CLIN D’OEIL| Soprana CHEN REISS: “Timpul este un cadou… ca să ne bucurăm de viaţă”

Interviu cu Soprana CHEN REISS

“Timpul este un cadou… ca să ne bucurăm de viaţă”

Festivalul George Enescu (27 august-24 septembrie) numără în 2023 printre invitaţii săi de marcă posesoarea uneia dintre cele mai strălucitoare voci din spaţiul contemporan al muzicii culte, soprana israeliană Chen Reiss, apreciată în egală măsură pentru rolurile din operă – indiferent că avem în vedere Covent Garden, Teatro alla Scala sau Opera Company of Philadelphia – şi pentru concertele, în special de lieduri şi oratorii, susţinute în întreaga lume, din Wrocław până la Cardiff, dacă luăm ca repere doar cele trecute în agenda ei pentru toamna acestui an. 

CHEN REISS a mai urcat pe scena Festivalului Enescu în 2017, când a lăsat o impresie memorabilă în compania Royal Concertgebouw Orchestra, dirijată de Daniele Gatti, prin interpretarea din ultima parte a Simfoniei nr. 4 de Mahler, dar a putut fi admirată mult mai recent, în iulie, de către melomanii bănăţeni în The Infernal Comedy, spectacolul crossover avându-l ca protagonist pe celebrul actor John Malkovich, la Teatrul Național “Mihai Eminescu” din Timișoara.

Prin versatilitatea performativă şi varietatea proiectelor muzicale în care se implică, Chen Reiss dovedeşte un remarcabil spirit transfrontalier, care, din dragoste pentru muzică, o face să migreze cu o seducătoare lejeritate între diferite arii stilistice şi, drept urmare, deschiderea ei pentru un dialog mai amplu a fost un real privilegiu, mai ales că va prezenta în festival un program inedit, ce merită unele detalieri, alcătuit din lucrări semnate de Felix Mendelssohn, dar şi de sora acestuia, mai puţin cunoscuta Fanny Hensel, compozitoare talentată care a plătit un greu tribut misoginiei societăţii de început de secol XIX.

Vei susţine concertul de pe 15 septembrie împreună cu Jewish Chamber Orchestra din München, dirijată de co-fondatorul său, Daniel Grossmann. Orchestra a fost înfiinţată în 2005, în perioada când erai acolo, deja o stea a Bayerische Staatsoper. Aveţi o istorie împreună?

Este adevărat, e uimitor ce rol important a jucat oraşul München în cariera mea… întotdeauna m-am aflat acolo la nişte răscruci în viaţă.

Interesant este că am cântat la München, în Bavarian State Opera, din 2003 până în 2007, dar niciodată nu m-am intersectat cu Daniel sau cu orchestra lui în acea perioadă.

Practic, prima noastră colaborare a constituit-o tocmai proiectul legat de Fanny Hensel şi Felix Mendelssohn, care a fost un “Corona baby”, pentru că, evident, în timpul pandemiei, nu am putut performa pe scenă pe cât mi-am dorit şi, într-o zi, când eram în Berlin pentru nişte înregistrări, Daniel Grossmann m-a sunat ca să mă întrebe dacă n-aş fi interesată să cânt cu ei într-un concert festiv, de celebrare a 1700 de ani de existenţă a evreilor în Germania, ce urma să se organizeze în vara următoare în München [concertul a avut loc pe 12 iulie 2021 – n.r.], cu sprijinul a câtorva fundaţii.

Mai ales că majoritatea concertelor mele fuseseră anulate i-am răspuns imediat că da, voi veni la München, dar am fost curioasă ce anume voi cânta. Iar el mi-a vorbit de o lucrare a lui Fanny Hensel, despre care eu nu ştiam mare lucru… în fapt, nu interpretasem niciodată vreo compoziţie de-a ei. 

Să înţeleg că multe dintre lucrările ei sunt rămase încă inedite nu doar la noi?

Auzisem câteva lieduri scrise de ea, dar nu şi muzică orchestrală sau alte feluri de lucrări pentru voce şi, drept urmare, habar nu aveam că este autoarea şi a unor compoziţii mult mai complexe decât cele doar pentru pian şi, eventual, voce.

