Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 02/08/2023
Muzică / Dialoguri fără note

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | JOHN NÉMETH: “Eram un copil sărac şi n-am avut bani decât de-o muzicuţă”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii DIALOGURI FĂRĂ NOTE | JOHN NÉMETH: “Eram un copil sărac şi n-am avut bani decât de-o muzicuţă” Share DIALOGURI FĂRĂ NOTE | JOHN NÉMETH: “Eram un copil sărac şi n-am avut bani decât de-o muzicuţă”
John Nemeth


JOHN NÉMETH: “Eram un copil sărac şi n-am avut bani decât de-o muzicuţă”

Headliner a celei de-a X-a ediţii a Braşov Jazz & Blues Festival din 2022, în cadrul căreia şi-a aniversat 20 de ani de la debutul discografic printr-un concert absolut memorabil, John Németh rămâne în continuare unul dintre cei mai în vogă entertaineri de pe scena internaţională de Blues electric şi Soul Blues, fiind premiat inclusiv anul acesta cu două Blues Awards (instrumentist: muzicuţă & album de Blues tradiţional: May Be the Last Time) şi nominalizat la Blues Blast Awards, care se vor decerna în luna septembrie, la nu mai puţin de 7 categorii, inclusiv cele de cel mai bun vocalist şi artistul anului 2023.

Despre cum s-a născut pasiunea pentru Blues al unui american cu ascendenţă maghiară născut în Idaho, departe deci de Deep South, şi cum a ajuns să fie luat constant în considerare pentru ‘B.B. King Entertainer of the Year’, distincţie râvnită de întreaga breaslă a bluesmanilor de peste Ocean, am stat de vorbă cu JOHN NÉMETH, actualmente stabilit în Memphis, unde îşi lucrează în tihnă mixurile între arome retro şi moderne ale Blues-ului cu sonorităţile Soul, prezente apoi cu regularitate în Top 10 Billboard Blues Chart.

John Nemeth
JOHN NÉMETH Foto: Laura Carbone

John, în ultimii ani ai primit constant numeroase premii şi alte dovezi de recunoaştere. Cât mai sunt acestea de relevante după două decenii de succes la public?

Cred că orice premiu pentru care sunt nominalizat sau pe care îl câştig îşi are importanţa sa. E important faptul că oamenii îmi ascultă muzica şi că ea este considerată demnă de preţuire, inclusiv de cei care nu sunt neapărat fanii mei.

Vezi tu, fanii îmi iubesc muzica, mă iubesc pe mine, ei sunt cei care îmi vor cumpăra albumele oricum, dar faptul că un grup de oameni care văd întreg ansamblul muzicii – cea care se lansează peste tot în lume, în fiecare an – mă apreciază într-atât încât să mă aşeze într-un grup select al celor mai valoroşi muzicieni ai tuturor timpurilor… aceasta e o realizare grozavă.

De asta, de fiecare dată când sunt nominalizat la un premiu, eu sunt fericit, îmi dă un sentiment de împlinire. 

O mulţime de oameni au încă prejudecata că Blues-ul autentic vine din comunităţile de culoare din Sud. Tu ai copilărit în Boise, în nord-vestul SUA. Spune-mi cum s-a declanşat la tine pasiunea pentru Blues?

Am ascultat Blues pentru prima dată în şcoală, aveam un bun prieten, coleg cu mine, ascultam muzică împreună şi făceam schimb de discuri. Eu ascultam Rock’n’Roll şi Country, asta aveam acasă, ambele stiluri fiind puternic influenţate de Blues, mai ales că era vorba de muzica Country din anii ’70… de fapt, erau discurile fratelui meu, care e cu 14 ani mai mare decât mine şi mi-a lăsat colecţia lui atunci când a plecat de-acasă.

Aveam deci la îndemână o grămadă de discuri absolut minunate, iar sora mea asculta şi ea cam aceleaşi genuri de muzică.

La un moment dat, eram la şcoală şi, la o oră de curs, profesorul ne-a aşezat în ordine alfabetică, iar înaintea mea s-a nimerit un puşti, Tom Moore îl chema, alături de care stăteam şi desenam pe marginea foilor din caiete… schiţam portretele artiştilor noştri favoriţi.

