Baschetul ca subiect de Pop Art în viziunea lui KEVIN COULIAU
De-a lungul timpului, numeroşi artişti vizuali şi-au centrat opera în jurul unor teme sau subiecte predilecte, indiferent că e vorba de anumite feluri de aranjamente naturale sau de peisaje, de unele tipologii umane sau de grupuri cu o identitate vizuală aparte.
Reputatului fotograf şi cineast francez KEVIN COULIAU baschetul i-a fost muză încă din copilărie.
Ceea ce-l diferenţiază însă pe Kevin Couliau de alţi membri din elita fotografiei de artă centrate pe baschet, precum Christian Petersen sau Charlie Lindsay, este dedicarea pentru grassroots basketball, prin cercetarea şi definirea de o manieră catalogabilă estetic drept Pop Art a mediului în care se consumă acţiunea sportivă şi nu (atât de mult) pe spectaculozitatea acesteia.
Metaforic vorbind, pentru Kevin Couliau, terenul de baschet e o biserică, a cărei valoare culturală e mai ofertantă ca subiect de explorare antropologică decât ritualurile enoriaşilor care-i calcă pragul cu regularitate. Am profitat de prezenţa artistului în Bucureşti, prilejuită de o triplă interacţiune cu publicul (vernisaj expoziţie/ masterclass/ proiecţia documentarului Doin’ It in the Park), organizată de Locker, studioul de producţie video specializat în sport, pentru a discuta cu Kevin despre motivaţia de la baza procesului prin care simple poveşti despre baschet de pe toate continentele sunt trecute prin filtrul creativitaţii pentru a deveni în final compoziţii vizuale rafinate, cu un puternic subtext cultural şi sociologic.
KEVIN COULIAU | foto © Sorin Florea
Kevin, se spune că un om se defineşte prin alegerile pe care le face. Ca artist vizual, ai ales ca subiect sportul, baschetul mai precis, în condiţiile în care te-ai iniţiat mai întâi în skateboarding… n-ar fi fost mai logic să te inspire acesta?
Am ales baschetul pentru că am dezvoltat o obsesie pentru el, fascinat fiind de acest scop elevat de a arunca un obiect în sus, pentru a nimeri coşul… aş putea formula că am devenit un pic obsedat de nevoia asta de a-mi atinge ţinta într-un mod elegant şi creativ.
Pe de altă parte, cred că alegerea a ţinut şi de personalitatea mea, de natura mea, care s-a potrivit mai bine în lumea baschetului, din dorinţa de a fi cât mai mult în exterior, în căutarea spiritului de echipă şi prieteniei.
Baschetul a fost un sport spre care m-am îndreptat natural la cei 8 ani ai mei, dat fiind că puteam să îl practic în sala de sport într-un mod organizat, iar mama era mai liniştită decât dacă aş fi bântuit pe străzi cu skateboard-ul. Sala e un loc sigur pentru un puştan, iar antrenorii îţi devin mentori, au grijă de tine şi te învaţă principiile de bază ale jocului, cum să devii un jucător mai bun, dar şi un coechipier mai bun… iar eu cred că marea descoperire în baschet a oricărui om care-l joacă, din orice colţ al lumii ar fi el, constă tocmai în înţelegerea a cum trebuie să trăieşti într-o comunitate, chiar dacă te antrenezi sau joci doar de 2-3 ori pe săptămână.
Nu ştiu cum e în România, dar în Franţa, atunci când sunt programate jocurile, toată lumea stă acolo întreaga zi, privind şi comentând celelalte partide, făcând alte mici lucruri care sunt de ajutor… în fine, te simţi ca într-o familie. Ideea asta de familie şi de comunitate e cea care m-a atras la baschet.
foto © KEVIN COULIAU
O altă alegere esenţială se referă la viziunea ta artistică. Cultura diverselor comunităţi se reflectă în lucrările tale mai frecvent prin intermediul ambientului, a terenurilor de joc, decât a jucătorilor în sine şi a dinamismului acţiunilor lor. De ce ai ales astfel?
Am descoperit spiritualitatea acestui sport odată ce am început să-l practic în exterior, pentru că am perceput clar terenul outdoor ca pe o a doua casă. Acolo îţi petreci deseori timpul de dimineaţa până seara împreună cu prietenii sau, alteori, de unul singur, căci, dacă te-ai ataşat de sportul ăsta, e un loc în care mergi şi dacă ceva rău se întâmplă în viaţa ta. Şi dacă eşti trist, dacă iubita ţi-a dat papucii, de exemplu, ai impulsul să te refugiezi pe cel mai apropiat teren de baschet.
