Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 19/11/2022
Clin D'oeil

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”] Share CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]
IULIAN POSTELNICU


Pe ecranul de cinema, un singuratic om al legii dintr-un cătun sărac aflat în apropierea frontierei tânjeşte să-şi întemeieze o familie, să se aşeze la casa lui, ca toţi ceilalţi, dar pentru asta trebuie ca, mai întâi, să aibă propriul petec de pământ. Deși în minuscula comunitate se întâmplă lucruri dubioase şi alţi “oameni de treabă” se ocupă de fapt cu ordinea locală, el a ales până acum să vadă doar ce-i convine.

Asta până când ceva, sau cineva, îl face pe tolomac să încerce să devină… un adevărat justițiar. Povestea “şerifului” luat de prost de către mai marii satului, corupţi organic, care-şi redescoperă spre final verticalitatea, ar suna a Western clasic dacă acţiunea nu s-ar întâmpla în România, în prezent, şi n-ar fi spusă pe un ton de Noir “rural” ce înglobează un spectru larg de accente comice, de la satira crâncenă până la farsa ultra-brutală.

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Cu toate că nu e un Western, Oameni de treabă (premiera: 25 noiembrie), noul lungmetraj regizat de Paul Negoescu, are în el o stea şi nu e una… de tinichea, de pus în piept. Steaua veritabilă a filmului este aici interpretul lui Ilie, poliţistul autoexilat la sat, Iulian Postelnicu, absolut strălucitor într-un rol tragicomic complet diferit de cele în care ne-a impresionat deja în anii trecuţi, în dramele Un etaj mai jos al lui Radu Muntean şi Arest al lui Andrei Cohn, pentru care a fost atunci nominalizat şi, respectiv, premiat la Gopo.

Câştigător deja la festivalul de la Namur al premiului de interpretare pentru rolul “omului de treabă” Ilie, IULIAN POSTELNICU, popular nu doar ca actor ci şi ca scenarist (Las Fierbinţi, Neidentificat), ne-a împărtăşit afabil cum s-a raportat la personaj şi la povestea acestuia, un must-see a lunii noiembrie în cinematografe.

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Iulian, din punctul tău de vedere, cine este Ilie? Cum ţi-ai caracteriza personajul?

Este un un polițist între ghilimele, pentru că a făcut un curs la una dintre școlile de Poliție, nu a urmat Academia, deci gradul lui este de agent șef principal într-o comună, asta e poziția pe care o are. Altfel, e un om de vârstă mijlocie, singur, fără copii, divorțat, deci un om care a eșuat în satul ăsta, care a mers pe burtă crezând că lucrurile o să se întâmple bine pentru el… până când, ajuns la jumătatea vieții, așa cum o percepe el, își dă seama că nu are nimic şi că nu înseamnă nimic.

E în pragul acestei crize de identitate, dar una mai… la sat, aşa, de ‘Cine sunt?’, ‘Ce fac?’, ‘De unde vin?’, ‘Încotro mă duc?’, lucruri care îl îndrumă către… o livadă. Atât îl duce capul să facă. Aspirația lui este să aibă o livadă, să-și găsească – dacă reușește – pe cineva cu care să facă o familie, el simțindu-se foarte, foarte singur.

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Ilie vede sau se face că nu vede ce se petrece în jurul său?

Face pe prostul și preferă să fie privit astfel. Şi celorlați le convine chestia asta, şi tocmai din acest motiv nu l-a confruntat nimeni până atunci. Tuturor le-a convenit poziționarea asta a lui, iar el… evident că vede, dar îi este mult mai confortabil să ignore, atâta vreme cât nu se întâmplă ceva dramatic, cât nu e afectat, cât chestia asta îi servește. Drept pentru care, inclusiv în momentul în care află cine şi ce a făcut, el merge mai departe, alege să țină ochii închiși în continuare.