Daniel este cel care mi-a atras atenţia asupra scenei dramatice Hero und Leander compuse de Fanny, care se bazează pe celebra poveste de dragoste cu final tragic din antichitate, despre care am aflat că, practic… nu există, că nu fusese niciodată înregistrată pe un disc, aşa că am răsfoit lucrarea şi, în final, m-am îndrăgostit de muzică şi de text deopotrivă.

Mi-am spus atunci că această compozitoare, Fanny Hensel, merită descoperită şi am început să ascult ce a compus pentru cor şi orchestră, cantate şi oratorii, după care i-am telefonat lui Daniel şi i-am propus să îi aducem un omagiu, pentru că e o compozitoare minunată şi trebuie scoasă la lumină, după ce, în timpul vieţii, a fost oprimată atât de tatăl ei, cât şi de frate. 

Aţi ajuns astfel să înregistraţi albumul Chen Reiss – Fanny Hensel & Felix Mendelssohn Bartholdy, care a fost lansat în primăvara anului trecut. Revenind la Fanny, creaţia ei a rămas în parte obscură şi datorită contextului social, nu doar a familiei…

Sigur, vorbim de întâmplări petrecute cu circa 200 de ani în urmă, când femeile nu aveau libertatea şi posibilităţile de exprimare de care dispun în prezent, dar, în cazul ei, tragismul vine din faptul că era cel puţin la fel de talentată ca Felix [Mendelssohn] şi am citit undeva că nici măcar n-a avut dreptul să îşi publice lucrările sub propriul ei nume… a fost nevoită să le semneze cu numele fratelui ei. Mi-a venit să plâng!

Vreau să spun că e îngrozitor ca cineva, care are atât de multe de oferit lumii, care înmagazinează atâta pasiune în ea – Fanny a fost o femeie foarte temperamentală, o personalitate de artist veritabil, mai mult chiar decât Felix, o fire mai calculată şi mai controlată în comportament -, nu-şi poate face auzită vocea şi se vede obligată să îşi facă talentul cunoscut prin intermediul fratelui său.

Povestea ei m-a emoţionat şi mi-am spus atunci mie însămi că trebuie să fac ceva, să fiu vocea acestei femei incredibil de talentate. În felul acesta s-a născut proiectul nostru, clădit în jurul muzicii orchestrate iniţial de Fanny, care este interpretată chiar şi în ziua de azi foarte rar şi, de aceea, probabil că destui oameni dintre cei care vor veni la festival o vor auzi pentru întâia oară. Îi invităm deci să asculte câteva piese în premieră!

Pe unele dintre acestea, scrise pentru pian şi voce, le-am orchestrat noi într-un mod cât se poate de delicat – aşa cum se pot auzi, de altfel, şi pe album -, astfel încât să amplifice nu doar frumuseţea cântecelor, dar şi complexitatea lor, să sublinieze uimitorul ei talent de a crea o atmosferă prin sunet… eşti transportat în Italia în cântecul Italien, dar şi în nordul Germaniei, unde prinzi apusul de soare, în Dämmrung senkte sich von oben.

Pentru mine, a fost întotdeauna interesant să văd cum compun femeile. Există o dulceaţă aparte în cântecele lor, care nu e însă kitsch. E moliciune şi dulceaţă în ele, sinceritate şi căldură, şi de asta sper cu adevărat că oamenii vor fi interesaţi să descopere vocea acestei compozitoare. Pe care, bineînţeles, o punem în paralel cu fratele ei, întrucât nu doar că aparţin aceleiaşi familii, dar au avut şi aceiaşi profesori de muzică, însă, în ce mă priveşte, ea şi-a dezvoltat propriul ei limbaj independent.

Să ne întoarcem la Hero und Leander, poem ce se împarte în două recitative şi două arii. Dincolo de ataşamentul tău pentru lucrare, în ce măsură interpretarea ei se constituie într-o provocare?

Este o provocare cel puţin la fel de mare ca interpretarea oricărei scene dramatice compuse de Beethoven sau de Mendelssohn, însă Hero und Leander are o poveste foarte frumoasă, în care trebuie să transmiţi cumva trei emoţii diferite, spre deosebire de Ah! Perfido sau Infelice, să spunem.