Deci, la un moment dat, am realizat că acel inel de pe panou are un soi de putere magică şi îmi poate alina rănile, mă poate face să mă simt mai bine şi mai încrezător în mine însumi…. asta am vrut să exprim apoi prin intermediul fotografiilor mele, pentru că sentimentul este împărtăşit de toti cei care joacă baschet pe planeta asta. Fiecare ştie cât de important este pentru el acest joc, inclusiv cei mai celebri jucători din NBA, pentru că şi ei au jucat cândva pe terenuri outdoor.
Iar faptul că mă dau un pas înapoi şi privesc la întreg peisajul în care se joacă baschet se datorează, într-o mare măsură, faptului că tatăl meu este arhitect şi, încă din anii de skateboarding, mă făcea atent la clădirile din jur, la arhitectura lor şi cum erau concepute. Asta mi-a nuanţat felul de a privi în jur, mai ales că navigam mult prin oraş pe skateboard.
Pe atunci eram mai interesat de fotografiile pe teme de arhitectură decât de cele sportive, mai ales că aveam nişte prieteni skateboarderi care deja făceau fotografii, care erau obsedaţi de liniile perfecte şi de a face cele mai “curate” poze posibil.
Dar şi eu sunt obsedat, în mod natural, de a încadra corect lucrurile, probabil pentru că ochiul meu s-a educat în felul acesta.
Dincolo de estetică, compoziţiile tale vizuale spun, în ceea mai mare parte a lor, poveşti inedite legate de acest sport. Ce trebuie să aibă o poveste ca să simţi nevoia să o fotografiezi?
Dintotdeauna am fost curios în privinţa lumii noastre în ansamblul ei, a oamenilor din culturi diferite care practică acelaşi sport ca mine, găsindu-şi în acesta bucuria sau liniştea interioară.
Cu cât am călătorit mai mult, cu atât am devenit mai deschis faţă de modul în care se defineşte baschetul… în fond, ce este baschetul mai exact şi cum poate acesta să schimbe vieţi?
Ceea ce încerc eu de ceva vreme este să ajung în locuri în care nu ne-am aştepta ca acest joc să fie practicat sau unde oamenii nu îşi dau seama de puterea lui şi să identific poveşti relevante despre asta. E motivaţia mea principală, dincolo de raţiunile pur estetice.
Sigur că acestea pot prima uneori, cum a fost cazul acelui minunat teren de joc din Cape Town, ce mi-a trezit instantaneu dorinţa de a-l imortaliza, însă, de obicei, vânez poveştile pentru a le captura cumva şi a le spune într-o formă documentară, cum e cazul vârstnicilor din Hong Kong care continuă să se întâlnească să joace baschet în mod regulat de zeci de ani.
Sunt multe istorii pe care lumea nu le cunoaşte despre acest sport, fiindcă, pentru majoritatea, percepţia se reduce la NBA şi la nivelul profesional de practicare a lui, or pe mine mă pasionează să arăt că baschetul reprezintă mult mai mult decât un mod de a-ţi câştiga existenţa cotidiană sau întruchiparea visului de a face enorm de mulţi bani. Este un sport minunat, ce îti poate schimba viaţa în aceeaşi măsură în care o poate face, de exemplu, yoga.
Şi nu eşti niciodată prea bătrân ca să joci baschet. Văzându-i pe teren pe moşii ăia din Hong Kong m-a inspirat să rămân şi eu în formă şi să-mi doresc să continui să joc baschet şi atunci când voi avea 80 de ani… pentru că, să nu uităm, în multe dintre culturi, noi ne-am obişnuit cu ideea de a renunţa foarte devreme în existenţa noastră să mai practicăm un sport sau altul şi de asta am credinţa că asemenea poveşti adevărate, oriunde s-ar întâmpla ele, pot să ne inspire.
“The Park is My Church” (Venice Beach, L.A.) | foto © Kevin Couliau
Foloseşti o metaforă foarte interesantă pentru a-ţi defini această credinţă, că terenul de baschet poate fi privit ca o biserică…
Aşa cum ziceam deja, cred că, într-o anume măsură, terenul reprezintă un refugiu pentru oamenii care îşi doresc să evadeze un timp din realitate, să se elibereze de stresul din vieţile lor, de stările de tristeţe sau de nelinişte pe care ajung să le trăiască într-un moment sau altul, iar acest sport poate fi comparat cu o religie într-un fel, tocmai pentru că mergi în acelaşi loc cu regularitate, alături de oameni de care te simţi apropiat, ca într-un soi de pelerinaj, şi te confesezi inelului de pe panou.
Te reuneşti cu ceilalţi având un scop comun şi te auto-educi în interacţiune cu oamenii cu care intri în contact, deci baschetul poate fi privit mai profund şi mai mult decât un simplu sport… ca o formă de religie. Iar explorarea mea, oriunde m-ar îndrepta, are ca busolă ideea de a arăta că terenul de baschet este un sanctuar.
Eu am sanctuarul meu – şi de asta folosesc expresia “the park is my church” -, dar şi tu, în alt colţ al lumii, îl ai pe al tău, deci fiecare dintre cei care joacă baschet îşi are propriul spaţiu de refugiu din cotidian.
“The Park is My Church” (Paris) | foto © Kevin Couliau
Din perspectiva publicului larg, baschetul rămâne, totuşi, asociat în primul rând cu ideea de celebritate şi cu aspectele glamour ale vieţii sportive. Cum se împacă acestea cu “biserica”?
Ai dreptate în ce spui, doar că eu mă ţin departe de aspectele legate de celebritate sau de fashion, chiar şi atunci când lucrez la comandă pentru brand-uri importante.
Din momentul în care am ales să merg pe o cale opusă imaginii NBA, scopul meu a fost cel de a pune lumina pe ceilalţi 99% practicanţi de baschet de pe această planetă, cei despre care nimeni nu vorbeşte, să povestesc despre baschetul grassroots… şi cred că, pentru mine, alegerea a fost una organică şi plină de sens.
A fost mai în firea mea să nu mă las atras de ideea de celebritate şi să adopt ca misiune prezentarea culturii globale a baschetului. Fiindcă eu nu cred că oamenii din Africa sau din îndepărtatul Tibet au musai acces la NBA, dar asta nu înseamnă că nu îl joacă, ba chiar o fac într-un mod diferit de al nostru, pentru că şi motivaţiile lor de a o face sunt altele la nivel de nuanţă.
“Giants of Africa” (Kenya) | foto © Kevin Couliau
Fiindcă ai adus vorba de alegerea unui drum, în ce circumstanţe ai devenit convins că fotografia ca hobby ar putea deveni pentru tine o carieră?
Asta e o poveste interesantă.
Pe la începutul anilor 2000, lucram ca vânzător într-un magazin de articole sportive, iar unul dintre colegii mei scria în timpul liber articole pentru o revistă franţuzească de baschet. Având în faţă toată ziua acele rafturi cu papuci de baschet şi făcând în timpul liber fotografii, mi-a trecut prin minte ideea că şi eu, la rândul meu, aş putea încerca să scriu asemenea texte şi să le ilustrez cu poze realizate de mine pe terenul de joc.
Aşa a început totul, ca jurnalist-fotograf freelancer care a publicat câteva articole, mai ales că îl vizitam frecvent pe fratele meu, David [cineastul David Couliau – n.r.], ce se stabilise în Barcelona de câţiva ani, şi mă alăturam lui când juca pe terenurile din zonă, iar asta m-a inspirat să scriu, fiindcă aducea ceva inedit pentru cititorii de la noi din ţară.
Primele mele articole, despre baschetul din Barcelona, s-au născut practic în urma acelor călătorii. Apoi, am ajuns să lucrez ca sales & marketing manager pentru o marcă germană de articole de baschet în Franţa şi a fost o experienţă foarte, foarte bună, întrucât, pe de-o parte, a contribuit la formarea mea, iar pe de alta, colegii mei din Germania, proprietarii brand-ului, au văzut în mine o persoană mult mai creativă decât era strict necesar pentru un om de vânzări şi, atunci când m-am hotărât să îmi dau demisia în 2009, m-au sprijinit să devin fotograf şi realizator video oferind-mi comenzi pentru cataloagele lor.
