“REBECCA” – din nou, dar nou
După doisprezece ani, regizorul româno-maghiar Attila Béres transformă din nou scena Teatrului Naţional de Operetă şi Musical “Ion Dacian” din Bucureşti într-unul dintre cele mai faimoase castele ale literaturii şi marelui ecran – tenebrosul Manderlay.
La Budapesta (2010) şi Bucureşti (2011), versiunile precedente semnate de el ale întunecatei drame muzicale „Rebecca” de Sylvester Levay şi Michael Kunze, după excelentul roman omonim al lui Daphne du Maurier (1938), i-au înscris numele printre cele ale regizorilor de referinţă ai genului, în Europa Centrală.
Totodată, ele au format o generaţie de interpreţi şi de public de musical în România.
Şi secretul a funcţionat din nou…
Pentru că mai mult de un deceniu înseamnă evoluţie socială, o schimbare a vârstelor şi a gusturilor publicului, refacerea în 2023 a unuia dintre titlurile legendare ale teatrului muzical românesc părea un pariu riscant din multe motive.
Când Attila Béres montează „Rebecca”, pentru prima oară, la teatrele de operetă din Budapesta şi Bucureşti (2010-2011), compozitorul Sylvester Levay afirmă că preferă aceste versiuni originalului austriac.
De atunci, “Rebecca” a fost însă văzută de sute de mii de spectatori din 12 ţări în montări din ce în ce mai sofisticate din punct de vedere tehnic, până la cea coordonată aproape integral de computer, ce poate fi văzută în acest moment, la Viena.
La Opereta din Bucureşti, târgumureşeanul Attila Béres renunţă la artificiile tehnice excesive, care transformă scena în cinema, şi transpune această poveste a unei crime deloc pasionale într-un spectacol de teatru în toată puterea cuvântului, unde muzica este un ajutor, nu un scop în sine.
Cu minime schimbări, regizorul lucrează şi cu aceiaşi actori de acum 12 ani.
Ei nu doar că-şi regăsesc personajele, ci le trec printr-un deceniu de experienţă de viaţă, cu o plăcere şi o convingere care smulg urale publicului.
„Pentru un director de scenă, Rebecca înseamnă să ştii ce să ascunzi”, spune Attila Béres.
Drama îşi dezvăluie ascunzişurile progresiv. Atunci când pare că devine previzibilă, regizorul schimbă imediat sensurile cu câte o imagine pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă şi de eficientă.
Contrar aparenţelor, noua „Rebecca” nu este deloc cea de odinioară – aceasta şi graţie unui nou final, cu totul surprinzător pentru cine a citit romanul, a văzut filmul lui Alfred Hitchcock (1940), cel de pe Netflix, sau alte versiuni ale spectacolului.
Îl veţi descoperi singuri, dar pe tot parcursul acestui spectacol nu pierdeţi din vedere că ceea ce vedeţi nu este nici pe departe ceea ce pare a fi.
Text de Andrei Popov | Performing arts | Premiere | Opinii
Foto: Anca Coleaşă