Pe cea a lui Mendelssohn o voi interpreta şi la Bucureşti, în festival, şi dacă Infelice se referă mai mult la starea mentală şi emoţională a personajului, în Hero und Leander avem parte şi de acţiune, ceva chiar se întâmplă în poveste.

Ea stă realmente pe malul mării şi vede furtuna venind, nu e doar ceva care se consumă în imaginaţia ei, sau în lumea ei interioară, precum în Infelice. Textul a fost scris de soţul lui Fanny [pictorul Wilhelm Hensel – n.r.] şi este interesant modul în care cei doi au colaborat, eu iubind în egală măsură muzica şi povestea, aşa cum o spune textul.

Infelice este, fără îndoială, o capodoperă şi, ascultând-o în concert alături de Hero, îţi poţi da seama că Felix avea mult mai multă experienţă în a compune asemenea scene pentru orchestre decât Fanny, doar că mie mi se pare că limbajul armonic al lui Fanny este în fapt mai avansat decât cel al lui Felix.

Dintotdeauna Felix a avut un picior în spaţiul clasic şi unul în cel romantic, pe când Fanny este o compozitoare pur romantică, iar mie anumite pasaje din Hero und Leander îmi sună aproape de Der fliegende Holländer, este un semnal de început a ce va veni, transformarea operei datorată lui Wagner. În sensul ăsta, cred că Fanny a fost mult mai îndrăzneaţă decât Felix.

De când am ascultat pentru întâia oară Hero und Leander m-am gândit că Fanny, dacă ar fi fost bărbat, ar fi trebuie să compună operă, şi nu una, ci mai multe. Limbajul ei este unul foarte aproape de operă.

Hero und Leander se defineşte ca o “scenă dramatică”, aşa că vom rămâne în zona dramatismului cu spectacolul The Infernal Comedy, crossover-ul avându-l ca protagonist pe John Malkovich, în care ai performat în luna iulie la Teatrul Național “Mihai Eminescu” din Timișoara. Întrucât e vorba de un turneu, spune-mi ce te-a determinat să îţi petreci o mare parte din vara asta călduroasă interpretând rolul soţiei unui criminal în serie?

Întâi de toate, m-am bucurat tare mult că am avut ocazia să merg la Timişoara, un loc unde n-am mai fost până acum… şi poate vom ajunge să jucăm acest spectacol într-o ediţie viitoare a Festivalului Enescu, cine ştie? Pentru că este un spectacol extraordinar!

Am fost interesată să fac parte din distribuţie după ce l-am văzut chiar în 2009 la Viena, la Teatrul Ronacher. Dirijorul [şi autorul conceptului spectacolului] Martin Haselböck m-a invitat la premieră, întrucât suntem prieteni vechi, am colaborat multă vreme.

Am iubit Comedia infernală de la prima vizionare, m-a fascinat chiar de la început, pentru că, din punctul meu de vedere, aşa trebuie să fie opera în zilele noastre. Iubesc combinaţia asta cu teatrul, iar interpretarea lui John Malkovich este magistrală, nu există cineva mai bun ca el… teatru şi muzică, o combinaţie extraordinară, incredibilă!

Să vezi cum muzica scrisă acum 300 de ani se potriveşte atât de bine cu un text modern, contemporan, este dovada că muzica bună este nemuritoare, nu-şi pierde relevanţa.

Încă de pe-atunci, Martin mi-a propus să cânt în spectacol, dar la vremea aceea nu m-am simţit pregătită pentru o asemenea intensitate, nu eram pregătită nici vocal, nici emoţional. Acum doi ani însă, când Martin a revenit cu propunerea de a intra în distribuţia spectacolului, am hotărât să fiu curajoasă şi să spun ‘Da’, şi s-a dovedit a fi, până la urmă, unul din cele mai grozave proiecte din care am făcut parte.

John Malkovich este un actor incredibil, îl ador, nici nu e nevoie să spun eu prea multe despre el, ştim cu toţii că e cel mai bun actor din toate timpurile. Are un respect extraordinar pentru felul în care muzica şi textul se îmbină în acest spectacol, e de-a dreptul fascinant.

În ceea ce mă priveşte, eu mereu am căutat să mă extind, să fac lucruri noi, diferite.

