LA CHICA – Viaţă şi moarte în muzica viselor lui Sophie
Cantautoarea franco-venezueleană Sophie Fustec a adoptat numele de scenă La Chica în urmă cu exact 10 ani, când a decis să îşi continue cariera solo, după ce se lansase cu grupul feminin 3SOMESISTERS, al cărei co-fondatoare fusese în 2010. Pariziancă prin naştere şi reşedinţă, dar strâns legată spiritual de ţara de baştină a mamei sale, pe care o vizitează în mod regulat, Sophie a început să cânte la vioară şi pian încă din copilărie şi a studiat apoi, timp de 13 ani, muzica la Conservator şi sound design-ul la ESRA. Primul album semnat La Chica, Cambio, a fost lansat abia în 2019, însă ID-ul ei artistic foarte original, ce relevă un mix eclectic de influenţe – de la The Beatles şi sonorităţile mQistice ale Americii Latine până la muzica clasică şi Hip Hop-ul made in USA – generase un cult chiar de la primele apariţii live în faţa melomanilor, care au caracterizat-o drept o Frida Kahlo a pop-ului Electronic. Abstractele texturi sonore create de Sophie Fustec aka La Chica creează un univers Synth-Pop/Electro profund imersiv şi extrem de personal, întrucât frontiera dintre realitate şi vis îşi pierde din relevanţă prin explorările ei aproape şamanice de sorginte pur emoţională. Am profitat de (re)venirea lui La Chica în România cu ocazia a două concerte susţinute în februarie la Club Control din Bucureşti şi Acaju Cafe din Iaşi, pentru a sta de vorbă cu ea pe marginea modului în care evenimentele neobişnuite din ultimii ani i-au nuanţat perspectiva asupra lumii, dar şi a propriei arte.
La Chica | Live@Control Club (foto © Andrei Muşat)
Sophie, spune-mi câteva cuvinte despre La Loba, albumul tău lansat în pandemie, întrucât diferă semnificativ ca abordare de precedentul, Cambio.
La Loba este un album foarte special pentru mine pentru că, personal, m-a ajutat să îmi vindec sufletul, să procesez experienţa morţii, a pierderii cuiva foarte drag. Fratele meu a murit în 2020 şi a fost o traumă pentru mine… o schimbare fundamentală în viaţa mea, despre care am simţit cumva că nu voi reuşi să o depăşesc fără ajutorul muzicii. Muzica ajută, muzica vindecă. Muzica este energia cea mai bună, pentru că ea transformă emoţiile. Albumul acesta este deci plin de ritualuri şi de magie. Sunt acolo mantre care pe mine m-au ajutat să mă vindec.
Mărturiseai odată că unul dintre principiile tale este: ‘Viaţa e scurtă. Trăieşte.’. După acest fel de experienţă, ţi s-a nuanţat perspectiva? Ce înseamnă pentru tine o viaţă… scurtă?
Noi suntem învăţaţi că toţi vom trăi o viaţă lungă, vom îmbătrâni şi vom muri la o vârstă înaintată, dar asta nu e chiar tot timpul valabil, pentru că sunt o multitudine de cicluri de viaţă mai mici… nu scrie nicăieri că toată lumea musai ajunge să îmbătrânească. Aşa cred eu, că multe vieţuitoare de pe planeta noastră apar, îşi fac treaba pe care o au de făcut şi apoi dispar. Sunt felurite cicluri ale vieţii, unele îndelungate, altele scurte. Ideea asta că toţi vom muri doar la bătrâneţe nu ne permite, de fapt, să acceptăm moartea atunci când ea survine devreme, când e bruscă şi surprinzătoare. De aceea cred că trebuie să facem acum tot ceea ce vrem să facem în viaţă şi nu mai târziu. Nu vom trăi în viitor, aşa cum nu trăim nici în trecut, deci trebuie să trăim fiecare moment al prezentului şi, abia pe măsură ce clipele trec, ne vom da seama ce se întâmplă cu noi în continuare. Trebuie să trăim… acum.
Ai realitatea în care trăieşti, acum, şi planul viselor, cel oniric, în care timpul nu există. Cum reuşeşti să contopeşti aceste lumi diferite în muzica ta?
Nu ştiu… cele două lumi se întrepătrund permanent. Simt că în realitatea mea există multă visare şi cred că eu caut mereu echilibrul între partea concretă, mai conştientă, a realităţii şi aspectele cosmice şi spirituale ale vieţii. N-aş zice că trebuie să aleg între cele două, cred că ele convieţuiesc în permanenţă.