Aşa am intrat în vorbă, când am văzut fiecare ce desenase celălalt. Ne-am apropiat şi am început să ne împrumutăm unul altuia discuri, iar într-o zi Tom mi-a adus o casetă pe care pusese mai multe cântece de Blues, iar ăsta a fost, probabil, cel mai bun mod de a face cunoştinţă cu Blues-ul, întrucât aveam acolo Robert Johnson, Blind Blake, Blind Lemon Jefferson, Blind Willie McTell, toţi bluesmanii orbi… erau în principal piese în care chitara era instrumentul principal, pentru că el cânta la chitară, ăsta era visul lui, să fie chitarist.

Mai erau acolo, din câte îmi amintesc, Freddie King, Albert King, B.B. King, dar şi Muddy Waters şi Charlie Patton. Muzica aceea m-a cucerit imediat, nu mai auzisem ceva atât de frumos, era cumva în spiritul celei pe care o ascultam eu la vremea respectivă, Rock’n’Roll şi Country, dar îmi mai aducea aminte şi de muzica maghiară pe care o asculta tatăl meu, fiindcă sunt multe note de Blues în muzica din Ungaria.

Blues-ul acela m-a impresionat profund, l-am înţeles, muzical, din prima.

John Nemeth
Foto: Laura Carbone

Interesant ce spui, deci referinţele tale au fost mai diverse… 

Da, poate şi genetic am fost atras de Blues, datorită similitudinii cu muzica strămoşilor mei, fiindcă mai trebuie să adaug aici că începusem să ascult şi Jazz, pe Charlie Parker de exemplu, iar în tinereţe am cântat chiar şi la pian şi îmi place mult Béla Bartók, este unul din compozitorii mei preferaţi… iar când l-am descoperit pe Charlie Parker, am simţit imediat în Blues atât influenţele muzicii din Europa de Est, cât şi cele din Jazz, şi totul a căpătat sens pentru mine.

Tot cam atunci am început să cânt şi cu vocea, fredonam în timp ce ascultam Blues, încercam să reproduc ce auzeam pe discuri.

Pe vremea aceea aveam [o maşină] Mercury Comet din 1964, iar tatăl meu făcea palincă… asta era viaţa noastră, ne adunam cu gaşca de prieteni şi cu iubitele, beam palincă şi cântam muzică de pe discurile de Blues. Mergeam cu maşina şi ne distram.

Prietenul meu din şcoală, chitaristul, mi-a zis la un moment dat, ‘Omule, da’ tu cânţi fix ca pe discuri!’, dar eu am luat-o drept un compliment şi atât, pentru că muzicienii pe care îi ascultam eu erau nişte zei ai muzicii, nu aveam cum să pot eu cânta ca ei. În fine, cam la un an după aceea, el devenise deja un instrumentist mult mai bun, cânta bine la chitară, şi mi-a propus să facem o trupă împreună [care s-a numit Fat John & the 3 Slims – n.r.], iar eu să fiu solist vocal.

Puteam repeta acasă la un prieten de-al lui. Zis şi făcut… aşa a început totul, pur şi simplu ne-am adunat mai mulţi tineri care eram nu doar pasionaţi de muzică, dar şi capabili să o interpretăm.

Dar de ce ai ales muzicuţa ca instrument complementar vocii?

Pentru că eram un copil sărac şi n-am avut atunci bani decât de-o muzicuţă, deoarece noi am început să cântăm prin diferite locuri… neaşteptat de repede.

Participasem la un moment dat la un concurs televizat şi am avut succes aproape instantaneu, pentru că fata care ne-a filmat i-a arătat înregistrarea unui patron de club, iar el ne-a oferit imediat un job.

Când au început să se aglomereze concertele, chitaristul nostru a zis că ar fi nevoie de încă un instrument în trupă. Eu cântam la pian, aşa că m-am dus la magazinul de instrumente muzicale să încerc să-mi cumpăr o clapă, dar costa 3,000 de dolari… pe care nu-i aveam.

Am ochit însă o muzicuţă pe un raft, iar gândul mi-a fugit la o casetă cu Junior Wells pe care mi-o dăduse prietenul meu, era tot albumul Hoodoo Man Blues pe caseta aceea [albumul de debut al lui Junior Wells din 1965, înregistrat în colaborare cu Buddy Guy – n.r.] şi mi-am amintit cât de mult îmi plăcuse sunetul muzicuţei, aproape mai mult decât pianul… aşa că mi-am cumpărat muzicuţa.