Aş fi putut foarte bine să cânt toată viaţa muzică baroc, sau contemporană, sau doar operă, sau doar lied, sau doar Bach, da, aş fi putut să mă specializez într-un stil sau o perioadă, dar vreau să fac mult mai multe lucruri în artă. Am făcut şi dans, am fost şi actriţă.

Schimbarea perpetuă mă menţine în formă nu doar cu vocea, deoarece mă atrage şi mă intrigă în egală măsură… cred că mă ajută în toate, mă ţine în priză, pentru că mereu trebuie să mă adaptez, să găsesc soluţii la provocările pe care le întâlnesc.

Nu cred că aş fi putut să cânt doar operă sau baroc sau muzică religioasă, nu aş fi putut să mă opresc la un singur gen muzical. 

 

Vorbind de provocări, am o curiozitate. Cum a fost experienţa singulară a înregistrării în 2006 a coloanei sonore a filmului Parfumul, cu Dustin Hoffman şi Ben Whishaw în rolurile principale?

Eram foarte tânără… am fost cooptată în acest proiect dintr-o pură întâmplare. Interpretam rolul Gilda [Rigoletto] la Opera Bavareză de Stat din München, iar Tom Tykwer, regizorul şi, de asemenea, unul dintre compozitorii muzicii filmului, a fost într-o seară la Operă şi m-a remarcat.

A doua zi am primit un e-mail de la el, în care spunea că m-a văzut pe scenă şi ar vrea să mă cunoască, pentru că regizează un film despre parfumuri şi îşi propune să îmi povestească despre acest proiect, ecranizarea romanului celebru al lui Patrick Süskind.

Ne-am întâlnit şi mi-a spus că l-a impresionat puritatea vocii mele şi ar vrea ca eu să interpretez una din temele filmului în mod special. Era vorba de piesa care ilustrează întâlnirea personajului principal cu Laura, atunci când el îi simte mirosul pentru prima oară.

Tom mi-a spus că vrea ca vocea mea să exprime parfumul unei fecioare şi că el este convins că eu aş putea aduce tema asta la viaţă. Acestea au fost instrucţiunile pe care le-am primit şi nimic mai mult… regizorul voia un sunet care are parfum de fecioară. Aşa a fost, până la urmă.

Mi-a plăcut foarte mult muzica pe care a scris-o Tom Tykwer, împreună cu ceilalţi doi compozitori, Reinhold Heil şi Johnny Klimek, cu toţii au scris piese cu adevărat minunate. 

Ca artistă atrasă de partea dramatică a muzicii, nu ai fost însă tentată apoi să interacţionezi în continuare cu lumea filmului sau cu cea a artelor vizuale?

Trebuie să admit că nu am căutat proiecte, n-am fost proactivă.

Probabil că ar trebui să-mi găsesc un impresar care să îmi aducă aceste job-uri, cineva de la Hollywood, poate, mai ales că în mod clar mi-a făcut mare plăcere să lucrez la acel film… chiar îmi place să cânt muzică de film. Am şi avut în trecut un proiect cu Orchestra Radio Bavareză [BR Orchestra], un concert în care interpretam muzica de pe coloanele sonore ale filmelor Sense and Sensibility şi Robin Hood.

Altfel spus, m-ar încânta să mai am astfel de proiecte de muzică de film, mai ales că îmi place în continuare să ascult soundtrack-uri… aşa că, dacă ai cumva vreo relaţie la Netflix, poţi să mă recomanzi, m-ar bucura să colaborez cu ei :)

Dar cum menţii balansul în parametrii unui timp care e, totuşi, limitat? Cum îţi selectezi proiectele, între spectacole de operă şi concerte, între reprezentaţiile de repertoriu şi cele cu caracter special?

Este o întrebare foarte bună… de fapt este o întrebare chiar excelentă. Personal, nu ştiu dacă am luat sau iau de fiecare dată deciziile cele mai bune, pentru că una dintre provocările profesiei noastre este aceea că proiectele se stabilesc cu doi sau trei ani înainte de premiera propriu-zisă.

