“SPY” (2015, r: Paul Feig)
Intro à la James Bond, cu superspionul Fine (Jude Law – “Sherlock Holmes”, “Cold Mountain”) în acţiune la Varna, surprinzător de bine filmat şi coregrafiat de către un specialist doar în comedii feministe (Paul Feig – “Bridesmaids”, “Ghostbusters”)… surprinzător dacă ignorăm faptul că imaginea e semnată de Robert D. Yeoman, DoP-ul favorit al lui Wes Anderson, nominalizat la Oscar pentru “The Grand Budapest Hotel”.
Iar genericul este, la rândul său, demn de atenţie, mai ales datorită piesei “Who Can You Trust”, compusă de Theodore Shapiro (responsabil pentru întreaga coloană sonoră) şi interpretată strălucit de Ivy Levan (puteţi viziona şi asculta versiunea integrală aici).
Filmată în Ungaria, Italia şi Franţa, această comedie cu accente parodice la adresa Actionerelor de spionaj (este utilizat întreg tacâmul genului, de la product placement – BMW, Rolex – sau trimiteri la abordări ‘exotice’ (scena duelului cu tigăi din bucătărie… marca Jackie Chan), până la vestimentaţie (mai ales Louboutin-ii lui Rose Byrne) şi locaţii interioare şi exterioare fastuoase: vile pe malul Balatonului, cazinouri împănate de figuranţi în ţoale de firmă), este în mod evident un vehicul conceput special pentru fosta interpretă de stand-up comedy Melissa McCarthy (“Bridesmaids”, “Heat”), al cărui nume domină campania de marketing a filmului.
Durdulia Susan Cooper (Melissa McCarthy) ocupă un scaun de analist CIA în HQ-ul de la Langley (infestat de şobolani şi de lilieci) şi are rolul de a facilita îndeplinirea misiunilor agenţilor de pe teren.
Principalul său partener, Fine (Jude Law) reprezintă modelul/stereotipul de spion rafinat, cosmopolit şi foarte arătos pentru care Susan nutreşte o pasiune secretă şi normal… neîmpărtăşită, dar care, în tentativa de a afla locaţia unei arme nucleare, este ucis de către cinica Rayna (Rose Byrne – “X-Men: First Class”, “28 Weeks Later”), fata unui mafiot bulgar, singura deţinătoare a informaţiei, ce îl utilizează pe fantomaticul playboy Sergio De Luca (Bobby Cannavale – “Ant-Man”, “Chef”) drept broker pentru a vinde arma pe piaţa neagră.
Spre enervarea maximă a omului de acţiune Rick Ford (Jason Statham – “The Expandables”, “Crank”), agent CIA misogin, egocentric şi căruia îi lipseşte o doagă (este unul dintre cele mai bune roluri comice din cariera lui Stath… genial monologul din camera de hotel în care îşi inventariază capacitatea de a se autosacrifica, din care vă ofer o singură mostră: “During a threat of an assassination attempt, I appeared convincingly in front of Congress… as Barack Obama”), McCarthy ajunge să fie desemnată agent operativ în Europa şi foarte rapid, prin forţa împrejurărilor, devine bodyguard-ul personal a lui Rayna.
Pe cine poate conta?
Pe cea mai bună prietenă de la servici (multipremiata Miranda Hart pentru Sit-Com-ul britanic “Miranda”) şi pe un agent italian bon viveur (“Penny”… “penne a la vodka”) care se dovedeşte ulterior a fi… britanic, Aldo (simpaticul englez Peter Serafinowicz – “Shaun of the Dead”, “Guardians of the Galaxy”).
Restul distribuţiei prezintă la rândul său un interes ne-neglijabil: rapperul Curtis ‘50 Cent’ Jackson (“Escape Plan”, “Southpaw”) într-un cameo ca el însuşi, Richard Brake (“Hannibal Rising”), Will Yun Lee (colonelul Moon din James Bond’s “Die Another Day” şi Harada din “The Wolverine”) şi nu în ultimul rând, din gaşca lui Paul Feig… Ben Falcone (“Bridesmaids”, “The Heat”) şi Michael McDonald (“The Heat”).
Nu are sens să vă dezvălui mai mult despre acţiune însă trebuie să fac (mai degrabă să reiterez) o constatare personală: nu trebuie să fii un profesionist în ale filmului pentru a detecta natura literalmente vulcanică a forţei comice a Melissei McCarthy şi, ca atare, “Spy”, are două părţi, cea dintâi, uşor frustrantă, în care personajul (funcţionar umil, batjocorit mai ales pe criterii fizice) îşi creează premisele de a ajunge în centrul atenţiei (aici, McCarthy se comportă ca o sticlă de şampanie agitată căreia nu i s-a scos dopul… formatul scenariului îi dă voie să ‘respire’ mult prea puţin), iar a doua, cea de acţiune, în care “Santa Claus fucking wife” (după cum o etichetează Ford/Statham) explodează pur şi simplu într-un şir sclipitor de scene (asta nu înseamnă că nu conţine şi lipsuri în cadenţa narativă), dându-şi cu adevărat măsura talentului.
Dacă i se dă libertatea absolută pe o scenă de stand-up, McCarthy îşi face 100% jocul, dar, în condiţiile alinierii la un set de reguli pre-programate de Hollywood este obligată să se alinieze conjuncturii, iar valoarea ei nu reiese decât în măsura în care personajele şi actorii aleşi ca să o acompanieze funcţionează bine ca sparring partneri, ori în “Spy”, abia Aldo şi Rayna aduc această plus valoare în a doua jumătate a filmului, fiindcă restul de interacţiuni scârţâie (parţial cu Stath, mai mult cu Law) din punct de vedere a scenariului.
Dincolo însă de aceste ultime observaţii, “Spy” rămâne un film delectabil… mai ales în comparaţie cu flop-urile ulterioare ale Melissei McCarthy, “Ghostbusters” şi “Thunder Force”.