Habar n-aveam să cânt la ea, dar m-am dus acasă şi-am început s-o descifrez cumva, folosindu-mă de ce ştiam de la pian. Una peste alta, am ajuns la muzicuţă din raţiuni economice. 

Celebrezi 20 de ani de la apariţia primului disc, Jack of Harps, scos cu The Jacks, trupa pe care ai format-o în paralel cu prezenţa în band-ul lui Junior Watson. Nu doar acesta, dar şi următorul, debutul tău solo, Come and Get It, ţi le-ai produs singur. Vorbeşte-mi un pic de acest început… independent.

Primul meu album a fost grozav! Pe vremea aceea cântam Blues tradiţional în Idaho, îmi mergea foarte bine, eram apreciat, dar toată lumea îmi spunea că trebuie să mă mişc, să plec de-acolo, să ţintesc mai sus.

Eu însă nu eram prea convins, nu credeam că oamenii ăia din Idaho ştiau cu-adevărat despre ce vorbesc, pentru că ajunsesem să câştig bani frumoşi, din care îmi cumpărasem chiar şi o casă… dar basistul meu îşi luase un Roland VS-880, un recorder digital cu şase sau opt track-uri, cred, aşa că i-am propus să scoatem un disc, să-l înregistrăm noi cum putem, ceea ce am şi făcut, după ceva repetiţii la mine acasă.

Suna foarte bine, l-am scos la vânzare şi s-a dovedit a avea o surprinzător de mare căutare, iar eu am ajuns pe radarul unora ca Junior Watson, Anson Funderburgh, Sam Myers şi al altora de calibrul lor, cărora le-a plăcut muzica mea.

Pe atunci, ca să reuşeşti în muzică, trebuia să te faci neapărat cunoscut în felul acesta… trebuia să ai girul unor muzicieni adevăraţi, faimoşi, reputaţi, care aveau deja la activ multe discuri scoase. Acum e altfel, e suficient să fii foarte bun pe social media, deci nu mai trebuie să fii girat de colegii de breaslă mai cunoscuţi decât tine, dar, pentru mine, aşa s-a pus problema atunci, iar Paul deLay [unul dintre cei mai originali bluesmani de la finele secolului XX – n.r.] a fost cel care m-a încurajat să compun muzică, chiar înainte să scot acel prim album.

Avusesem un concert în care cântasem doar la muzicuţă în Portland, Oregon, cu un repertoriu numai de cover-uri. Nu începusem să compun pe atunci, cântam muzica altora, dar o făceam în felul meu personal, rearanjam melodiile pentru muzicuţă şi le interpretam în stilul meu propriu.

Paul deLay  m-a abordat după acel concert şi mi-a spus că trebuie să mă apuc de compus şi să am în vedere în modul cel mai serios o carieră în domeniu. Astfel a început povestea… am scris muzica, am înregistrat albumul, l-am lansat cu succes şi, după aceea, am început să îl fac popular în turnee. 

John Nemeth
Foto: Laura Carbone

Care sunt, totuşi, circumstanţele în care ai dobândit convingerea că ai putea sa fii un bun compozitor, să crezi cu-adevărat în creativitatea ta?

Soţia mea a crezut întotdeauna în mine, chiar de dinainte de a ne căsători, dar, aşa cum îţi spuneam, momentul decisiv a fost acela când Paul deLay m-a sfătuit să-mi scriu chiar eu cântecele pe care le interpretez, iar eu i-am dat atenţie pentru că dintotdeauna l-am considerat un mare compozitor… are melodii grozave, iar ce scrie pentru muzicuţă mi se pare minunat.

Deci când mi-a spus el însuşi că aş fi capabil să compun, chiar l-am crezut şi am început sa scriu muzică. Asta a fost prin 2001 sau 2002, pe-acolo.

Primul cântec pe care l-am scris s-a numit Let Me Hold You şi acesta a fost, de altfel, şi cel cu care am câştigat audiţia pentru trupa lui Junior Watson.