Pandemia de Covid-19 a schimbat paradigma aceasta, iar acum se întâmplă foarte des să apară proiecte din scurt, or asta vine, evident, cu un alt fel de provocări. Sunt şi lucruri bune care au venit din această schimbare, pentru că am devenit cu toţii mult mai flexibili şi rapizi în hotărârile luate… de exemplu CD-ul de care vorbeam mai devreme, cel cu muzica lui Fanny Hensel şi Felix Mendelssohn, s-a născut practic într-o singură după-amiază.

Pot spune însă că, în ciuda experienţei acumulate, nu am reuşit să devin încă pe deplin stăpână în totalitate peste timpul meu şi mă mai lupt deseori cu acesta sperând că-l voi cuceri, dar acum mă aflu într-o poziţie mult mai bună în carieră, mult diferită faţă de cea de la începuturile mele.

În perioada ce a urmat debutului trebuia practic să accept orice mi se propunea, dar acum pot fi mult mai selectivă şi pot alege proiecte care mă inspiră, care se potrivesc viziunii mele, fiindcă eu cred cu tărie că, dacă îţi propui să faci măcar câte puţin în fiecare zi pentru a-ţi duce visurile la îndeplinire, atunci în fiecare dimineaţă te trezeşti cu cântecul în suflet.

Asta îmi este viziunea călăuzitoare, asta mă duce către proiectele care mă interesează. În ultimul timp, de exemplu, dincolo de spectacolele mele, am şi predat muzică, este o mare pasiune a mea.

De câţiva ani încoace fac asta, am câteva master class-uri, îmi place mult să cunosc artişti noi, să aflu cu ce se confruntă în drumul lor, iar anul acesta îmi voi începe cariera academică din poziţia de profesor invitat la Hochschule für Musik und Theater München. Este o altă faţetă a carierei mele, pentru că nu mă văd pe mine însămi doar ca soprană, eu sunt Chen Reiss, o muziciană ce aspiră să fie completă.

Sunt implicată inclusiv într-o fundaţie care îi sprijină pe copii şi tineri în a-şi începe sau continua educaţia muzicală, deoarece, firesc, suntem cu toţii preocupaţi de viitor şi ne străduim să aducem cât mai mulţi tineri către operă, către muzica clasică, or asta nu se poate face decât prin educaţie…. deci am unele idei inclusiv în direcţia asta. 

Dă-mi în acest caz detalii despre conceptul inovativ The Holistic Voice Academy din castelul de pe valea Loirei, un program în premieră, în care vei fi coach vocal în luna octombrie…

Din punctul meu de vedere, muzica nu e o profesie, este un mod de viaţă. E ca buddhism-ul, dacă vrei. Nu e un job, e un stil de a-ţi trăi viaţa. Eu vreau să-mi expun studenţii nu doar la tehnicile vocale sau de interpretare muzicală, ci la un fel de a trăi, cu tot ce vine din asta.

De aici vine aspectul holistic al metodei mele. Am înfiinţat o tabără pentru solişti, deci nu e un master class unde vii câteva ore pe zi, ci este vorba de o săptămână întreagă în care suntem împreună, ca într-un trib. Tabăra este într-un castel minunat, pentru că, dacă vrem să cântăm muzica aceasta frumoasă, atunci trebuie să ne înconjurăm de frumuseţe.

Când ne trezim dimineaţa, peisajul magnific de pe valea Loirei ne inspiră. Ziua începe cu yoga, întrucât instrumentul nostru nu e doar vocea, este întreg corpul nostru, trebuie să îl îngrijim, să mâncăm sănătos, să avem o postură corectă. Trebuie să ne îngrijim trupul! Deci începem cu yoga, apoi avem sesiuni de coaching în care ne întărim încrederea în noi, ne îngrijim de aspectul mental, emoţional, spiritual.

Prietena mea şi life coach-ul meu, Gaëlle Deschamps, este cea care mă îndrumă şi mă ajută în toate proiectele şi ideile mele.

Cred că este foarte important ca soliştii să fie puternici din punct de vedere emoţional, pentru a putea face faţă provocărilor profesiei noastre, pentru că depresia este un pericol care ne pândeşte la tot pasul, mai ales în ziua de azi, când suntem înconjuraţi şi asaltaţi de reţelele sociale, când este foarte uşor să cădem în ispite, să alunecăm în comportamente neadecvate, nesănătoase, să pierdem timpul cu lucruri pe care nu ar trebui să le băgăm în seamă.