La Chica (foto © Adriana Berroterán)
Visele nu sunt însă numai frumoase. Cum faci să eviţi… coşmarurile?
Nu le pot evita. Nu cred că e posibil să eviţi coşmarurile, dar le poţi transforma în decursul procesului de compunere a muzicii imediat ce ele apar. Cel puţin aşa procedez eu şi chiar mă întreb uneori de ce anume fac asta, dacă e ceva simbolic sau e doar o manifestare a angoaselor sau nevrozelor mele, pe care trebuie să le las să iasă din mine, să mă eliberez de ele. Ideea e însă aceea să le transform de îndată ce ele apar. Uneori, când am coşmaruri, imaginile îmi rămân apoi pe retină şi îmi schimbă starea de spirit întreaga zi, şi cel mai bun lucru pe care-l pot face este să accept experienţa ca atare, să înţeleg că nu am ce face şi că aşa o să mă simt o bucată de vreme… şi că pot folosi asta în mod creativ. Iar a doua zi totul e deja diferit.
În ce direcţii te uiţi în căutarea inspiraţiei? Ce simboluri, gesturi sau, poate, acţiuni îţi pot produce declicuri creative?
Inspiraţia îmi vine din natură, din elementele naturii, din puterea lor. Ideile apar instantaneu din realitate, din lumea înconjurătoare, de care mă simt foarte puternic legată. Este felul meu de a-mi duce viaţa în realitatea acestei lumi. Mă influenţează vibraţiile, energia naturii, elementele care ne înconjoară, dar şi oamenii, şi ei mă inspiră, felul cum se comportă, ce se întâmplă din punct de vedere energetic între doi oameni, lucruri pe care nu le putem explica întotdeauna pe deplin. Trebuie să fim deschişi, să primim energiile din jurul nostru. Asta înseamnă pentru mine să-mi trăiesc realitatea.
Mai vorbeşti cu arborii, aşa cum făceai în copilărie?
De unde ştii? Da, sigur că da, încă mai vorbesc şi dialoghez cu copacii, cu plantele mele, cu florile de la mine de-acasă, practic cu toate vieţuitoarele de pe Pământ, cu fiecare animăluţ.
Doar că noi, ca oameni, le punem în pericol prin ceea ce facem. De ce ţi-e frică cel mai mult?
Nu simt vreo anume frică… cred că ce e dat să se-ntâmple se va întâmpla. Încercăm atât de mult să controlăm excesiv tot ce se găseşte în jurul nostru, dar pe planeta asta pur şi simplu nu se poate face asta. Nu aşa merg lucrurile. Când încercăm să ne controlăm prea mult viaţa împingem lucrurile mult prea departe. Ce e menit să se întâmple se va întâmpla şi nu îmi e frică de asta. Mi-e în schimb teamă pentru oamenii pe care îi iubesc, pentru familia mea, pentru copiii din jurul meu. Mă gândesc mereu la ei, la ce le va aduce existenţa, la ce vor face ei. Ştiu că se vor adapta la ce va veni, pentru că aşa e firea omului, dar nu e un gând plăcut. Dar altfel nu, nu sunt speriată. În momentul de faţă, cred că simt astfel din pricina conexiunilor pe care mi le-am creat după moartea fratelui meu, fiindcă am descoperit noi legături şi feluri de a relaţiona cu oamenii, chiar dacă, uneori, ei nu mai sunt fizic printre noi. Cred că nu îmi mai e teamă de moarte pentru că cea mai mare frică a mea deja s-a materializat, iar asta a fost tocmai dispariţia fratelui meu. O am în minte în fiecare zi, dar nu într-un fel dramatic, ci mai degrabă încerc să înţeleg ciclurile vieţii şi nu mă gândesc neapărat la ce înseamnă concret moartea, ci la ce semnifică ea pentru mine, pentru existenţa mea. Bineînţeles că nu vreau ca cei dragi mie să moară, mi-e teamă pentru ei, dar dacă se întâmplă asta, eu ştiu că moartea nu e sfârşitul, aşa că nu îmi este frică.
La Chica (foto © Guillaume Malheiro)
Sophie, privind retrospectiv, cum s-a nuanţat perspectiva ta asupra muzicii în tot acest timp? În fond, anul acesta aniversezi 10 ani de când te prezinţi publicului sub numele de scenă La Chica.