Așa cum l-am privit eu, lui Ilie îi este frică de bătrânețea în singurătate, în izolare, îi este frică de neînsemnătate. Pe un traseu care îl duce în singurătate către moarte, nu înseamnă nimic pentru nimeni. Până la urmă, oricât închizi ochii, în momentul în care vezi că nimeni și nimic nu te respectă, că nu contezi… pe lângă frică, cred că intervine și depresia. Sunt mai multe în cazul lui Ilie…

Dar, până la urmă, Ilie ajunge să acţioneze, totuşi, dintr-un simț trezit al datoriei?

Nu! O face dintr-o disperare, din frustrare, la nervi, într-un moment în care nu e deloc cu mintea limpede, fiind destul de mult sub influența băuturii. El este un personaj alcoolic, adică omul bea de dimineață până seara, nu are nici un fel de problemă cu chestia asta. Doar că acum bea mai mult, se întâmplă o criză și atunci nu-și mai cenzurează impulsul ăsta. N-are nicio urmă de realism ceea ce face el, în sensul că nu e deloc raţional, nu e deloc calculat…

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Deși ești născut în Târgu Bujor, mare parte a vieții tale adulte ți-ai petrecut-o în București. Cum te-ai reobișnuit cu graiul moldovenesc? Fiindcă povestea “oamenilor de treabă” se petrece într-un sat din Botoşani.

Păi, sunt născut în Târgu Bujor pentru că ai mei sunt de acolo, dar ei au făcut facultatea în Galați şi au primit apoi repartiție – cum era pe vremuri – la Focșani, la o întreprindere de acolo. Însărcinată cu mine, maică-mea a venit să nască în Târgu Bujor, unde am stat până la doi ani şi ceva la bunici, pentru că ai mei stăteau într-un cămin de nefamilişti în Focșani şi le era foarte greu. Apoi, grădinița primară, gimnaziul, liceul, le-am făcut pe toate în Focșani, după care abia am venit în București, la 18 ani, la facultate. Deci da, mai mult de jumătate din viața mea e în București.

În facultate mi-a fost atrasă atenția că am un accent foarte puternic moldovenesc, dar eu nu sesizam chestia asta, normal. Cu timpul, m-am dezvățat de el. Pentru rolul ăsta, nu a fost însă așa de dificil să-l reiau, tocmai pentru că, vrei, nu vrei, îl ai tot timpul.

Atunci când te întorci la părinți sau când îi auzi pe oamenii de acolo, e ciudat să vorbești ca la București şi mai furi sau mai scapi şi tu cuvinte. E adevărat, diferă accentul de Botoșani de cel de Suceava, de Iași, de ăla de Galați, de Focșani, ele sunt diferite dar, totuşi, în mare, rămân apropiate. Ce-am făcut a fost să mă înregistrez audio citind tot scenariul, cap-coadă, după care mi l-am pus la căști și l-am ascultat zilnic. Aşa mi-a intrat… accentul de acasă.

Ați filmat în zona săracă a Moldovei. Cum a fost experiența?

Oamenii, foarte calzi, deşi se uitau la noi ca la extratereștri. Noi am stat la un hotel din Botoșani, în toată perioada asta, dar filmările au fost în mai multe sate din jurul orașului, în funcție de cum găsea locaționistul spațiul care era necesar şi potrivit pentru filmare. Când vine vorba acolo de sărăcie, e și, și. Sunt sate cu porțiuni mai sărace și altele mai răsărite, se vede o diferență, nu e totul sărăcie. Doar că, într-adevăr, e sesizabilă o distanță față de București, față de o zonă nu neapărat mai industrializată a țării, cât mai activă, așa, economic.

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]
Regizorul Paul Negoescu şi Iulian Postelnicu. Foto: Ionuţ Rusu

Oameni de treabă reprezintă prima ta colaborare cu regizorul Paul Negoescu, despre care ai spus, într-un alt interviu… ‘şi dacă nu ieșea filmul bine, tot mă simțeam câștigat’. Fii, te rog, un pic mai explicit.