Gaëlle îi învaţă pe studenţii mei cum să–şi administreze timpul, cum să recunoască activităţile importante, cum să se conecteze cu valorile fundamentale. Ne ajută punându-ne întrebări pe care fiecare ar trebui să ni le punem în fiecare zi, dar n-o facem pentru că suntem prea ocupaţi cu multe alte lucruri.

Asta e viziunea mea. Nu e vorba doar de voce, ci de un întreg: corp, minte, spirit – asta înseamnă Holistic Voice Academy. 

Revin la timp, dar din perspectivă spirituală. Totuşi, îl percepi drept un aliat sau un oponent pe care trebuie să-l înfrunţi în permanenţă? 

O să-ţi povestesc o altă istorioară, de fapt o întâmplare, care poate că îţi va da răspunsul la întrebare. Recent a fost ziua mea şi m-a sunat o prietenă să-mi ureze ‘La mulţi ani!’. M-a întrebat cum sărbătoresc şi i-am răspuns că, pentru o femeie, ziua de naştere nu prea e ceva de sărbătorit, fiindcă noi, femeile, vrem să rămânem veşnic tinere, doar că ea mi-a replicat:

‘Ar trebui să celebrezi, pentru că eşti în viaţă. Gândeşte-te că alternativa este aceea că… mori. Deci îmbătrâneşti sau mori, alege una din două!’.

De fapt, noi ar trebui să sărbătorim fiecare zi în care trăim sănătoşi, fiecare zi în care facem ce ne place. Din perspectiva asta, aş zice că timpul e un dar. Oricum, n-aş spune că ne e prieten sau duşman.

Fiecare zi în care existăm e un dar pe care-l primeşti de la viaţă, iar noi, cei care trăim în lumea liberă – sau relativ liberă -, putem să alegem ce vrem să facem cu timpul nostru.

Viața m-a învăţat că, atunci când dăruieşti timpul tău celor dragi, oamenilor sau proiectelor în care crezi, primeşti înapoi înzecit. Când dai bani rămâi cu mai puţin, dar când investeşti timp, atunci primeşti înapoi mult mai mult.

De la timp, trecem la spaţiu, întrucât existenţa ta profesională presupune să călătoreşti pe întreaga planetă, din La Scala la Covent Garden, din Viena la Tel Aviv, cu proiecte, oameni, orchestre diferite. În condiţiile astea, ce înseamnă noţiunea de ‘acasă’ pentru tine?

Acasă pentru mine înseamnă acolo unde sunt copiii mei, unde e soţul meu. Oriunde am fi, într-un hotel din Dubai sau în Franţa, sau în orice alt loc, dacă suntem împreună atunci ne simţim acasă.

Dar înţeleg încotro baţi, pentru că, într-adevăr, în ultima vreme, nu îmi mai este aşa de uşor să călătoresc. Când nu aveam familie, copii, îmi plăcea foarte mult să străbat lumea, am fost peste tot, din Europa în Statele Unite, din Orientul Îndepărtat până în Hawaii şi America de Sud, dar acum îmi aleg destinaţiile cu mai mare atenţie, sunt mai selectivă.

Activitatea mea se desfăşoară în principal in Europa, pentru că nu mai pot călători tot timpul cu copiii, ei merg la şcoală acum, nu mai au atât de mult timp liber. Sigur că, dacă sunt proiecte interesante, mă duc în America sau în Asia, dar visul meu este acela să călătoresc cât mai puţin şi să lucrez de acasă cât mai mult. În ultima vreme este din ce în ce mai facil să lucrez de-acasă. Pot preda lecţii online, iar interviurile le dau din ce în ce mai mult tot pe Zoom sau, eventual – dar foarte puţin -, telefonic… nu am mai avut interviuri faţă în faţă aproape deloc în ultimul timp.

Viaţa mea e aproape în întregime online, nici măcar cumpărăturile nu le mai fac în magazine, totul e online… deci până şi rochiile pentru spectacole mi le cumpăr online, tot.

Pentru mine e exact ca în cântecul acela, eşti acasă unde îţi e sufletul.

Pe de altă parte, sigur că am locuri preferate. De exemplu, oraşul pe care îl iubesc cel mai mult este Viena, unde sunt chiar acum, unde, de fiecare dată când mă întorc, mă simt ca acasă.