Ai dreptate… nici nu mi-am dat seama! Mulţumesc că mi-ai amintit. Pentru mine a fost o adevărată călătorie spirituală, de căutare a sinelui, a identităţii mele. A fost o evoluţie frumoasă, am înţeles foarte multe lucruri despre mine însămi, despre cele două moşteniri culturale pe care le port tot timpul în mine. Faptul că eu pot exprima aceste lucruri prin muzică m-a ajutat enorm să înţeleg cine sunt eu, cine eram în diferite momente ale vieţii mele şi cine sunt acum. Şi a fost grozav că s-a întâmplat aşa, pentru că aveam realmente nevoie să trec prin experienţa asta. Mă bucur că am reuşit să nu mai cânt pentru alţii, să nu mai lucrez pentru alţi artişti, pentru că am şi eu multe de spus prin muzică, iar asta m-a făcut fericită. Îmi place turnura pe care-a luat-o viaţa mea, îmi place cum evoluez… când mă uit la mine însămi îmi place ceea ce văd. Acum zece ani parcă eram un copilaş, erau atât de multe lucruri pe care nu le ştiam, parcă eram căzută într-un somn adânc. Dar iată că am o intuiţie foarte puternică şi ăsta e un aspect interesant al artei, al muzicii, acela că nu trebuie să conştientizezi la milimetru tot ce te înconjoară, trebuie doar să îţi laşi intuiţia să se exprime şi să creezi ceva din asta. Sunt mândră de ce am realizat prin intuiţia mea, mă simt cumva mai înţeleaptă acum. Înţeleaptă, dar nu în sensul anost, în care să ajung să mă plictisesc pe şi de mine însămi sau să încerc să par a fi mai deşteaptă în raport cu ceilalţi, nu, doar mai înţeleaptă faţă de cea care eram eu mai înainte. Privind în urmă, nu am regrete. Cred foarte tare în faptul că Universul le potriveşte perfect pe toate, astfel că viaţa mea e exact aşa cum trebuie, aşa cum o trăiesc eu acum. Dacă aş avea vreun dubiu în privinţa asta, aş încerca să schimb ceva.
Cum sau cât te laşi însă condusă de intuiţie în procesul creativ?
Vezi tu, eu nu cred că sunt neapărat o compozitoare foarte bună. Am ştiut doar că am lucruri de spus şi le-am putut exprima prin muzică. De aceea, nu pot să afirm că am o metodă pe care-o aplic mereu în acelaşi fel. Uneori pornesc de la un text pe care îl rostesc sau îl cânt, alteori apare o melodie şi o stare pe care vreau s-o exprim şi, pornind de-acolo, fac asocieri cu imagini, de exemplu cu tablouri care mi-au rămas în minte şi pe care încerc să le descriu. De fiecare dată e altfel. N-am nicio metodă, cu toate că aş vrea s-o găsesc…
Imagini? Vorbeşte-mi de artiştii preferaţi, mai ales că videoclipurile tale au o estetică remarcabilă.
Îmi place Chagall, îmi place Jean Michel Basquiat, îmi place un film de Emir Kusturica, Arizona Dream… de fapt îmi plac toate filmele lui Kusturica, însă în Arizona Dream găsim un melanj irezistibil de culturi, iar rezultatul mă face să mă simt deosebit de legată de filmul acesta, pentru că are atât de multă poezie, şi imagini splendide, picturale, suprarealiste, cu mult absurd şi multă nebunie.
La Chica (foto © Guillaume Malheiro)
Ai spus odată: “My mother gave me fire. My father gave me zen.”. Explică-mi, cine este Sophie din această perspectivă?
Asta e o întrebare foarte bună. Iar răspunsul e că… nu ştiu. În fiecare zi sunt altcineva, cineva diferit. Sunt o fire energică, ‘focoasă’, dar pot fi, de asemenea, şi foarte relaxată şi calmă, aproape… zen. Încă încerc să mă definesc, să-mi fac autoportretul. Îmi observ mie însămi interacţiunile cu ceilalţi oameni şi, uneori, experienţa e neobişnuită, pentru că, deseori, mă port o zi întreagă într-un anume fel, dar la finalul zilei iese la iveală o personalitate complet diferită, care rămâne într-o altfel de dispoziţie toată noaptea… depinde în ce stare sunt. E un sentiment plăcut, acela că nu sunt complet în control în ceea ce priveşte transformările şi trecerile de la o stare la alta. În mine trăiesc mai multe persoane, aş putea spune, sunt diferită în fiecare zi şi mă bucur de lucrul ăsta. De aceea îmi place să fac muzică live, pe scenă, pentru că astfel pot să arăt publicului toate faţetele mele, toate personajele din interiorul meu.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Adriana Berroterán
Alte Articole din MUZICĂ-DIALOGURI FĂRĂ NOTE.