Nu îl cunoșteam de dinainte dar acum suntem prieteni și mă simt extraordinar de bine cu el, chiar extraordinar de bine, iar pentru mine e destul de important să ai pe cineva de care să te simți aproape, omenește vorbind… ăsta a fost sensul spuselor mele de atunci. În ce privește felul în care am lucrat, am primit de la el niște lecții pe care le țin minte. Cea mai importantă, pentru mine, e felul în care gestionezi problemele sau crizele.

Din cauza vremii, filmările au fost destul de dificile… era planificat să o facem la sfârșit de primăvară-vară, să fie ziua cât mai lungă, cât mai mult timp de filmare, să fie cald, să avem cireșe deja coapte, numai că, anul trecut, în mai şi la început de iunie, a fost aproape toamnă-iarnă, adică o cireașă roșie nu am avut în livadă, nimic, nimic, nimic! Și degerai… vânt, frig, ploaie! Pe parcursul unei zile au fost trei anotimpuri, iar asta pentru lumină, pentru filmarea în exterior, este… de-zas-tru! Și l-am văzut pe el cum lua fiecare problemă în parte, nu se lăsa copleșit de toate, că veneau mai multe odată.

Paul le trata pe rând… un soi de compromis cu realitatea foarte sănătos, adică numai un om cu mare experiență știe să gestioneze situaţii de-astea și să nu se lasă copleșit. Iar chestia asta a dat un soi de liniște și de siguranță celor din jur. Nu l-am văzut în niciun moment să aibă vreo criză, să facă ca toți dracii, cum fac o grămadă de alţi regizori. Ştie ce face și tu vezi că merge, deci prinzi din ce în ce mai multă încredere, inclusiv în indicațiile pe care le dădea la filmare, direct pe dublă, la video assist, tocmai ca să scurtcircuităm cumva eventualele diferențe de limbaj.

Fiindcă se poate întâmpla să vorbim aceleași cuvinte dar să avem sensuri diferite pentru ele și atunci chestia asta lungește mult timpul de înțelegere și de colaborare, mai ales între oameni care lucrează pentru prima dată împreună. Ori el îmi arăta chestii “tehnice” care au dat după aia rezultate, din punctul meu de vedere… eu vedeam concret ce am de făcut, el era mulțumit. Sunt deci foarte, foarte bucuros de întâlnirea asta cu el.

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Din care a rezultat un film care este anunțat ca o comedie. Dar ce este de râs într-un film cu Ilie al tău, un polițist alcoolic care zace într-o comunitate supusă corupților? Unde e comicul?

Comicul stă, până la urmă, în iluziile lui şi în iluziile celor din jur. Evident că nu este un comic pur, nu e o chestie burlescă, nu e un comic nevinovat, ci e un comic încărcat de mai multe alte sensuri. În ce priveşte marketarea, nu poți însă să te apuci să faci un treatment în felul în care vinzi filmul pe afiș, aşa că sper să nu se simtă lumea înșelată de afiș… până la urmă, comicul mai e și așa. Când nu ai o definiție, dacă nu o ai, îţi zici: ‘Dom’le, eu am râs? Eu am râs! Deci e comic!’.

Dar, totuşi, ai putea să ne explici ce rol are găina pe care o ții în brațe pe afiș?

Cred că tot în chestia asta de a împinge așteptările către o zonă comică. Până la urmă, afișul copiază, dar nu la modul parodic, un afiș de la Armă mortală, cu Mel Gibson și Danny Glover, plus că, na… o găină nu strică niciodată! Ilie, în scenariu, avea doar prenume: Ilie. Când i-am făcut eu construcția, biografia, tot traseul și așa mai departe, și discutasem deja cu Paul că o să apară o găină, i-am pus imediat numele… Ilie Puică.

