Peggy Guggenheim: Confesiunile unei dependente de artă
„Arta oglindește epoca ei, astfel că ea trebuie să se schimbe complet, pe măsură ce lumea se schimbă atât de profund și de rapid. Haideți cel puțin să conservăm și să le oferim oamenilor toate marile comori pe care le avem.”
Născută în New York-ul anilor 1898, într-o familie bogată, cu rădăcini în industria minieră și a cărbunelui (care a expus-o la universul artistic de mică, tatăl ei, Benjamin Guggenheim, care a murit în anul 1912 la bordul Titanicului, fiind cunoscut nu doar pentru afacerile sale de succes, ci și pentru sprijinul acordat sectorului cultural), Peggy Guggenheim a rămas în istorie ca una dintre cele mai influente și excentrice colecționare de artă modernă ale secolului XX, jucând un rol crucial în promovarea suprarealismului și expresionismului abstract.
„Confesiunile unei dependente de artă”
În volumul autobiografic „Confesiunile unei dependente de artă”, publicat pentru prima dată în anul 1960, colecționara poartă cititorii prin viața ei marcată de întâlnirile cu marile personalități artistice ale secolului XX (precum Pablo Picasso, Marcel Duchamp, Max Ernst sau Jackson Pollock) și prin puternica pasiune pe care a avut-o pentru lumea artei, funcționând ca o fereastră prin care putem privi, ca oameni ai secolului XXI, în culisele și istoria colecționării și promovării artei moderne.
Deschizându-se cu un fragment semnat de scriitorul american Gore Vidal, care detaliază atât prima sa întâlnire cu Peggy, cât și ultima, și continuând cu o introducere ce aparține istoricului de artă Alfred Hamilton Barr Jr. (primul director al Muzeului de Artă Modernă din New York), lucrarea ne aduce în prim-plan, pentru început, cele mai importante aspecte ale personalității colecționarei:
„Curaj și viziune, generozitate și modestie, bani și timp, alături de un puternic simț al semnificației istorice și al calității estetice.”
Apoi, povestea propriu-zisă (și narată de ea) începe din copilărie, în capitolul numit simbolic „Copilăria cu coperte aurite”, unde apare întreaga istorie a familiei Guggenheim, cuprinzând evenimente precum momentul în care bunicul său a ajuns în Statele Unite îmbarcat la clasa a treia (având doar 40 de dolari în buzunar) sau întemeierea afacerilor care i-au adus averea, urmate de mici descrieri ale membrilor familiei, pe care îi numește „foarte excentrici, ciudați, încântători și aproape nebuni” și de viața ei până la 15 ani, marcată de profesori particulari, case de păpuși cu candelabre din cristal, plimbări prin Central Park, accidente și un copleșitor sentiment de singurătate cauzat de părinți.
Tot aici apare și momentul întâlnirii cu lumea artei, pe care a descoperit-o în vacanțele de vară petrecute în Europa, pasiunea sa începând cu adevărat după ce l-a cunoscut pe primul ei soț, Laurence Vail, care i-a făcut cunoștință cu fotograful Alfred Stieglitz și cu lucrările Georgiei O’Keeffe.
La începutul anilor ’20, Peggy pleacă în Europa (începând să studieze pictura renascentistă italiană), urmând ca la finalul anilor ’30, ajunsă la Londra în urma unor evenimente personale (precum divorțul de Vail și moartea mamei), să deschidă o galerie de avangardă pe care o numește, sub consilierea lui Marcel Duchamp (pe care îl cunoștea în acel moment de mai mult de 15 ani și care a învățat-o despre suprarealism, cubism și artă abstractă), Guggenheim Jeune.
După ce își dorește să dedice prima sa expoziție lucrărilor lui Brâncuși (dar nu reușește pentru că acesta nu se afla, atunci, la Paris), decide să o ofere lui Jean Cocteau, făcându-și astfel debutul de curator. Tot atunci, Peggy începe să cumpere câte un tablou de la fiecare vernisaj organizat în galerie.
Autobiografia continuă cu expoziții Kandinsky, Duchamp-Villon, Arp, John Tunnard, Yves Tanguy și personalități precum Victor Brauner sau André Breton până în momentul în care colecționara își dorește să deschidă, la Londra, un muzeu de artă modernă (care urma să îl aibă ca director pe Herbert Read), inițiativă distrusă de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Rămasă cu fondurile proiectului, Peggy decide să achiziționeze, din lista lui Read, câte o lucrare pe zi, reușind să cumpere și „Pasărea în spațiu” a lui Brâncuși (care o poreclise „Peghița”) când armata germană se afla în apropierea Parisului.
După ce Muzeul Luvru a refuzat să o ajute (cei care se ocupau atunci de el nu considerau că tablourile ei meritau să fie salvate), Peggy a mutat colecția (formată, până în acel moment, din Kandinsky, Klee, Braque, Miró, Ernst, Dalí și Magritte) în hambarul unui castel aflat lângă Vichy, părăsind Parisul cu 3 zile înainte să fie ocupat. În 1941 s-a reîntors, alături de Max Ernst (cu care s-a căsătorit un an mai târziu), în New York.
Finalul volumului este dedicat spațiului newyorkez (devenit, pe timpul războiului, datorită artiștilor și scriitorilor veniți din Europa, un nou centru artistic), galeriei Arta Acestui Secol (numită după catalogul publicat atunci când a ajuns în New York), care la primul salon de primăvară l-a avut ca invitat pe Jackson Pollock (pe care l-a susținut și financiar după ce AAS s-a închis în 1947), apariției expresionismului abstract, celor 7 tragedii din viața ei de colecționară, întoarcerii în Europa și stabilirii în Veneția (unde a rămas timp de 12 ani), călătoriilor în întreaga lume, revenirii în New York și opiniilor ei despre scena contemporană de artă:
„Prețurile sunt nemaiauzite. Întreaga mișcare artistică s-a transformat într-o imensă întreprindere de afaceri. Oamenii cumpără doar ce e mai scump, neavând încredere în nimic altceva.”
După moartea sa din 1979, lucrările strânse de-a lungul vieții au fost donate orașului Veneția, devenind Muzeul Peggy Guggenheim (aflat în Palazzo Venier dei Leoni), care în prezent găzduiește una dintre cele mai importante colecții de artă modernă și contemporană din lume, amintind de contribuția adusă de colecționară istoriei și evoluției artei.
Text de CLAUDIA ALDEA | Alegerile Claudiei |
Cover: Peggy Guggenheim at the Greek Pavilion, Venice Biennale, 1948 – foto: www.guggenheim-venice.it