Desigur, atunci când merg la Tel Aviv, sunt şi acolo acasă, fiindcă acolo e familia mea, dar în Israel e acum foarte multă nelinişte politică, e apăsător. Până zilele trecute am fost acolo, a fost destul de greu, pentru că eşti asaltat mereu de probleme existenţiale.

Altfel, mai petrecem destul timp şi la Londra, dar încă nu e la fel ca Viena… Viena este mult mai aproape de sufletul nostru. 

Închidem cercul dialogului cu Mendelssohn, pentru că ai început anul prin a-i interpreta lucrările cu Tonhalle-Orchester din Zürich, în câteva zile îl vei interpreta în Festivalul George Enescu, iar în decembrie te întorci la el cu Concertgebouw Orchestra. Este compozitorul tau favorit?

2023 a fost în mod clar pentru mine un ‘An Mendelssohn’. Programul de la Festivalul Enescu este, de fapt, extrem de asemănător cu cel de al Concertgebouw din Amsterdam. Este o ocazie excelentă pentru publicul din România să asculte în festival aceste compoziţii şi nu trebuie să se deplaseze până la Amsterdam în miezul iernii.

E minunat că putem aduce acest program la Bucureşti, iar eu sunt foarte fericită că pot face asta pentru publicul român. Revenind la fondul întrebării tale, mi-e greu să numesc un compozitor favorit, întrucât e ca şi cum mi-ai cere să spun pe care din copiii mei îl iubesc mai mult. Admit însă că am o mare slăbiciune pentru Johann Sebastian Bach, pentru că am cântat muzica lui încă de la o vârstă fragedă, de obicei piesele pentru pian sau cantatele.

Muzica lui Bach mă linişteşte, îmi limpezeşte gândurile, mă ajută să iau decizii. Când am nevoie să am mintea limpede şi să iau hotărâri bune, ascult Bach.

Alteori, când vreau să mă gândesc la trecut, când simt nevoia să fiu puţin melancolică, nostalgică, aleg Schubert. Muzica lui mă ajută să reflectez asupra trecutului.

Când vreau să fiu energică, să simt emoţiile la extrem, mă îndrept către Beethoven. El este pentru mine maestrul emoţiilor duse la limită. Mozart înseamnă frumuseţe, fericire.

În zilele în care vreau să simt legătura organică cu universul, ascult Mozart. Mendelssohn are câte puţin din toate, muzica lui este magică pentru mine, iar Lobgesang este un omagiu adus lui Bach, în mod incontestabil. Este Bach, dar ‘tradus’ în limbaj romantic.

În ce-l priveşte pe Mendelssohn, cred că şi legătura sa cu lumea evreiască este foarte importantă în cazul meu, întrucât a adus multe elemente ale culturii iudaice în muzica lui pe care le-a ascuns în limbajul clasic.

În concluzie, nu pot spune că am vreun compozitor favorit, fiecare din ei vorbeşte unei părţi diferite a sufletului meu. 

Fiindcă am amintit de Concertgebouw Orchestra, alături de aceasta ai performat la prima ta prezenţă în cadrul Festivalului George Enescu, în 2017. A trecut ceva vreme de atunci. Cu ce sentimente revii la Bucureşti?

Dacă nu mă înşel, de data aceasta concertul nostru nu va mai fi la Sala Palatului, ci la Ateneu, care cred că e una din cele mai frumoase clădiri din Bucureşti şi abia aştept să o văd acum şi în interior, pentru că, de cele mai multe ori, nu am timp să vizitez sau să văd nimic din locurile unde venim pentru concerte.

De obicei, ajungem în ziua concertului, cântăm şi gata, plecăm. Data trecută nu am avut ocazia să explorez oraşul, am vizitat doar Palatul Regal, atât, iar acum sunt bucuroasă că voi vedea Ateneul şi mai am nişte obiective în Bucureşti… în avionul de la Tel Aviv către Viena cu care am zburat ieri, în revista editată de compania El Al era, dacă-ţi vine să crezi, am citit un articol cu 10 locuri de vizitat în Bucureşti, aşa că am de unde să mă inspir.

Festivalul Enescu este foarte important şi din acest punct de vedere, fiindcă mie, de exemplu, mi-ar fi greu altfel să ajung la Bucureşti. Iată că, datorită muzicii clasice, putem descoperi oraşul, deci am putea spune că festivalul este mult mai mult decât un eveniment muzical, este o în sine atracţie turistică.

Vin foarte mulţi oameni la Bucureşti pentru concertele programate şi prin asta ajută economia, stau la hoteluri, mănâncă în restaurante, vizitează muzee şi puncte de interes turistic. Aşa cred eu că ar trebui să marketăm muzica clasică de acum înainte. 

De exemplu, Viena n-ar fi atat de căutată şi de faimoasă fără Concertul de Anul Nou, fără Operă, fără Musikverein. Vin foarte mulţi turişti la Viena pentru muzica clasică, toţi vor să viziteze casa lui Mozart, toţi vor să meargă la Musikverein, să intre la Operă, iar hotelurile şi restaurantele se bucură de cei care vin acolo special pentru muzica noastră.

Merită subliniat acest aspect, cred eu, că suntem foarte, foarte relevanţi, iar Bucureştiul se află la rândul său pe lista oraşelor importante pentru muzica clasică datorită acestui incredibil festival… sunt extrem de bucuroasă că fac şi eu parte din acest eveniment renumit în întreaga lume.

Dincolo de asta, mă bucur şi că voi aduce acum în faţa publicului un program diferit de cel prezentat data trecută, cand am cantat Mahler, care este atât de iubit de către publicul larg. Acum propunem ceva special, pe Mendelssohn, care, sigur, este şi el un compozitor cunoscut, dar şi pe Fanny Hensel, un nume nou în programul nostru. Asta cred că e menirea noastră, să oferim publicului mereu ceva nou, nu doar muzica pe care o ştie deja.

Aşa sunt şi copiii mei, ar mânca numai paste şi pizza, dar de aceea eu le dau şi mâncare mexicană sau japoneză, le diversific dieta. La fel, cred că avem o responsabilitate faţă de public şi faţă de muzică în general, trebuie să cântăm şi muzica unor compozitoare sau a unor compozitori mai puţin renumiţi, pentru că ei sunt foarte importanţi în istoria muzicii clasice, care există tocmai datorită varietăţii de influenţe la care personalităţile lor diferite au contribuit.

De exemplu, Beethoven este cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor, dar el nu ar fi compus aşa cum a făcut-o dacă nu ar fi ascultat muzica lui Salieri sau Cimarosa sau Haydn.

La fel şi în cazul lui Mendelssohn, acesta a influenţat, la rândul său, în mod clar compozitorii ce i-au urmat.

Reascultând recent Le Rossignol et la Rose, albumul pe care cânţi de la Gustav Mahler la Henry Purcell, mă face să te întreb la final… ce trebuie să aibă o poveste muzicală ca să-ţi doreşti să o interpretezi?

Cred că iubirea e elementul central.

Noi asta facem de fapt, până la urmă, oricum ai privi lucrurile… cântăm despre iubire, despre multiplele ei faţete, orice fel de muzică am face, de la muzica clasică la muzica de film sau la muzica pop.

Avem nevoie de iubire, în orice stadiu am fi în existenţa noastră.

Oricât de evoluaţi suntem din punct de vedere tehnologic, în străfundurile sufletului nostru se află dorinţa noastră de a fi iubiţi, de a fi înţeleşi, auziţi. Orice poveste, indiferent că e despre război, durere, gelozie sau conflict, absolut orice istorie are la bază dorinţa omului de a fi în centrul atenţiei, de a fi auzit, de a fi înţeles, deci în final totul se rezumă la iubire, într-o formă sau alta.

Când spun iubire, nu vorbesc doar despre dragostea dintre un bărbat şi o femeie sau de iubirea mamei pentru copil, nu, căci iubirea există în foarte multe forme, poate fi cea din muzica religioasă pentru Dumnezeu, sau, pur şi simplu, pentru ceilalţi semeni, iar compasiunea este, de asemenea, o formă de iubire.

Deci asta cred eu, că orice poveste care merită să fie spusă publicului trebuie să aibă măcar o sămânţă de iubire în ea. 

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL

Foto header: Claudia Prieler