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Apropo de nume, în Franța, titlul Oamenilor de treabă este Des gens bien, care înseamnă “oameni de bine”. Ți se pare adecvată traducerea, fiindcă, în română, “de treabă” are conotații mai diverse, de tip ‘Vezi-ți de treabă!’ sau ‘Fiecare cu treaba lui!’?

Traducerea asta în franceză mie îmi place, mi se pare inspirată, fiindcă și acolo poate avea mai multe sensuri. Titlul Oameni de treabă pornește însă de la o replică a primarului, care discută cu Ilie, la un moment dat, și-i spune că: ‘Ştii foarte bine cum suntem noi aici, în zonă, că fiecare are ce mânca, nu moare nimeni pe stradă, avem grijă de oameni ca noi’… ‘Yaaaay!’.

La un nivel mult mai mic și caricatural, e o chestie care trimite la Cosa Nostra, la oamenii “noștri”, la cauza “noastră”, la tipul ăla de “familie”, de comunitate din sudul Italiei condusă de Mafie. Și în film este o mafie, dar una românească, improvizată… o fi ea improvizată, dar uite că, până la urmă, consecințele se manifestă și aici. Efectele sunt și aici. Macabre.

Raportându-te la scenariile la a căror scriere ai contribuit, unde ai plasa tu această poveste între Las Fierbinți și Neidentificat?

E foarte interesantă întrebarea, nu m-am gândit. Dacă în Las Fierbinți era o doamnă și în Neidentificat era un domn și se întâlneau la o cafea și plecau după aia împreună acasă ieșeau… Oameni de treabă.

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Scrisul pentru Las Fierbinți ţi-a consolidat popularitatea în rândul publicului, iar scenariul pentru Neidentificat ţi-a adus un premiu Gopo, deci recunoaşterea breselei. Dă-mi câteva detalii despre circumstanțele în care, cu ani în urmă, te-ai apucat de scris pentru film & TV.

Nu mi-a plăcut să citesc, cu toate că, în momentul în care dădeam de una care chiar mă capta, citeam cartea aia până îi cădeau coperţile. Actul în sine, al lecturii, de mic mi s-a părut chinuitor, dar mi-au plăcut întotdeauna poveștile, mai ales să ascult povești şi să le văd, iar chestia asta s-a dus foarte repede într-o încercare de-a mea de a pune în scris, așa, povestioare infantile şi naive, și asta făceam constant.

După care, în timpul facultății, chiar de la începutul ei, nu mai știu cum, am început să scriu cam tot ce-mi trecea prin cap, fără a avea însă neapărat legătură cu un scenariu sau cu proza, în ideea de a nu pierde chestii pe care le aflam, fiindcă am luat foarte în serios facultatea de actorie.

De aici, pasul următor – unul care m-a și amuzat să-l fac – a fost cel de a scrie pentru mine însumi niște momente. Erau într-o zonă care se ducea spre absurd, care, iarăși, îmi place extrem de mult și continui să vreau să fac ceva în direcția asta. După facultate, neangajându-mă nicăieri, mi-am scris propriul spectacol de Stand-Up și l-am jucat, mai mult la Green Hours.

Eu sunt înspre introvertit şi cumva, în acele seri de Stand-Up, am învățat ce pot să fac să depășesc chestia asta și am scăpat de orice formă de trac cu publicul. Nu mai am niciun fel de emoție în sensul negativ. La filmare, pe stadion, oriunde aş fi, nu mai am niciun fel de trac. Lucru care la mine era, altfel, la ordinea zilei. După aceea am ajuns să scriu sketch-uri pentru Mondenii şi pentru Serviciul Român de Comedie. Sigur, multe lucruri au fost din pură întâmplare dar, ca să se întâmple, trebuie să fii și receptiv pentru întâmplarea respectivă.

În ce privește scenariile, am învățat să “scriu” citind scenarii ale altora şi, uneori, făcând adaptări, cum au fost cele pentru PRO TV. Atunci, asta chiar m-a ajutat, pentru că, desfăcând un scenariu sau altul, fără să vrei, ajungi să cunoști niște mecanisme pe care cineva le-a folosit la un moment dat și le poţi înțelege… dar, gândeşte-te, toate astea s-au întâmplat pe parcursul a mai bine de 20 de ani.

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Ţi-ai fi imaginat în urmă cu un deceniu că Las Fierbinți va ajunge să aibă un asemenea succes?

Nu, deloc! Deloc! Pe scenarii, eu n-am scris la primele sezoane. Scria doar Mimi [Brănescu] şi din acea direcție s-a păstrat mult, mult. Practic, cred că direcția de scriitură a rămas, în mare parte, aceea care a fost imprimată de Mimi, doar felul în care e executat scenariul cred că s-a schimbat, felul în care personajele sunt jucate.

Căci dacă vezi în primul sezon cum erau jucate și ce se întâmplă acum, e nemaipomenit de mare diferența… atât de multă încredere pare că au prins ei, actorii, în personaje, atât de mult sunt cunoscute de public și împrietenite cu publicul personajele, încât e mare diferență. N-am făcut exercițiul ăsta, să mă uit și să compar scenarii, dar am comparat felul în care arată dinamica asta și felul în care e jucat. Asta am făcut-o.

Având tu însuţi atâta experiență ca scenarist, ce trebuie să aibă o poveste ca să te atragă ca actor?

Cred că, în primul rând, nu neapărat personajele, cât situația în care e pus protagonistul, fiindcă, de regulă, majoritatea poveștilor, chiar dacă e un protagonist de grup, au un protagonist clar definit. Deci situația în care e pus protagonistul, problema, pericolul în care e pus, trebuie să-mi vorbească și mie, să o recunosc și să însemne ceva pentru mine. Abia atunci

devine interesantă, adică, în mod automat, atenția mea e atrasă în povestea aia. Asta mi se pare o condiție… ca povestea să fie interesantă. Nu e suficient, pentru că, după aia, povestea trebuie să mă și satisfacă, să fie plăcută. Sunt însă o grămadă de idei despre povești, sunt o grămadă de defiiniții ale naratologiei, adică sunt mulți oameni care discută despre asta în mod… coerent, nu ca mine.

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Păi atunci poți să-mi spui și mie… o poveste de-a ta? De exemplu, una care începe cu piesa ta de teatru Niște d-ăştia în clubul Tête-à-Tête din Herăstrău în 2009 și se încheie cu Doi Motani la Apollo 111 în 2022.

Povestea acestui spectacol este, în sine o poveste. Adică, până la urmă… nu aveam ce face. Eram pe atunci un om care nu are ce face, nu mai are din ce trăi, spun asta fără să dramatizez, dar vremurile nu erau OK pentru un puștan de 29 spre 30 de ani care, na, făcuse o facultate și avea speranțe. Și m-am gândit eu, la momentul respectiv, să scriu un spectacol care să fie cât mai ieftin de produs, ceea ce înseamnă distribuție, decor, construcție, totul la minim.

Unde se poate întâmpla chestia asta? Păi, să se întâmple într-un teatru povestea, mai ales că e o lume pe care o cunosc și sunt fascinat de ea. Și cu cine să fac chestia asta? Păi, cu niște oameni pe care-i cunosc. Care? Uite, prietenii mei: Alexandru Papadopol și Leonid Doni. Aah, bun! Și ce să scriu eu despre ei? Să fie ceva mai trist, așa? Nu!

Cine vine să plângă la un spectacol? Nu știu, dacă ar fi fost Olga Tudorache, să zicem, poate ar fi meritat să scriu ceva mai dramatic. Am scris deci povestea asta [Nişte dintr-ăştia a fost primul titlu a piesei – n.r.], pe care am jucat-o la Teatrul Maior Gheorghe Pastia din Focșani în 2008.

Ei ne-au contractat, am semnat contracte cu ei, foarte drăguți. După care, peste ani, am modificat-o un pic, i-am schimbat titlul – deja am făcut un mare plagiat – și am băgat-o iarăși în circuit, ca Doi Motani. Altfel, n-am mai scris teatru, pentru că nu mi s-a părut că este suficient de profitabil economic pentru mine și pentru că am avut șansa să scriu alte lucruri, care mi-au dat de mâncare și s-a dovedit a fi foarte OK. Asta a fost povestea.

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Apropo de perioada dificilă pe care ai menționat-o, n-ai avut vreun regret că nu te-ai făcut sociolog? Sau ca n-ai terminat SNSPA-ul după UNATC?

Povestea cu sociologia, mai bine zis cu psihologia, a început așa: după liceu, intenția mea a fost să dau la Teatru – aia voiam să fac eu, teatru -, dar maică-mea, nu… ‘Nu! Vezi SRI.’, ai mei neavând vreo treabă, nici cu Poliția, nici cu SRI-ul, nici cu altele de felul ăsta, doar își imaginau ei ceva. ‘Nu, dom’le, nu vreau!’ Eu eram bâtă la materiile specifice liceului pe care l-am făcut, liceul de matematică-informatică. Lemn, lemn! Nimic!

Și atunci hai cu Psihologia, că aveam eu impresia că sunt înclinat spre asta, mi se părea mie că înțeleg oamenii. Am dat examen la facultate la Sociologie-Psihologie și, ca să vezi, n-am intrat, dar fusesem inspirat și dădusem la o particulară, Spiru Haret, facultate „de vârf”, unde am frecat-o pe acolo un an de zile în ideea de a da anul următor la Teatru. Asta a fost toată chestia cu psihologia.

Altfel, da, citesc psihologie, sunt mega-interesat de zona asta, de sociologie, de psihologie evoluționistă, de psihologie comparată, doar că eu am fost o loază la examenul ăla, adică… eu m-am apucat să scriu eseu, nu să răspund la niște întrebări clare ce erau puse: ‘Spune, mă, ce e aia? Ce e aialaltă?’. Nu, eu am venit cu ‘Stați puțin! Păi, atâta trebuie să arătăm? Stați că vă redefinesc eu!’.

Dar acum, măcar îl înțelegi pe Ilie…

Acum îl înțeleg pe Ilie, da. Iar după facultate, cu SNSPA-ul, a fost o chestie diferită. Mi-am zis să mai fac ceva, gândindu-mă că îmi plăcea și zona aia şi voiam să mă bag copywriter la niște firme de publicitate. Aveam în cap că mă pricep la spoturi, la a scrie lucruri. Inventasem niște chestii drăguțe, adică mie și acum mi se par amuzante. Uite, să îți dau un exemplu de spot. Ecranul este negru, trec două secunde, trei secunde, patru secunde, cinci secunde. După șase secunde, apare scris pe ecran: ‘Liniștește-te, o să te obișnuiești!’. După care apare… sigla unei firme de pompe funebre. Adică eu în zona asta mă duceam…

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]

Ne putem imagina în cazul acesta tonalitatea comică a lui „Oameni de treabă”.

Da! Exact! Păi am probleme la Las Fierbinţi cu scenariile, pentru că ei mă tot roagă: ‘Băi, să nu se mai întâmple toate nenorocirile!’. Că în scenariile mele eu omor porumbei, omor şoareci… de-astea. E un episod în care Giani se îndrăgostește de mama unui copil din sat, copil care a salvat un porumbel. Un porumbel căzuse, și-a rupt aripioara și cel mic l-a hrănit, l-a ținut în casă, să îl facă bine.

Când îl vede Giani: ‘Îl ții să îl mănânci?’ ‘Nu! Cum să-l mănânc? Vreau să-l eliberez când se face bine.’ Și începe să plângă copilul și o cheamă pe mă-sa: ‘Uite ce a zis Giani, că să-l mâncăm.’ ‘Nu! N-am zis așa ceva! A înțeles greșit. Eu nu am mâncat niciodată porumbei. Vreau și eu să-l eliberez! Hai să-l eliberăm!’… şi Giani ia porumbelul și-l aruncă, dar nu vede că deasupra este un ventilator pornit şi… pfrrrr! Acum înţelegi de ce ăștia mă tot roagă: ‘Băi, nu mai veni cu d-astea!’ Dar scena aia s-a filmat totuşi…

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]
IULIAN POSTELNICU. Foto: Horaţiu Şovăială

Dar atunci, în vremurile alea mai dificile, nu ai început să te îndoiești de tine însuți, să ți se erodeze încrederea că ai putea să ajungi să pui un hamburger pe masă din actorie, ca profesie?

Din punctul ăsta de vedere, da, am avut momente, însă, altfel, eu nu m-am îndoit de mine, de ce vreau să fac și de ce pot să fac, pentru că am tratat chestia respectivă și o tratez în continuare la modul: dacă nu e bine ce fac, mă uit să văd ce nu e bine și nu are cum să nu poată fi îmbunătățită pas cu pas, în etape. Deci, din punct de vedere al activității propriuzise, să-i zic… neplătite, nu m-am îndoit.

Pot zice că am frustrări de mor, dar îndoială în ceea ce privește ceea pot eu să fac în timp – subliniez chestia asta, în timp – nu am. Însă în ce privește banii, da, în mod clar, am avut și am în continuare. Adică statutul ăsta de persoană independentă este, de fapt, unul de șomer. Nu e nimic altceva. Un șomer într-o situație fericită… din când în când. Țopăi de la un contract la altul. Cam asta este. Și sper ca pentru următoarea țopăială să am unde să aterizez.

De ce nu ai perseverat, totuși, pe linia teatrală, în sensul că ai avut un start bun startul ca absolvent prin acele spectacole de la Studioul Casandra, la începutul anilor 2000?

Experiențele de la Casandra au fost foarte, foarte mișto, dar am simțit că e un traseu care o să mă închidă. În facultate, fusesem frustrat de niște relații instituționale și n-am vrut să repet lucrul ăsta, plus că s-a întâmplat să nu am niciun fel de ofertă… dar nici eu nu m-am mișcat să caut un post prin București. Dacă s-ar fi întâmplat, probabil că mă duceam – cine știe? – la vreun teatru din București, dar nu s-a întâmplat.

Am avut oferte din altă parte dar nu m-am dus, având, așa, un soi de iluzie că mă pot descurca singur. După care, din noroc, iluzia s-a materializat până la urmă, adică n-a fost iluzie, dar am rămas așa, în libertate și sălbăticie.

CLIN D’OEIL | IULIAN POSTELNICU, un şerif în Estul Sălbatic [“Oameni de treabă”]
IULIAN POSTELNICU. (Sursa foto: premiilegopo.ro)

Asta a fost cu mulți ani în urmă, iar acum ești o personalitate reputată, un dublu câștigător de Gopo, deopotrivă ca actor și ca scenarist. Mai ai nevoie de ceva în viață?

De… toate Gopo-urile! Am nevoie de povești OK, am nevoie de prieteni, am nevoie de echipe în care să mă simt integrat, am nevoie să lucrez, am nevoie să gândesc eu și să îmi fac proiectele mele. Am nevoie de recunoașterea breslei ca de aer. Am nevoie de recunoașterea publicului, de acces la public. Am nevoie de o grămadă de lucruri. Adică eu sper că sunt abia… la început.

Și cât de selectiv vei continua să fii în alegerea proiectelor?

Cât am noroc! Dacă o să vină un moment în care o să fie mai greu, cred că se duce dracu’ toată bruma asta, toată masca asta 🙂

Interviu de IOAN BIG

Foto Oameni de treabă: Ionuţ Rusu

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută