Interviu cu scenarista ADINA SĂDEANU despre SPY/MASTER, un serial de spionaj de epocă… “de aur”
Un serial de televiziune ce spune o poveste de spionaj care se petrece pe parcursul a doar câteva zile, în 1978, în plin Război Rece, când omul de bază al lui Nicolae Ceauşescu, director adjunct al Informaţiilor Externe, se dovedeşte a fi agent dublu şi este luat în colimator de serviciile de contrainformaţii, riscând să îşi piardă nu doar poziţia privilegiată, dar şi libertatea, familia sau viaţa, nu are cum să nu atragă atenţia, mai ales că Spy/Master, o producţie originală HBO, ce va avea premiera pe 19 mai, beneficiază şi de o distribuţie remarcabilă, printre actorii familiari pe care îi vom revedea aici în roluri surprinzătoare numărându-se Ana Ularu, Laurenţiu Bănescu, Andreea Vasile, Iulian Postelnicu şi, nu în ultimul rând, Elvira Deatcu şi Claudiu Bleonţ, ce dau viaţă pe micul ecran soţilor Ceauşescu.
Cea mai incitantă rămâne însă, totuşi, premisa inedită al acestui serial de spionaj, în care ficţiunea generatoare de suspans se suprapune peste evenimente consumate în terna realitate comunistă şi, drept urmare, am căutat să obţinem unele indicii despre modul în care s-a conturat scenariul chiar de la autoare, ADINA SĂDEANU, care a lucrat la dezvoltarea acestuia în tandem cu scenarista Kirsten Peters, mai ales că o parte importantă din acţiunea serialului se petrece în străinătate, din moment ce personajul principal, interpretat de Alec Secăreanu, este determinat sa “fugă” în Occident.
Pentru moment, ştim doar că Spy/Master ne arată o săptămână din viaţa unui spion şi consilier al lui Ceauşescu, agent dublu, care decide să ceară azil în SUA. Cum s-a născut ideea de la care a plecat scenariul?
Ideea unui scenariu inspirat de defectarea generalului Pacepa şi zilele premergătoare m-a urmărit multă vreme, dar nu ştiam ce să fac cu ea până când a apărut concursul “Scrie un scenariu pentru…”, organizat de Cinemascop şi HBO România în 2020.
Avea o secţiune dedicată serialelor şi atunci mi-am zis că ăsta e momentul – îmi aduc aminte că eram în bucătărie când m-a “lovit” şi mi-am zis că trebuie să încerc. Ştiam povestea care ne-a servit drept inspiraţie destul de bine, aşa că am scris un outline de câteva pagini în câteva zile.
În anul acela, fiind la Berlinale, i-am povestit lui Kirsten conceptul şi i-am propus să îl scriem împreună. Ne cunoaşteam de câţiva ani – am fost amândouă într-un program de training pentru scenariştii din Europa, ScripTeast – şi, cum o parte din acţiunea serialului se întâmplă în Germania, mi-am zis că ar fi un match bun.
Aşa a început totul. Ideea s-a născut din dorinţa de a scrie o poveste cu spioni românească, adevărată, fascinantă şi, cred eu, încă relevantă.
De la o idee de bază la scenariul dezvoltat în detaliu e cale lungă. Ce anume te-a motivat să îţi asumi procesul, care a presupus un consum semnificativ de imaginaţie, timp şi documentare?
La noi calea n-a fost aşa lungă – am scris toate cele 6 episoade în doi ani. Destul de rapid. Ce m-a motivat? Acelaşi lucru care mă motivează când scriu sau aleg o poveste, când aleg să urmez o idee – curiozitatea de a vedea unde mă duce povestea, dorinţa de a descoperi ce este acolo, la capătul ei.
Şi, desigur, peste toate, regina este pasiunea pentru film, pentru seriale, care sunt un “animal” destul de diferit, special şi, uneori, fascinant.
M-am documentat destul de mult, de la cărţi până la întâlniri cu oameni care au studiat serviciile de informaţii, au fost în proximitatea lor sau au făcut parte din ele. De când mă ştiu eram fascinată de filmele şi cărţile de spionaj, dar, dincolo de misterul acelei lumi – o lume la care avem puţin acces în realitate -, m-am întrebat întotdeauna cum sunt spionii când rămân cu ei înşişi. Şi cum n-am cum să ştiu, mi-am imaginat.
Cred că oamenii nu (se) pot minţi 24 de ore din 24 toată viaţa. Şi cred că nici spionii, oricât de tari ar fi, nu pot juca teatru cu ei înşişi, au întrebări, zbateri, emoţii, regrete, vise, ambiţii toxice, orgolii mari, iubiri pe care le poartă cu ei toată viaţa.
Am ales să cred că există un sâmbure de umanitate în fiecare dintre ei. Sau, mă rog, aproape în fiecare. Că au o lume a lor, chiar dacă amară, cinică şi solitară. Şi este fascinant să creezi o astfel de lume.
Cadrul Spy/Master e real, reconstituirea contextului se face în detaliu, inclusiv cu date istorice şi imagini de arhivă. Unde ţi-ai trasat tu însăţi frontiera dintre ficţiune şi realitate?
Au fost multe discuţii şi, personal, am ţinut foarte mult la autenticitatea personajelor. Era important nu doar pentru acurateţe, ci pentru a simţi clar diferenţa dintre Est şi Vest, dintre o lume bazată pe frică şi o lume liberă, însă, cu toate astea, am decis să alegem din realitate doar ce a servit cel mai bine poveştii, scenariului.
Frontiera dintre ficţiune şi realitate a fost tot timpul flexibilă. Am încercat să “îndoim” regulile fără să le rupem, cu foarte puţine excepţii.
De exemplu, am ales ca Victor Godeanu să îi spună lui Ceauşescu pe nume pentru a simţi diferenţa dintre el şi ceilalţi, pentru a simţi puterea informală extraordinară de care se bucura, şi care îi dădea o anume aură de intangibilitate. Sigur, istoricii sau oamenii familiarizaţi cu acea perioadă, vor spune că am încălcat o “regulă de aur”.
Da, dar am făcut-o pentru că modul său de a vorbi cu Ceauşescu era unul dintre acele detalii care îi conferă personajului principal o dimensiune importantă – puterea, apropierea de soţii Ceauşescu, dincolo de poziţia sa oficială. Partea asta cu psihologia personajelor a fost fascinantă, pentru că întotdeauna ne întrebam cum ar trebui să reacţioneze Godeanu, dar şi celelalte personaje, în fiecare situaţie, chiar şi în cele mai banale.
Dincolo de cărţile pe care le-am citit, atât în trecut, cât şi în procesul de documentare, şi de filmele de spionaj pe care le-am văzut, m-a ajutat mult faptul că am întâlnit spioni adevăraţi şi am avut ocazia să vorbesc cu ei despre meseria lor, atât cât mi-au permis.
Am înţeles câte ceva despre modul în care gândesc, plănuiesc, manipulează, acţionează.
Au o sută de măşti la purtător, dar pot fi adorabili într-o secundă, dacă situaţia le-o cere. Gândesc trei “mişcări” în avans, “scanează” extrem de rapid oamenii, contextele, reacţiile, au reflexe de o precizie matematică, pentru că orice greşeală sau scăpare îi poate costa viaţa.
Ai dezvoltat nuanţele poveştii pe o sumă de elemente istorice pe care voiai neapărat să le arăţi sau a primat plot-ul fictiv, iar “broderiile” de context au fost create pe parcurs?
Am plecat de la personaje. Cred că, indiferent de acţiune, personajele sunt esenţiale pentru că, prin natura lor, duc acţiunea mai departe. Cu atât mai mult într-un serial de acest gen, cu spioni venind dintr-o lume cu reguli clare, antrenaţi să (re)acţioneze într-un anumit fel în situaţii limită. Desigur, o parte din plot era acolo, dar este şi multă imaginaţie.
Tot timpul am gândit fiecare acţiune în raport cu personajele şi autenticitatea reacţiilor lor, pentru că un spion nu reacţionează niciodată ca un om obişnuit – nu se sperie, nu se pierde cu firea, calculează şi recalculează opţiuni la rece. Nu prea am avut broderii aici. Am avut mai degrabă contexte în care am ales să punem personajele, iar apoi, din reacţia lor, s-au născut alte situaţii… şi tot aşa.
Cum a funcţionat lucrul în tandem cu Kirsten Peters, co-scenarista “Spy/Master”?
Am vorbit doi ani pe zoom, dat fiind că eram în plină pandemie. Cele mai multe discuţii le aveam pe outline-ul fiecărui scenariu, pe structură. Odată ce aveam scheletul fiecărui episod, împărţeam scenele şi fiecare scria jumătate din scenariu, iar apoi ne dădeam feedback reciproc.
Urmau alte discuţii şi, uneori, era nevoie ca fiecare să facem compromisuri ca să ajungem la o formă finală pe care să o putem trimite producătorilor HBO. După ce discutam cu ei şi primeam feedback, sugestii şi modificări, o luam de la capăt.
Cât aţi fost de implicate ulterior în procesul materializării serialului?
Noi nu am făcut parte din procesul de producţie şi n-am fost pe platoul de filmare. Din cauza lipsei de timp, până la intrarea în producţie, nu am avut nici un “writers room” şi nici un “table reading” cu actorii şi cu regizorul Christopher Smith.
Ne-ar fi plăcut să auzim replicile scrise de noi rostite de actori, măcar o dată, şi să discutăm cu ei toate nuanţele din spatele lor, pentru că, în unele cazuri, aceste nuanţe erau descrise în scenariu destul de lapidar. Am văzut şi am auzit cum sună ce am pus pe hârtie doar înainte de Berlinale.
Sunt opţiuni personale curajoase în dezvoltarea poveştii apropo de ce şi cât arăţi sau spui, între explicit şi sugerat, de la vânzarea etnicilor germani până la importanţa dată prezenţei cuplului Ceauşescu pe ecran – mai puţin riscant ar fi fost, poate, lăsarea lor în fundal, ca “umbre” -, ceea ce ridică rezultatul final, multi-layer, peste eticheta de simplu ‘serial de spionaj’. Vobeşte-mi despre eventualele dileme apărute în dezvoltarea scenariului…
Nu ne-am pus problema nici o secundă ca soţii Ceauşescu să fie doar nişte umbre. Ar fi fost imposibil, din punctul meu de vedere, dată fiind natura poveştii – ultimele zile care au precedat fuga lui Victor Godeanu, dezertarea, cu toate implicaţiile sale, nu puteau fi arătate fără cuplul Ceauşescu, fără să simţim dictatura, sistemul şi frica acelor vremuri.
Au fost multe dileme şi cred că cel mai dificil lucru a fost să facem aceste layere, aceste planuri, să “curgă” bine împreună până când ajung să se “ciocnească” în episodul şase. Să facem acest dans între mai multe planuri cât mai fluid a fost o provocare. Cu soţii Ceauşescu a fost simplu, cu egiptenii a fost mai complicat. 🙂
Referitor la dileme, cred că una dintre cele mai dificile a fost legată de o modul şi momentul în care Victor Godeanu ia o decizie cheie, alta decât cea a defectării la CIA. A fost o idee a regizorului Chris Smith, aprobată de producători, pe care am dezbătut-o mult – cum aducem personajul în acel punct, cum construim traseul interior până acolo, scena, reacţia lui şi aşa mai departe.
Ne-am dorit, de exemplu, momente de respiro cu Victor Godeanu, momente în care să îl descoperim dincolo de acel “poker face” atât de antrenat, de măştile sale. Multe dileme au fost legate de cum să construim momentele de inflexiune şi/sau întorsăturile din plot plecând de la personaje, cum să dăm poveştii un ritm care să nu fie nici prea rapid, dar nici prea lent.
Pentru că ritmul contează enorm – este acel tango perfect între personaje, dialoguri, structură, momente de respiro, asemenea intervalelor în muzică şi mai mult decât toate la un loc.
Pentru mine, ritmul este felul în care bate inima unui serial sau film. Aritmia se simte imediat.
De ce o poveste veche de 45 de ani poate fi incitantă pentru publicul de acum? Ţi-ai asumat riscuri înotând împotriva curentului, fiindcă thriller-ul cu accente politice pare a fi o specie ameninţată cu dispariţia…
Nu cred că suntem împotriva curentului. Dimpotrivă. În primul rând, serialele de spionaj sunt acel gen de filme care au avut dintodeauna un public al lor.
În al doilea rând, cred că trăim o perioadă în care îngrijorările faţă de orice are legătură cu Rusia, cu KGB, cu dictatura, sunt prezente pe agenda publică şi în mentalitatea colectivă.
Deci, serialul vine pe această extra-sensibilitate. Povestea este veche, dar totuşi actuală, pentru că dincolo de plot şi spioni, vorbeşte despre lucruri fundamental umane – despre supravieţuire, familie, iubire, trădări şi alegeri şi preţul lor. Povestea de familie din centrul celei de spionaj aduce umanitate serialului.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Ştefan Popescu