Știam că acesta e, realmente, o enciclopedie muzicală, aşa că a fost niţel amuzant când m-a întrebat ce cântec e acela pe care tocmai îl interpretasem – a fost, pur şi simplu, uimit atunci când a aflat că eu îl scrisesem, nu-i venea să creadă! După câteva săptămâni de la audiţie m-a sunat managerul lui să-mi ofere show-ul de deschidere în turneul lui… asta a fost.

Pe scurt, Paul deLay mi-a spus să compun ceva, eu am compus un cântec şi acesta i-a plăcut mult lui Junior Watson. Este un lanţ al încrederii. Altfel, ca să fiu sincer, eu muncesc doar la compoziţie, nu îmi lucrez vocea deloc. În turnee, dacă am multe concerte, fac totuşi nişte exerciţii vocale, să nu-mi pierd glasul, dar cântatul este natural, iar muzicuţa e ceva firesc pentru mine, e un instrument simplu, pentru care scriu melodii simple.

Cel mai mult timp îmi ia să scriu versuri şi să le adaptez pe muzică, e cel mai complicat proces pentru mine. Asta e metoda mea, dacă vrei. 

Fiindcă ai menţionat că soţia a crezut în talentul tău, pune-te acum în locul ei şi răspunde-mi la întrebarea… “Ce ai avut în minte când te-ai măritat cu acest bluesman?

Stai să mă gândesc o secundă… cred că ar zice: “M-am căsătorit cu tipul ăsta pentru că are simţul umorului, îmi aduce zâmbetul pe buze şi îi place atât muzica de calitate, cât şi mancarea bună”. Asta ar zice… probabil. Am cunoscut-o când o învăţam pe colega ei de cameră să cânte la muzicuţă, în condiţiile în care colega respectivă era bâtă, nu putea cânta chiar deloc.

Într-o zi, eleva mea a avut o problemă şi a întârziat, eu o aşteptam să vină în apartamentul lor – locuiam vis-à-vis de ele -, iar viitoarea mea soţie făcea curat ascultând albumul Arethei Franklin, Live at Fillmore West.

Avea 19 ani pe-atunci şi era foarte frumoasă, ceea ce m-a contrariat puţin… ce fel de femeie ascultă muzica asta? Am întrebat-o dacă e discul ei şi mi-a zis că da, e al ei. Și că mai are încă vreo 250 de discuri în acelaşi stil. M-a impresionat foarte tare!

Nu ştiam pe atunci că tatăl ei cânta la muzicuţă, ca o coincidenţă. L-am cunoscut mai târziu şi pe el la nişte concerte, era foarte de treabă… şi avea cea mai bună ‘iarbă’. Era preferatul tinerilor, îţi dai seama. Evident că muzicuţa îi era familiară fetei, plus că avea şi o moştenire genetică, bineînţeles, care-o împingea către muzică.

Aşa a fost să fie.

John, ai bătut America în lung şi-n lat, nu doar în turnee. Din Idaho în California, din San Francisco în Memphis. Cât de importantă a fost această serie de experienţe pentru muzica ta? 

Când m-am mutat în California colaboram deja cu Junior Watson, petreceam mult timp în turneu cu el. În perioada aia am lansat cel de-al doilea disc al meu, Come and Get It [2004]. Îl înregistrasem în California şi revenisem acasă, în Idaho, dar, aproape imediat după aceea, iubita mea a fost acceptată la o şcoală de modă din San Francisco, iar eu m-am hotărât să o însoţesc, deci ne-am relocat amândoi.

Eu nu prea aveam habar de ce-aş fi putut face acolo, însă eram foarte tineri şi destul de necopţi şi mi-am spus mie însumi, cu o oarecare inconştienţă, că o să găsesc eu un job pe undeva.

Dar ce să vezi? Nici n-am ajuns bine, că a şi început să sune telefonul… erau o grămadă de chitarişti care aveau nevoie de solişti vocali, la fel cum avusese şi Junior Watson.

Am primit o sumedenie de apeluri de la muzicieni de prin zonă, Kid Andersen, Elvin Bishop, Kelly “Blue” Ray, Mike Schermer, toţi m-au sunat şi, uite aşa, am început să cânt cu ei. Am ajuns în felul ăsta ca, la doar trei luni de când mă mutasem în San Francisco, să semnez cu Blind Pig Records, după o cântare care nici măcar nu era a mea, fiindcă eu eram pe scena aia ca invitat în concertul altcuiva.