A fost prima companie din domeniul baschetului care mi-a încredinţat sarcina de a le realiza vizualurile.
KEVIN COULIAU (Bucureşti, 2023) | foto © Larisa Baltă
Fiind la început, lipsit de experienţa lucrului pentru clienţi cu cerinţe specifice, ai avut modele ori ai fost influenţat de lucrările altor artişti?
Influenţele mele reale au venit mai mult din cărţi şi filme documentare, precum Hoop Dreams [documentarul din 1994, nominalizat la Oscar, al lui Steve James – n.r.], a cărui poveste se întâmplă în Chicago.
Îmi amintesc în mod special de un documentar, Soul in the Hole [1997], regizat de Danielle Gardener, ce a reprezentat pentru mine un soi de apel de deşteptare în ceea ce priveşte baschetul newyorkez şi rămâne chiar şi în prezent unul dintre favoritele mele.
Filme ca acestea mi-au amplificat dorinţa de a documenta baschetul şi, mai ales, de a îl descoperi pe cel din New York City.
Atunci cred că am început cu-adevărat să am ambiţia de a-mi canaliza energia spre documentarea felului în care se joacă pe terenurile din N.Y…. de a privi baschetul de acolo ca observator – prin intermediul camerei – şi, totodată, de a-l experimenta ca jucător.
Atunci, în 2009, Heart and Soul of New York City [primul scurtmetraj realizat de Kevin Couliau – n.r.] a reprezentat primul pas care mi-a întărit credinţa în a urma calea asta, datorită succesului online şi a validării primite din partea comunităţii locale, şi astfel am ajuns să mă apuc de Doin’ It in the Park [lungmetrajul documentar Indie regizat de Kevin Couliau şi Bobbito Garcia, din 2012 – n.r.].
Acesta mi-a adus confirmarea finală, prin oamenii din New York şi prin brand-urile din baschet, că am capacitatea de a face filme care să nu aibă doar o existenţă efemeră. Uite, am celebrat anul trecut un deceniu de la premieră printr-o proiecţie în West Fourth Street [supranumită “The Cage”, este cea mai importantă locaţie pentru practicarea baschetului de amatori din N.Y. – n.r.], pe 1 iulie, şi mi-a dat seama cu o plăcută surpriză că filmul îşi păstrează încă intactă relevanţa.
Odată ce l-am expus publicului, drumul mi s-a netezit apoi pentru a deveni inclusiv realizator de commercial-uri, datorită numeroaselor conexiuni pe care mi le-am făcut în industrie în urma ecourilor generate de acesta.
KEVIN COULIAU | foto © Sorin Florea
Dincolo însă de zona corporate, continui să călătoreşti zeci de mii de kilometri, pe toate continentele, în căutare de istorioare despe baschet. Ai devenit, într-un fel, antropolog, aflat pe urma diferenţelor dintre culturi…
Sigur că există aceste diferenţe însă, indiferent de unde aş călători, ceea ce continuă să mă uimească este felul foarte profund în care sportul poate schimba existenţe. Am fost cu un ONG, de exemplu, în Somalia, care e zonă de conflict, unde am interacţionat cu femei musulmane, victime ale opresiunii şi abuzurilor sexuale, care au avut parte de experienţe teribile.
Ei bine, prietena noastră de acolo foloseşte baschetul pentru emanciparea femeilor, pentru a le reda şi întări încrederea în sine. Gandeşte-te, într-o ţară musulmană dominată de terorişti, femei care trăiesc în frică îşi regăsesc pacea şi bucuria prin intermediul baschetului! Sau, că vorbeam de Hong Kong, acolo i-am cunoscut pe acei bătrâni care se folosesc de baschet pentru a interacţiona şi a lega prietenii.
În Tibet, baschetul este unul dintre cele mai populare sporturi şi pană şi călugării îl practică, ba, mai mult, datorită acestui sport, ajung să stabilească chiar conexiuni sociale cu nomazii. Ei văd în baschet şi latura spirituală a acestuia.
Deci oriunde ai călători, poţi să descoperi o altă nuanţă a virtuţilor acestui sport, iar asta mă motivează şi mă mână să ajung în locuri în care, altfel, nu m-aş fi gândit niciodată că aş putea găsi ceva care să mă pasioneze.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Larisa Baltă
Citește aici mai multe Articole din ARTĂ & CULTURĂ – CLIN D’OEIL
