Anul acesta a fost primul an în care am avut un badge la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. A fost singurul festival la care nu am îndrăznit nici măcar să visez că aș putea participa, ceea ce, cumva, m-a ținut și din a aplica pentru voluntariat. Cred că așteptasem cumva să mai cresc, să am mai multă experiență, înainte să ajung la marele FITS.
Foarte pe scurt, pentru că nu am destule caractere ca să vă povestesc tot ce am trăit acolo, experiența la festival a fost una pe cât de obositoare, pe atât de faină. Pasiunea pentru partea organizatorică a evenimentelor m-a urmărit în ultimii ani constant, motiv pentru care am ajuns în tot felul de evenimente locale în care am primit responsabilități dintre cele mai diverse – de la distribuire de ecusoane până la întregul proces organizatoric prin care am trecut în 2022, la Astra Film Festival. Anul acesta, responsabilitatea a fost mai mică, însă cumva am simțit-o mai puternic decât pe cea avută anul trecut la AFF. Am simțit-o ca pe un upgrade la început. Însă apoi cumva m-am obișnuit cu ea și chiar am pierdut din vedere, pe alocuri, că eram la festival din postura de angajat, nu vizitator, recunosc. Iar asta mi-a adus frustrările din ultimele zile – faptul că trecusem cumva de primele zile pline de agitație, greutatea de pe umeri se ridicase, iar eu m-am relaxat. Un pic cam prea mult. La fel de repede m-am și redresat și am reușit să profit de ultima zi de festival cum se cuvine, cu transcrierea unui interviu despre frumoasa instalație-oglindă din Piața Mare.
Poate cuvintele mele pentru unii dintre voi sună plictisitoare, însă vă promit că tot ce simt în timp ce le aștern aici e la intensitate maximă. Cu primirea invitaților la FITS Talks, cu cafelele zilnice, cu poveștile cu prieteni noi și vechi, cu mustrarea primită, cu râsete și agitație, acest eveniment pentru mine a fost altfel. Și va avea mereu un loc deosebit în inima mea. FITS, mulțumesc.
