VIDEODOME | “THE VIOLENT FOUR” (1968, r: Carlo Lizzani)

“THE VIOLENT FOUR” (1968, r: Carlo Lizzani)

Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!

“The Violent Four” aka “Banditi a Milano” se relevă în continuare, chiar şi după atâţia ani de la premieră, drept o docu-dramă excepţională (nu este încadrabilă stilistic ca Poliziottescho) despre escaladarea violenţei în Milano din perspectiva unui poliţist care abia şi-a terminat ucenicia lăsându-se modelat de mediul social urban şi a unui jefuitor de bănci din vechea gardă, încă adept al ideii de ‘spirit de gentleman’ moştenit de la gangsterii seniori (“Today they’ve matured too young, reading those comics.”).

Personajele?

Comisarul Basevi (Tomas Milian – interpretul pictorului Rafael în “Agonie şi extaz” din 1965, apoi memorabil ca Giuseppe în controversatul “La luna” al lui Bernardo Bertolucci, din ‘78) şi mafiotul Pietro ‘Piero’ Cavallero (legendarul Gian Maria Volontè, câştigător al premiilor de interpretare la Cannes pentru “La classe operaia va in paradiso”/1971 şi “La mort de Mario Ricci”/1983). 

Contextul?

Schimbarea brutală a jocurilor de putere din economia subterană a metropolei italiene.

Codul de onoare a Mafiei conservatoare îşi pierde din semnificaţie, cu excepţia singurei reguli ce leagă paraziţii de organismele de pe urma cărora prosperă (cluburi, cazinouri, bordeluri… se ajunge la o cifră de afaceri de 1000 de miliarde de lire colectate ‘la negru’ anual): omertà (în ambele tabere, întrucât nici lipsa de reacţie/indiferenţa carabinierilor nu poate fi etichetată altfel).

Legea se afundă într-o falie din ce în ce mai adâncă între cea publică, neputincioasă datorită limitărilor generate de rigiditatea funcţionării sistemului, şi cea underground, reglată prin compromisuri brutale şi aranjamente temporare necontrolabile de către stat. 

Veteranul cineast Carlo Lizzani (nominalizat la Oscar pentru scenariu în ’51 pentru “Riso amaro”/1949 şi câştigător la Cannes cu “Cronache di poveri amanti”/1954) este formidabil prin modul clinic în care recreează această realitate, chiar dacă acum, din perspectiva tratării realist-documentare neobişnuit de fruste, pare datată (sau poate nu… dacă ne gândim că marile averi în România s-au acumulat în democraţia post-1989 în baza modelelor de business speculativ), prin juxtapunerea pe o muzică casual-Pop (jos pălăria pentru Riz Ortolani – “Mondo Cane”, ce reuşeşte încă o dată să demonstreze capacitatea compozitorilor italieni de a crea pentru film şi nu pentru propriul ego) care îi dă o notă terifiantă.

Acest tip de lucruri s-au întâmplat, se întâmplă şi, probabil se vor mai întâmpla, nu doar în Italia, în ciuda oricăror tentative de civilizare.

De când există furtul?

De secole întregi, omul fură. A fost furtul vreodată eradicat pe parcursul a mii de ani, în ciuda tuturor tentativelor şi măsurilor punitive drastice? Nu… atunci, poate este un rău social necesar. 

Inspirându-se din fapte reale extrase din biografia Bandei Cavallero (numele membrilor sunt păstrate în scenariu), al căror lider era obsedat de justiţie socială, fan al lui Lenin şi al anarhiştilor Gaetano Bresci şi Ravachol (François Koenigstein), ce a trecut progresiv de la acţiuni idealist-revoluţionare la acte de violenţă gratuită, Lizzani extrage şi transmite spectatorului, repet, în mod clinic, absurdul generat de… firesc, arătându-ne Milano ce devine noul Chicago după boom-ul economic, scenă nu numai a rivalităţilor sângeroase dintre diversele facţiuni mafiote dar şi a lipsei de competenţă profesională din partea autorităţilor (birocraţie, delaţiune, alarme interpretate eronat, ‘militarizarea’ poliţiei ca dotare şi mod de acţiune, manipularea via mass-media, tolerarea traficului de arme) care nu fac decât să crească gradul de neîncredere a populaţiei în acestea şi să amplifice dorinţa incontrolabilă şi anarhică de a reacţiona gregar pe modelul grupurilor de vigilante (‘Noi Ne Facem Legea!’). 

Nu trebuie multe cuvinte pentru a defini esenţa naraţiunii:

Patru bandiţi aciuaţi în Torino (trei versaţi – vezi cazul şoferului aflat la al 17-lea jaf – plus un discipol în materie de fărădelegi luat de la minifotbal şi dus la lecţii de tir) dau o spargere la o bancă (sucursala Banca di Napoli din Milano) în data de 25 septembrie 1967 (caz absolut real!), finalizată cu o urmărire disperată pe străzile metropolei.

Literalmente, este o baie de sânge cu multiple victime inocente printre civilii aflaţi, în acel moment, cu totul întâmplător, pe parcursul autoturismului Fiat 1100 vânat de poliţie. Nu are sens să adaug mai multe detalii. 

De încheiere…

Gian Maria Volontè este senzaţional în rol, amintindu-mi prin modul de portretizare al lui Piero, de Alex din “Portocala mecanică”, al lui Stanley Kubrick.

Sigur că cel din urmă este o parabolă distopică ce nu poate fi folosită ca termen de comparaţie conceptuală, stilistică sau estetică cu “Banditi a Milano” şi sunt conştient că Alex utilizează violenţa drept o pură tehnică socială ‘ludică’, faţă de Piero care o consideră, impasibil şi nonşalant, ca un instrument cu scop practic, deci există diferenţe semnificative, însă ambii (vă sugerez, de exemplu, să fiţi extrem de atenţi la cuvintele degajatului Volontè confruntat cu publicul spre finalul peliculei, dar, mai ales, la limbajul său corporal… îndeosebi la mimica facială) definesc comportamental două din personajele iconice de sociopaţi amorali din cinematografia europeană. 

Cutremurător în cazul lui Piero este faptul că Lizzani reaminteşte cu o dureroasă (pentru spectator) acuitate că societatea contemporană (una în care trăim zi de zi şi nu una fictivă) poate fi privită de către unii oameni ca un templu a violenţei, în ciuda limitărilor, restricţiilor sau reacţiilor comunitare. Sau, mai trist, că o persoană sau alta dobândeşte această credinţă fiind convins că reprezintă semnul normalităţii/ normalizării sociale.

Ca ultim argument pentru a vedea acest film…

dincolo de selectarea neconcretizată la Cannes (festivalul s-a anulat în acel an datorită masivelor proteste sociale împotriva administraţiei De Gaulle din luna mai) şi de nominalizarea pentru Ursul de Aur la Berlin, filmul lui Lizzani a fost recompensat cu toate premiile posibile a industriei cinematografice italiene (David di Donatello, Globul de Aur, Pocalul de Aur, ‘Silver Ribbon’ – distincţie decernată de Sindicatul naţional al jurnaliştilor de film italieni).

Text de IOAN BIG | VIDEODOME