Cineva de la casa de discuri se afla însă în public şi mi-a oferit pe loc un contract, deci nu pot spune decât că… sunt foarte norocos. 

John Nemeth
Foto: JohnNemeth.com

Presupun că intrarea sub umbrela unui label major, precum Blind Pig, dă un imbold carierei unui bluesman la început de drum..

Da, cu siguranţă, o casă de discuri majoră este întotdeauna un plus pentru orice muzician, în general, din punct de vedere al promovării, dar nu numai.

Revenind la întrebarea ta, când m-am mutat la San Francisco, sound-ul meu a început să se transforme progresiv, să fie mai Funk, pentru că Funk-Blues-ul – ceva ce se numeşte East Bay Grease, un sound specific din Oakland – era cel mai popular sound în Bay Area, San Francisco şi Oakland. Muzica mea devenise mai funky, îmi plăcea sound-ul acela, eram deja fan al albumului Hoodoo Man Blues, al lui Junior Wells, este acelaşi stil… aşa a început să se transforme şi muzica mea.

Am plecat apoi în Texas şi am cântat cu Anson Funderburgh, în trupa căruia l-am înlocuit o vreme pe Sam Myers, care vine din Mississippi şi, drept urmare, a trebuit să-i deprind felul de a interpreta.

Învăţând cântecele lui… mi-am adâncit legătura cu Mississippi şi cu Blues-ul autentic de acolo. Asta în condiţiile în care ajunsesem să cânt cu o trupă din Texas, cu sound-ul său specific, semnificativ diferit de cel din Chicago. Astfel am învăţat eu şi Funk-Blues, şi Texas Blues, şi Mississippi Blues… eu, care eram deja puternic influenţat de Chicago Blues, înainte să mă mut în Bay Area cu destui ani în urmă. 

Tocmai de asta întrebasem de influenţa schimbărilor, pentru că muzica ta e dificil de asociat unui gen sau altul de Blues. Cel mai adesea însă, eticheta care ti se pune e cea de artist de Soul-Blues. Te afectează că eşti categorisit în felul acesta? 

Nu ştiu ce să spun… în ce mă priveşte, cânt Soul şi cânt Blues. Ray Charles a fost unul dintre părinţii muzicii Soul, alături de The Falcons şi alţii ca ei. Iubesc aceste trupe, această muzică, ea se trage din biserică, iar eu am fost la biserică şi chiar am cântat acolo. În acelaşi timp, înţeleg Blues-ul. Trebuie să ai empatie ca să poţi cânta Blues.

Trebuie să ai suflet, să înţelegi viaţa, să fi trecut prin încercări, prin greutăţi.

Din aceste motive nu am obiecţii dacă sunt numit artist de Soul-Blues. Pentru că sunt atâţia alţi mari artişti de Soul-Blues… Ray Charles, ‘Bobby Blue’ Bland, în anii ’60 mai toti erau cântăreţi de Soul-Blues. Până şi Junior Wells. Foarte mulţi dintre cei pe care i-am ascultat sau întâlnit pe scenă au debutat prin a cânta Soul. Am undeva o înregistrare piratată cu Otis Rush, din Cambridge, Massachussets, ce conţine piese de Otis Redding interpretate de chitara lui Otis Rush. Iar eu sunt mare fan al lui Otis Rush… combinaţia aceea de compoziţii Soul şi interpretare Blues e perfectă. Fără discuţie, cele două merg mână în mână de minune!

John Nemeth
Braşov Jazz & Blues Festival 2022    Foto: Genu Ariseanu

Prezenţa ta la Braşov a fost incertă, după o operaţie riscantă în ceea ce priveşte capacitatea ta de mai cânta. Comunitatea de Blues ţi-a fost însă aproape încă de la aflarea veştii că sănătatea îţi este în pericol. Cum ai ajuns aici?

Eu ar fi trebuit să merg într-un turneu mai lung, dar mi s-a descoperit o tumoare la mandibulă, care trebuia operată de urgenţă, pentru că, dacă nu era îndepărtată, tumoarea asta s-ar fi extins şi puteam să mor.

Iniţial, operaţia fusese programată pentru luna aprilie [2022], dar apoi a fost amânată cu o lună şi, uite-aşa, am avut o perioadă de vacanţă, dacă e să fac haz de necaz.

În fiecare an, în Memphis, unde locuiesc acum, se desfăşoară Beale Street Music Festival, unul din cele mai grozave festivaluri din Statele Unite, iar Elvin Bishop, unul dintre prietenii mei, s-a nimerit să fie de data asta în line-up. L-am sunat şi i-am spus că sunt în oraş în timpul festivalului, iar el m-a invitat imediat să cânt cu el, căci asta e frăţia Blues-ului, aşa suntem noi… ne adunăm şi cântăm împreună, oriunde-am fi. În fine, i-am spus lui Elvin că singurul motiv pentru care sunt pe-acolo şi pot cânta cu el e acela că mi s-a amânat peste noapte operaţia la mandibulă, iar lui, pur şi simplu, nu-i venea să creadă.

După show, la întoarcerea spre San Francisco, i-a pomenit de asta lui Kid Andersen, împreună cu care cântase în festival, şi că n-ar fi rău să scoatem un disc împreună, pentru că nu se ştie ce-o să se întâmple cu mine după operaţie. Și-uite-aşa, m-au sunat atât Elvin, cât şi Kid, şi bineînţeles că le-am spus că îmi iau bilet de avion şi vin în California. Am înregistrat albumul în câteva zile la Greaseland Studios [din San José], apoi m-am întors la Memphis şi de-acolo am plecat apoi la Houston, unde m-am operat. Cu bine.

Vezi, aşa suntem toţi în comunitatea de Blues, ne susţinem unii pe alţii, suntem ca o familie.

Uite, la fel e şi în seara asta, la Braşov, o să urce pe scenă cu mine Kirk Fletcher, pe care-l cunosc de vreo 15 ani… el are concert mâine, dar a sosit în oraş de azi şi, fiindcă e pe-aici, o să cânte cu noi. Raphael [Wressnig] cântă în deschidere chiar în seara asta, dar o să-l invit şi pe el să ni se alăture.

Asta e frumuseţea Blues-ului. Este un limbaj, pe care dacă-l vorbeşti, te înţelegi cu cei ca tine, de oriunde-ar fi ei.

John Nemeth
Braşov Jazz & Blues Festival 2022    Foto: Genu Ariseanu

Spune-mi câteva cuvinte despre acest nou album, al cărui titlu, May Be the Last Time, este foarte sugestiv pentru criza pe care ai traversat-o…

Albumul May Be the Last Time apare în toamna acestui an şi sunt foarte mândru de el. Elvin, Kid, Bob Welsh, Willie Jordan, Alabama Mike, cu toţi am cântat cu mare bucurie. Bob Welsh, pe care poate îl ştii mai puţin, a fost o vreme în trupa mea, iar acum cântă cu Elvin Bishop.

Sunt nişte oameni foarte de treabă şi au realizat pe deplin faptul că nu aveam cum să muncesc, n-aveam cum să cânt imediat după intervenţia la mandibulă decât cine ştie când… n-aveam de unde să ştiu la momentul acela nici dacă voi mai putea veni şi cânta la Braşov. Or eu, în Statele Unite, am asigurare medicală, dar aceasta nu a acoperit costul operaţiei mele, care e o procedură specială, pentru că, dacă aş fi făcut operaţia pe care mi-ar fi decontat-o casa de asigurări, cu siguranţă atunci n-aş mai fi putut să cânt niciodată, într-atât de mult îmi periclita corzile vocale.

Ei bine, toţi oamenii ăştia au înţeles situaţia în care mă aflam şi n-au cerut niciun ban pentru contribuţia lor la album. Casa de discuri a fost de asemenea fantastică, Nola Blue e foarte tare. Sallie Bengtson, proprietara label-ului, e o tipă grozavă, a finanţat practic albumul şi toţi banii care vor fi strânşi din vânzarea discului sunt destinaţi pentru acoperirea costurilor legate de tratamentul meu şi a chiriei.

Asta înseamnă Blues-ul, să înţelegi nevoia sau suferinţa celui de lângă tine şi să-l sprijini cum poţi.

Interviu de IOAN BIG | Dialoguri fără note | Interviuri

Foto header: Genu Ariseanu/Braşov Jazz & Blues Festival

brasov jazz blues

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută