape, este pe “zen”-ul meu, să zicem.
Marguerite din Faust este foarte diferită de Mimi, din multe puncte de vedere. Cum intrați în pielea unui personaj, cum ajungeţi să vedeți lumea de pe scenă cu ochii săi?
Vedeți, din păcate, ca și cântăreți, ca artiști, nu prea avem posibilitatea să ne pregătim foarte bine pentru asta.
Doar în facultate am avut marele noroc să o facem cu doamna Elena Ivanca, actriţă [dincolo de a fi o apreciată actriţă al Naţionalului clujean, Elena Ivanca predă şi în cadrul Facultăţii de Teatru şi Film a UBB şi a Academiei de Muzică Gheorghe Dima, absolvită de Anita Hartig în 2006 – n.r.], iar dumneaei ne-a pregătit pentru câțiva ani și asta, pe mine, m-a ajutat foarte mult, la care s-au adăugat și anumite cărți pe care le-am citit, ca să vedem care sunt pașii de făcut pentru a intra într-un personaj, cum spuneți dumneavoastră, pentru a-l descoperi.
Dar, de acolo încoace, din păcate… nu, regizorii din ziua de astăzi nu sunt regizorii de teatru, sau de film, pe care noi ni i-am dori, iar eu spun asta – realist vorbind – fără să vreau să ofensez, şi asta pentru că nu e timp de repetiție, cum se întâmplă la teatru.
Avem un timp limitat și dumnealor trebuie să spună: “mergi la stânga” sau “mergi la dreapta”, “te pui pe masă” sau “ieși pe ușă la momentul ăla”, deci e mai mult o coregrafie… nu ți se pun întrebări-cheie decât foarte rar, să poți să reflectezi asupra personajului.
Foarte rar zic, pentru că nu e timp fizic efectiv să facem chestia asta, iar eu simt lipsa în modul în care interacționez cu ceilalți pe scenă, că mi-ar prinde foarte bine să vină, în sfârșit, un regizor care să îmbine cumva textul cu muzica.
E greu să mergi numai pe text, pentru că avem și muzică, și e greu să mergi numai pe muzică sau pe coregrafie, și să omiți textul și limbajul…
Totuşi, aţi performat în spectacole regizate de Franco Zeffirelli şi Kasper Holden, de exemplu, profesionişti super rulați în lucrul la scenă, implicit cu actorii și muzica deopotrivă…
Am avut privilegiul să fac mai multe înscenări ale domnului Zeffirelli și anume la Viena – adaptată apoi pentru scena de la Metropolitan, care este mult mai amplă – și la Scala.
L-am întâlnit când era foarte în vârstă și destul de fragil şi, drept urmare, m-am pregătit atunci cu un asistent de regie. Revenind la cum intru în rol, cred că eu sunt o fire un pic mai meticuloasă.
Încerc să mă uit cât de mult la detalii și mă întreb oare ce a făcut înainte personajul, oare cum o cheamă pe maică-sa, dacă are surori sau care e contextul de dinaintea poveştii pe care o joc… bineînțeles, trebuie să ţii cont, pentru că asta nu ți se spune, de limbajul fizic, de costume, de evenimente sociale, revoluții, chestii din astea.
Dacă e o înscenare mai modernă, ce știu eu, din timpul Primului Război Mondial, te duci pe Google – cel puțin, asta fac eu – şi te uiţi acolo dacă femeile aveau dreptul la vot, care era moda, tot felul de contexte din astea, știți?
Atunci, având și un pic de creativitate, încerc să-mi imaginez cum s-ar mișca pe scenă într-un costum sau altul, iar asta mă ajută să-mi creionez personajul.
După aceea, evident, profilul psihologic vine din alte întrebări. Ce a făcut? Eu, în circumstanțele alea, ce aș face? Aș proceda la fel?
Încerc să creez personajul prin tot felul de întrebări, pentru că nu am alte surse sau alte căi. Rămâne la latitudinea noastră să facem chestia asta şi atunci… you do your best, încerci să funcționezi aşa cum poţi tu. Acest job nu este mereu ideal. E nevoie de multe ajustări și asta costă, mental și emoțional, foarte mult.
Deci asta simt eu, că ajustările la așa de multe circumstanțe noi, la oameni noi, sunt cele care consumă foarte tare.
Trebuie să ai încredere în acel om, pe care nu îl cunoști, iar el zice: ‘Fă asta pentru că îți spun eu!’. Dar, totuși, aș putea şi eu să spun ceva, pentru că simt muzica direct, curge prin mine, înțelegeţi ce vreau să spun?
Mi-am făcut un concept al meu şi trebuie să găsesc un punct comun cu viziunea lui, iar asta consumă.
Nu mi-aţi spus, totuşi, de ce vă place Marguerite…
De ce? Pentru că se transformă atât de mult psihologic în trei ore, ca niciun alt personaj pe care l-am cântat până acum.
Fată inocentă, după aceea batjocorită de Faust, este renegată de societate. Fratele, iarăși, deși a rămas singură, o reneagă. Își ucide copilul, înnebunește și, la final, găsește salvarea divină.
Ce călătorie! Comprimată în trei ore! Îmi place foarte mult să mă transform, să găsesc nuanţele pentru a o trece mai departe…
După Antonia, Mimi, Donna Elvira, Marguerite… nu vă doriți și roluri mai vesele?
Ba da, bineînțeles, dar soprana lirică – eu fiind soprană lirică – mereu suferă, moare… e tot o tragedie și o durere.
Culmea este că publicul răspunde mai rapid şi mai intens când vede suferință, când vede pe cineva vulnerabil sau rănit, parcă empatizează mai ușor, se uită puțin pe sine și încearcă să facă ceva pentru celălalt, zic eu, în timp ce este în scaun, la spectacol, se proiectează acolo, pe scenă, și parcă uită de problemele cotidiene.
Dacă ar fi vesel, poate că ar părea un pic superficial, dintr-un punct de vedere, pentru că da, râdem la spectacol, dar suntem conştienţi, ştim că, după aia, iar ne întoarcem acasă la acele probleme ale noastre. Poate se întâmplă acea dezlipire de trup un pic mai ușor şi mai mult când în poveste e mai multă suferință. Nu știu, zic și eu, poate.
După atâția ani vă puteți alege proiectele. Aveți propriile criterii de ierarhizare a rolurilor? În Nunta lui Figaro, de exemplu, aţi interpretat-o atât pe Susanna, cât şi pe Contesă…
Da! Contesa nu mi-a ieșit așa bine. Nu-i pe mine, nu-mi place.
Ca să răspund la întrebare, pentru oricare dintre noi, personajul principal din viața noastră suntem noi înşine, dar, în filmul vieţii altora, probabil că, de cele mai multe ori, suntem doar personaje secundare sau episodice.
Așa se întâmplă și cu personajele astea pe care le cânt: pentru mine, cea care o interpretez, reprezintă personajul principal şi cea mai mare importanță o are povestea ei, să îi spun povestea, deci nu mă gândesc dacă, privit de altcineva, ar putea părea secundar. Nu! Nu!
Pentru mine este personajul principal şi are cea mai importantă poveste de spus publicului.
Cum vă mențineți calitatea vocii, deci, implicit, a interpretării?
Vocea, cum o aveți și dumneavoastră, trebuie să funcționeze mereu și la noi, deci calitatea vocii ar trebui să fie intactă și mereu foarte bună.
Calitatea mentală și emoțională… acolo e un pic altă chestie, pentru că totul depinde foarte mult de minte, de cât ești de concentrat și emoționat, cât ești tu de OK, or cum noi trecem prin multe și se întâmplă destule în viața noastră, lăsăm să vină mai aproape anumite lucruri, care ne dezechilibrează mental, emoțional, atunci suferă și organul… vocea.
Cum o menţin?
Îmi place să fac pauze și chiar nu știu dacă mă văd făcând chestiunea asta cu cântatul până nu o să mai exist. Pentru că-mi place și să predau, să spun altora ce știu – dacă-i ajută, mă bucur, dacă nu, îmi pare rău – şi m-am plictisit un pic să călătoresc așa, mereu, deşi îmi plăcea mult înainte, când eram tânără.
Apropo de tinereţe, care au fost circumstanțele în care ați conștientizat că aveți voce aparte şi aţi decis să o folosiţi ca instrument profesional?
Întotdeauna am avut voce. Întotdeauna am cântat acasă cu mama, cu fratele meu. Noi suntem o familie simplă – tata silvicultor, mama, biata de ea, vânzătoare -, dar fratele meu e foarte, foarte talentat în ce privește instrumentele. De când s-a pus de mic la pian, el a dibuit cum se cântă la pian, la acordeon, la chitară, la tubă și la altele. Nu știu de ce suntem așa înzestrați, chiar nu știu. Deci, la întrunirile familiale, eram de fiecare dată acolo şi trebuia să cânt… mi-a plăcut să cânt mereu.
La început, voiam să cânt pop românesc – Mihaela Runceanu îmi plăcea mie, din astea, așa, mai vechi -, dar o colegă din liceu mi-a atras atenția: ‘Tu ai voce de operă!’.
Nu mi s-a părut simpatică remarca, pentru că, în viziunea mea, opera se desfășura park and bark, adică parchezi, stai, cânți și ești mai împlinit, or nu mi se părea nimic deosebit sau atractiv în asta.
Până am ascultat-o pe Maria Callas. Atunci am hotărât că asta am să fac, pentru că, uneori, cuvintele nu sunt suficiente pentru a exprima ceea ce simți, iar prin această muzică exprimarea e completă, e cea mai puternicăm şi mi-am zis că o să mă ajute să mă exprim, eu fiind un pic introvertită.
Să ştiți că, în decursul anilor, mi-am pus de multe ori întrebarea de ce am făcut-o şi continui s-o fac.
De ce? Pentru că îmi place. Da, dar de ce îți place? Ce-ți aduce? Sigur, o apreciere după care toți tânjim, nu? Din punct de vedere psihologic, vrem să ne dovedim că suntem vrednici de a fi iubiți și acceptați de societate. Probabil, asta a fost atunci foarte important şi pentru mine: să-mi dovedesc că merit să fiu iubită și apreciată.
Acum zic un pic altceva:
‘Hai, terminăm cu asta, îmi dovedesc eu mie însămi, fac atât cât se poate, mă iubesc cât îmi e posibil și, în rest, fie ce o fi.’.
Asta este vârsta de 40 de ani, mai ales după ce s-a întâmplat în ultimul timp, inclusiv Covidul, care ne-a făcut să reevaluăm ceea ce ne dorim, ce vrem, ce principii avem, ce e mai important, nu?
Să înţeleg că trecerea prin pandemie v-a nuanțat perspectiva asupra muzicii sau abordarea profesiei?
După cum am spus, când ești tânăr, vrei să cucerești lumea. Nu știi de ce, ți se pune pata, te simți înfocat și pasionat într-o direcție sau te simți atras de ceva și nu mai contează motivele… vrei și știi cu mare convingere că aia o să faci.
După aceea, cu trecerea anilor, conștientizezi multe alte lucruri și te detașezi, iar ăsta e un lucru bun, pentru că, altfel, poți să ajungi posedat și ceva poate să aibă atât de multă putere asupra ta încât te schimbă, te îndepărtează de cine ești tu, de esența ta, te poate perverti.
Cred că, la cei aproape 40 de ani, am ajuns la niște concluzii despre care eu zic că îmi fac bine.
Nu știu dacă din punct de vedere al carierei, dar din punct de vedere uman, mă simt mai detașată și cred că e un lucru bun să nu fii atât de înrobit de un zeu care are atâta putere asupra ta, încât, dacă nu ar fi, tu nu ai mai exista. Înseamnă că a avut un pic pentru mine prea multă putere asupra mea acest job. Într-un final, e doar un job.
Între copilărie și maturitatea de acum, să ne aruncăm o privire retrospectivă la unele jaloane ale evoluţiei dumneavoastră, începând cu studenţia. A fost frumoasă sau anostă?
Am avut plăcerea și norocul să fim un grup foarte fain și haios de studenți visători.
Adoram opera. Aveam doar câteva casete video la dispoziție în facultate, că nu era pe vremea aia – sau nu aveam noi – internet și youtube și nici n-aveam bani de CD-uri sau de partituri, aşa că mai piratam un CD ici-colo, dacă apărea cineva cu vreunul de prin străinătate.
Mai știu că mergeam în sala aia, Studio, unde era un televizor mare și vedeam casete video cu Traviata, cu José Cura, când era tânăr, Cavalleria rusticana cu Waltraud Maier, o nemțoaică mezzosoprană, erau doar câteva și le-am tot parcurs împreună.
Cântam tot împreună, ne antrenam unul pe altul, adică ne făceam poftă, ne încurajam și poate și asta ne-a animat să mergem mai departe.
Am avut și mulți profesori frumoși și buni, după cum am mai zis, doamna Elena Ivanca, domnul Ionel Pantea, doamna Iulia Suciu, domnul Vlad Budoiu, care ne ajutau, ne inspirau, și erau niște zei pentru noi, îi adoram și voiam și noi să fim ca ei. Am terminat însă facultatea şi ne-am zis atunci…
‘No, acuma ce facem? Cum se procedează de aici încolo?’. Mai ales că lumea îmi mai spunea: ‘E greu, nu o să reușești decât, poate, dacă ai noroc, să te angajeze la Operă, în cor.’.
Toate posturile era ocupate, deci nu aveam nicio șansă acolo, la fel şi la Filarmonică, dar trebuia să fie ceva acolo de care eu încă să nu am cunoştinţă, pentru că am știut mereu, de fapt de când am ascultat-o pe Callas atunci, la 17 ani, că asta o să fac, iar viaţa mea n-a fost de-atunci una anostă, pentru că e mai antrenant să zici ‘Da!’ cu toată puterea, deși viața îți arată ‘Nu!’… iar tu zici ‘DA!’. Nu e anost, e exciting!
Spuneți-mi câte ceva despre cum v-a devenit Ileana Cotrubaș mentor la Viena, unde aţi fost parte a ansamblului Wiener Staatsoper o bună bucată de vreme….
Am ajuns la Viena, finally! Uh, ce… an dificil.
Dificil pentru că totul era nou și existau așa de multe așteptări. Și eu de la mine și ei de la mine, evident. Mă simțeam ca în grădiniță, nu știam nimic, că nu m-a pregătit nimeni, adică terminasem facultatea și atât… acum, sari în apa rece și dă din mâini!
În Viena au Opera de stat și mai au și Volkstheater, unde am dat audiție, dar nu mai știu pentru ce şi știu că a venit acolo doamna Ileana Cotrubaș, care, la final, mi-a spus:
‘Bravo, felicitări! Dacă îți face plăcere, aici este contactul meu, în caz că ai nevoie, m-aș bucura să te ajut cu nişte sfaturi.’.
Am lăsat să treacă un timp, căci eram prea excitată din toate părțile, iar adaptarea a fost un pic anevoioasă, după cum ziceam, dar am sunat-o într-un final… am început să lucrăm şi vreo opt ani cred că am lucrat împreună. Sigur, nu zi de zi, cu pauze, eu călătoream, cântam, mai veneam la ea, mai mă ajuta.
Noi avem întotdeauna nevoie de o ureche exterioară, de un ghid exterior, cum au și cei de la balet, care știu să danseze, dar întotdeauna au nevoie de cineva care să le mai zică chestii din afară, iar doamna Ileana este foarte sensibilă și pătimașă, și foarte muzicală, și foarte delicată, să zic așa, cu construcția frazelor muzicale.
Am luat de la ea cât am putut și mi-a fost mie posibil prin personalitatea și înțelegerea mea.
Treptat, s-au înmulţit rolurile, dar şi călătoriile cu spectacole prin toată lumea. În permanență, lucrați proiecte în locuri noi, deci se schimbă şi oamenii cu care intraţi în contact profesional. Asta nu vă dă un sentiment de singurătate?
Ba da! Cum am zis mai devreme, asta îl consumă pe artist, pentru că nu te poți înrădăcina, nu poți să construiești prietenii sau o relație de muncă un pic mai aparte, fiindcă stai o lună, o lună jumătate, şi ai plecat.
Deci nici nu apuci să te acomodezi, să te ajustezi, că trebuie să pleci la următorul spectacol unde, iarăși, multe informații, multă lume, multe cerințe, fețe noi, totul nou, pat nouă, mâncare nouă, dar n-ai ce face, trebuie să te adaptezi… da, e foarte obositor.
De asta, aspirațiile sau prioritățile mele s-au schimbat puțin cu trecerea timpului. Muzica și cântatul, da, fac parte din mine, dar nu mă definesc ca și om, cum am crezut.
Aspirații, acum? Să fiu mulțumită și fericită cu orice o să “se arunce” în mine, cum ar veni. Să am puterea și înțelepciunea să mă bucur de orice vine sau să iau lucrurile bune din orice lecție care va veni înspre mine.
Nu mai visez, sunt mai conștientă, cred, mai realistă. Mi-ar plăcea, de exemplu, să o fac pe Elisabeth al lui Verdi [Elisabeth de Valois din opera Don Carlos – n.r.], dar nu-i ca și cum visez la asta, știți?
Doar mi-ar plăcea. Sigur, e nemaipomenită muzica şi sper să îi fiu demnă, să pot să transmit tot ce impune acest rol, dar nu, nu mai visez. M-am trezit.
Trezirea a fost însoţită de acea detașare pe care aţi menţionat-o. În cheie raţională, ce înțelegeți să oferiți publicului și ce așteptări aveți de la publicul de operă?
N-am niciun fel de așteptare și o să ofer tot ce o să-mi fie posibil, de fiecare dată când pun piciorul pe scenă. Tot ce mi-e posibil în acel moment.
De la public nu am așteptări, aşa cum nu am nici de la mine, adică sunt, cum am zis, un pic mai realistă sau mai conștientă.
Oricum, nu există artist sau performer care să nu își dorească să dea tot, să facă tot ce-i posibil, deci asta am să fac și eu, adică este o regulă, o lege care nu se poate anula, oriunde ai fi sau cum ai fi.
Realist vorbind, suntem în 2023, dar, pentru o clipă, imaginaţi-vă că o aveţi în faţă pe Anita Hartig din 2006, cea aflată la debut. Ce sfat i-aţi da?
Măi, nu mai lua totul personal, mai detașează-te! Relax!
Da, asta i-aş spune, pentru că tindem să luăm totul personal și ne afectează apoi atât de tare. Ne dor așa de mult toate rănile astea pe care le lăsăm aproape de noi și, de fapt, ele nu sunt menite sau nu sunt direcționate înspre noi înadins… deci trebuie să ne detașăm și să nu luăm nimic personal!
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Fanny Berg
