Musicalul „Rebecca” | Regizorul ATTILA BÉRES: „E un mare efort să te separi de tine însuți”

Musicalul „Rebecca” | Regizorul ATTILA BÉRES: „E un mare efort să te separi de tine însuți”

Concomitent cu prelungirea pentru o nouă stagiune a versiunii originale de la Viena și precedând foarte așteptata producție londoneză (premiera în septembrie 2023), drama muzicală Rebecca de Sylvester Levay și Michael Kunze se întoarce la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București.

Acum 12 ani, premiera românească a acestei lucrări (inspirată, dar deloc identică, de cea de la Budapesta, din 2010) a reprezentat un punct de cotitură în peisajul genului din cele două țări și a influențat decisiv carierele regizorului Attila Béres, ale interpreților și gustul publicului spectator.

În 2023, regizorul româno-maghiar se reîntâlnește cu transpunerea muzicală a capodoperei literare a scriitoarei britanice Daphne du Maurier (1938), adaptată pentru marele ecran de Alfred Hitchcock (1940).

Attila Béres duce experimentul său teatral mai departe și reinventează spectacolul cu aceeași interpreți, dar schimbând fundamental mesajul poveștii.

Originar din Târgu-Mureș, Attila Béres este unul dintre cei mai complecși artiști teatrali din Europa Centrală.

Cu studii de matematică, actorie și regie în România și în Ungaria, el se împarte între teatrul de proză și cel muzical, creând spectacole care excelează printr-o creativitate debordantă și un simț extraordinar al adevărului și al detaliului scenic. În România, a montat la Teatrul Național din Târgu-Mureș si la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București. Laureat a numeroase premii pentru regie, Attila Béres este și director general al Teatrului Național din Miskolc din Ungaria.

Acum 12 ani, după spectacolele cu Rebecca de la Budapesta și de la București, îmi mărturiseați că v-ați întoarce la acest titlu nu mai devreme de un deceniu. Iată că Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian” v-a invitat să îl repuneți în scenă. Ce mai doreați să spuneți despre Rebecca?

Când am făcut prima oară Rebecca la București, spectacolul nu a avut o viață prea lungă, din motive obiective [TNOM a părăsit sala în care activa, în incinta Teatrului Național București  – n.n.]. La fel s-a întâmplat și cu versiunea de la Budapesta [schimbări repertoriale și de personal în urma unei reforme a Teatrului de Operetă din Budapesta – n.n.].

Am avut sentimentul că spectacolul nu a trăit suficient, că nu am crescut suficient acest copil, în ciuda succesului pe care l-a avut în ambele orașe. Ani de zile m-a frământat gândul că ar trebui să revin la el, altfel. De aceea, am început repetițiile de la București prin a reface ceea ce am crezut eu ca nu era bine în versiunea precedentă. După câteva zile, mi-am dat seama că nu eram pe drumul corect – producția nu trebuia refăcută, ci realizată de la zero.

Am încercat să evit ideile de atunci care-mi reveneau în minte și să regândesc situațiile cu experiența de acum, pentru momentul de acum.

E un mare efort să te separi de tine însuți. La prima vedere, spectacolul poate că seamănă cu cel de atunci, dar, de fapt, el este complet schimbat în intenții și în mesaj. Accentul a căzut acum pe actorie, pe teatralitate, pe caracterul personajelor, pe modul în care interacționează ele.

Am dorit totodată să disimulez cât mai mult secretele pe care le conține lucrarea.

Tot în 2011, explicaţi că „Rebecca este un spectacol în care regizorul trebuie să ştie ce să ascundă”. Ce aţi mai ascuns acum?

Vă voi spune doar că finalul este cu totul nou. S-au întâmplat multe în anii aceștia, și pentru mine, ca pentru toată lumea, cu bune și rele…  și personal, și profesional.

Am încercat să le pun pe toate în final, îl ultimele 10 secunde, cele mai importante pentru mine.

Cine va dori să treacă dincolo de imagine, va înțelege ce se află acolo. Și cred că va fi interesant și pentru cei care cunosc și finalurile celorlalte două spectacole precedente.

Cum a evoluat viziunea dumneavoastră asupra acestui titlu în ultimul deceniu?

Am avut foarte multe cereri, în tot acest timp, să montez Rebecca din nou. Chiar și consiliul artistic al Teatrului Național din Miskolc mi-a cerut să-l lucrez aproape în fiecare an. Nu am simțit imboldul, nu am simțit că a venit timpul pentru a-l reface.

Venind la București, am avut sentimentul că lucrurile se așezau, că acesta era momentul.

Da, povestea a trăit cu mine în toți acești ani. Acum, sper că am reușit să impulsionez mai mult spectatorul să dezlege singur nodurile secretului până la imaginea finală. Și sper ca spectatorul să se simtă bine făcând asta.

Pentru noua versiune, v-ați reîntâlnit aproape cu aceeași echipă de creație. Cum ați găsit-o, după atâția ani? Mai avea reflexele vechiului spectacol?

Am fost foarte emoționat sa constat ce impact important a avut Rebecca asupra lor, cât de mult a rămas în ei. Fără să le cer, făceau lucrurile exact așa cum le lăsasem. Parcă ieri fusese premiera.

Așa că am schimbat elemente de finețe, am lucrat tonalitatea, am redus impetuozitatea cu care își abordau rolurile. Arătau prea mult.

Regăsirea a fost impresionantă – pe atunci, eu aveam 40 de ani, iar azi constat că ei nu s-au schimbat aproape deloc, că au aceeași flacără în ochi. Și a fost extraordinar că ei m-au urmat din nou în aventura asta, la fel ca atunci. Căci ei, actorii, sunt cei mai importanți în teatru, pentru că ei te reprezintă. Acela e momentul în care greutățile se estompează.

Când cei cu care lucrezi doresc să se implice cu adevărat, ai trecut un prag important. Nu ai câștigat încă, dar ai șanse să se întâmple.

Sunteți, în primul rând, un important regizor de teatru de proză dar care face, din când în când, și musical cu la fel de mult succes. Ce luați dintr-un gen pentru a pune în celălalt, în ambele sensuri?

Cred că aceasta este chestiunea esențială. Trecuseră ani buni din momentul în care am început sa regizez, când am realizat că nu există nicio diferență între teatrul de proză și musical. Ambele sunt TEATRU. La Opereta budapestană am simțit de câteva ori frustrarea actorilor care erau îndemnați sistematic să nu se depărteze prea mult de rețeta foarte clasică a teatrului cântat.

Când am ajuns la Teatrul Național din Miskolc, și am făcut „My Fair Lady” cu actori de proză am început să tratez lucrurile ca și cum cântul era un alt mod de a vorbi. O arie e un monolog pe care nu trebuie să-l cânți, ci să-l faci să iasă din propria ființă cu aceeași naturalețe, ca și vorbele. Sigur că muzica ajută interpretul, care se poate sprijini pe ea emoțional ca să ducă bine monologul, față de o replică spusă pe liniște.

Dar sensul, modul de expresie trebuie sa fie același, pentru că nu ai de ce să încarci lucrurile inutil, ca să fii crezut de public. Așadar, musicalurile și operetele pe care le-am făcut ulterior sunt toate construite ca niște spectacole de proză.

Despre momentele muzicale mari, discutăm ca despre o situație scenică obișnuită – dialog, monolog, interacțiune. E drept că modul acesta de lucru lungește perioada de repetiții în cazul unui musical, dar rezultatul este în beneficiul tuturor, si al interpreților, și al spectatorilor.

Nu mai putem să facem teatru muzical ca în anii ’70 când se cânta cu fața la public cu piciorul pe rampă. Acesta nu e teatru. Cei care văd așa ceva, s-ar putea să creadă că acesta este teatrul muzical, dar sunt departe de el.

La teatru, pe scenă, avem actori, nu cântăreți pe un podium, de aceea, la conservator ar trebui să avem multe ore de actorie, așa cum la facultatea de teatru trebuie să avem multe ore de canto. Există teatre în care se vorbește și există teatre în care se cântă – nu trebuie sa existe nici o diferență între ele.

Așa că Rebecca este teatru.

Cu acest spectacol se închide un cerc. Rebecca, reper al teatrului muzical în România și Ungaria, a lăsat urme adânci în viețile celor care au lucrat la el, dar și ale celor care l-au văzut atunci. Închizând bucla, cu ce ați rămas ca echipă din acest experiment artistic?

Pentru mine personal, aș spune că Rebecca este unul dintre cele cinci spectacole pe care le consider cele mai reușite din cariera mea de până acum.

Nu știu cum e la alți regizori, dar după anumite premiere, a doua zi dimineață mă simt singur și golit pe dinăuntru, ceea ce înseamnă că spectacolul a scos ceea ce trebuia să arate. Așa a fost la Rebecca. Care, cumva, îmi lipsește.

Dar dincolo de asta, știți ce e cu adevărat emoționant?

Într-o seară, după repetiții, stăteam cu actorii și ni s-a alăturat un foarte tânăr actor care și-a făcut studiile la Cluj. Mi-a spus că este îndrăgostit de musicaluri, că încearcă să se instruiască în acest domeniu. Primul astfel de spectacol văzut de el a fost Rebecca, pe când avea 13 ani.

Mă gândesc că spectacolul a avut atunci un oarecare efect. Sper să se întâmple la fel și acum, cu alte generații.

Interviu de ANDREI POPOV | Performing arts | Premiere | Interviuri