TEATRU: “Privește înapoi cu mânie”, un spectacol care doare | Interviu cu ALEX VLAD
Viața reală și momentele încărcate de emoție au fost mereu cea mai bună sursă de inspirație pentru creație. Pentru a scrie ”Privește înapoi cu mânie”, John Osborne s-a inspirat din viața sa personală și din căsătoria eșuată cu Pamela Lane, iar această dramă intimă i-a adus succesul ca dramaturg. Odată cu lansarea acestei piese de teatru s-a născut și termenul de ”tineri furioși”, care îi descrie pe Osborne și pe cei din generația sa, care au folosit duritatea realismului în teatru pentru creație, poziționându-se astfel diferit față de stilul voalat al predecesorilor.
Montat la Teatrul În Culise în această stagiune, spectacolul cu același nume este o adaptare realizată de Alex Vlad după textele ”Privește înapoi cu mânie” și ”DejaVu” ale lui Osborne, și aduce în atenția spectatorilor o ”dramă de bucătărie”, care ilustrează perfect imaginea unei căsnicii toxice, unde relația de dragoste se transformă treptat într-o relație nocivă de dependență. O imagine greu de digerat emoțional, însă foarte relevantă chiar și în ziua de azi.
Micuța sală de teatru din strada Alecu Russo nr. 12 te ajută să intri în sufletul protagoniștilor și te aruncă direct în povestea acestui cuplu care ascunde multe secrete. O experiență de neuitat alături de Alex Vlad, Ioana Nichita, Aurelian Culea și Diana Dănilă.
”Priveşte înapoi cu mânie” este un spectacol de un realism brutal, care spune povestea de viaţă şi iubire dintre Jimmy şi Alison Porter: el, un tip inteligent, educat, rebel, însă dezamăgit şi supărat pe nedreptăţile sociale, iar ea, o soţie supusă şi indolentă, provenită dintr-o familie înstărită.
Frustrat că nu-şi găseşte locul şi că nu reuşeşte să urce pe scara socială, Jimmy se torturează pe sine, dar şi pe soţia sa, care n-a cunoscut niciodată greutăţile vieţii. Ajunşi într-un punct critic al căsniciei lor, cei doi se trezesc într-un triunghi amoros care o implică şi pe Helena, cea mai bună prietenă a lui Alison. Degeaba încearcă Cliff, colegul lor de apartament, să menţină pacea în această familie: ruptura se produce şi îi transformă complet pe cei doi soţi.
Pentru a afla mai multe despre resorturile care au stat la baza realizării acestui spectacol, am stat de vorbă cu ALEX VLAD, cel care semnează adaptarea și regia spectacolului, dar interpretează și rolul personajului principal, Jimmy Porter, pe care îl interpretează magistral.
Povestește-ne puțin despre tine. Cine este Alex Vlad si cum a început să creeze teatru?
Cine este Alex Vlad?!? Vai, dar e un tip de mare succes. :))) Știi de ce? Pentru că face fix ce-i place. Sigur, asta nu îl scutește de problemele zilnice pe care le au toți oamenii. Aici probabil nimeni nu a găsit cu adevărat soluția sau poate că nici nu există una.
Trecând peste aspectele astea, pot spune că a urca pe scenă sau a coordona artistic actori și cursanți sau a scrie teatru sunt lucruri pe care le fac de altfel ca atunci când ești în concediu și te întrebi “cu ce aș putea eu azi să-mi ocup timpul ca să mă distrez și să mă simt bine în vacanța asta?”. Dar nu sunt nici soț și nu sunt nici obosit de viață, deși în “Clinica sinucigașilor” vreau publicul să mă creadă că aș fi; nu sunt nici un mare comandant de forțe armate, deși în “Othello” asta îmi doream să vadă publicul.
Nici măcar nu am făcut armata. Teatru am început să fac în timpul liceului, iar la vremea respectivă simțeam că orice altceva ar fi o pierdere de timp. Cred că toți oamenii caută de fapt o modalitate prin care să se exprime, să se arate lumii; unii descoperă că le este ușor sau bine să se exprime prin matematică, alții prin dans, și așa mai departe. Pentru mine a fost teatrul pentru că orice altceva îmi părea străin și dificil.
Ești și actor și regizor. Cum ai ajuns la această formulă?
Făcând abstracție de lucruri probabil evidente – că îmi place, că mă regăsesc etc. – au apărut în mine gânduri, idei, care se cereau a fi rezolvate. Spre exemplu, dorința de a spune o poveste anume sau de a spune o poveste într-un anumit mod. Ca actor, sigur că faci parte din poveste, cea a filmului sau a piesei de teatru, dar te așezi în acea poveste ghidat de viziunea regizorală. Asta înseamnă ca terenul tău de joacă nu este unul infinit, ci unul unde primești jaloane fixe pe care ca actor ai obligația de a le respecta și doar în acel perimetru stabilit la repetiții, să creezi. Desigur, aceeași poveste, spusă de un alt regizor, va arăta altfel, iar actorul va avea cu totul alte jaloane. În orice caz, ce-mi doream era să pot pune eu jaloanele. De asemenea, ca actor îți dorești uneori să joci anumite personaje, simți că te-ai potrivi într-o anumită poveste, și este fantastic să ai forța de a îți oferi această oportunitate.
“Privește înapoi cu mânie” și tinerii furioși. Cum ai ajuns la acest text? Ce te-a inspirat să îl montezi? Te consideri un tânar furios?
Într-o anumită măsură, cred că toți tinerii sunt furioși; își cer dreptul de a se face văzuți și auziți, indiferent de mediul în care activează. Sigur, după un timp, unii renunță pe drum. Probabil nu ii doare suficient de mult, sau îi învinge sistemul, viața, într-un fel sau altul. Dar tineri furioși cred că au fost și vor fi mereu. Personal văd asta zilnic în teatrul independent. Cu siguranță alți oameni văd lucrul ăsta întâmplându-se în alte domenii.
“Privește înapoi cu mânie” are marea calitate de a pune în balanță acel uman, sincer, pe care îl arăți doar celor de acasă unde te simți protejat, cu masca pe care o afișezi în societate – nu neapărat pentru că asta crezi sau vrei cu adevarat, ci pentru că știi că în felul ăsta poți fi acceptat mai ușor.
Altfel spus, “Privește înapoi cu mânie” vorbește despre cât de subțire este granița dintre ipocrizie și autentic, dintre sensibil și brutal. Balansul ăsta există peste tot în jurul nostru, iar printre alte aspecte, spectacolul – nu doar textul dramatic în sine – trage un semnal de alarmă cu privire la faptul că balanța a început să se încline mult prea mult în direcția purtătorilor de mască. Sau cel puțin asta este realitatea în care trăiesc eu.
O sursă de inspirație poate la fel de puternică este imaginea pe care o are societatea în ochii mei – la fel ca în casa Porter din spectacol – visuri, idei, toate îngropate forțat în sărăcie, în nesiguranță; oameni inteligenți subjugați de sistem, oameni care daca ar primi un dram de suport, ar fi capabili să schimbe lumea.
Dorința de a monta acest text s-a născut în urmă cu mulți ani, dar nu m-am apropiat de el până acum din mai multe motive. Principala cauză – simțeam că nu am maturitatea necesară; textul m-ar fi învins. Acum însă, cred că am făcut dreptate acestei povești superbe. Și mă bucur că am reușit să traduc textul și să îl împletesc – organic, zic eu – cu piesa de teatru “Dejavu” despre care puțină lume știe că este de fapt “Privește înapoi cu mânie 2”.
Din păcate, traducerile noastre publice pentru “Privește înapoi cu mânie” sunt cenzurate și conțin numeroase greșeli de traducere, iar “Dejavu” nu se găsește tradus în română, așa că am simțit că este obligatoriu să fac eu lucrul ăsta, altfel nu puteam transforma textul în spectacol.
Cum a fost primit spectacolul? Ţi se pare că această temă este de actualitate pentru societatea de azi?
Daca m-aș ghida după aplauzele și privirile spectatorilor de la final de reprezentație, aș spune că e foarte bine. Dar sunt convins că părerile sunt împărțite. Am citit de altfel și câteva recenzii apărute după premieră. Mi-a plăcut că la un moment dat se vorbea despre faptul că montarea este plină de situații pe care le întâlnim și le trăim în prezent. Deci da, tema spectacolului sunt convins că e de actualitate; de fapt cred că sunt ilustrate onest aspecte – de multe ori incomode – de care chiar și atunci când vrem să fugim, noi știm totuși că ele există și că nu dispar de la sine.
Jimmy Porter. Faci un rol excepţional în acest spectacol. De ce ai ales să joci chiar tu rolul acesta?
Mulțumesc tare mult pentru apreciere, mă înclin. Pentru că – așa cum spuneam mai devreme – există personaje pe care mi le doresc. Jimmy era, este, unul dintre ele. Pentru că mă regăsesc incredibil de mult în tot ce trăiește Jimmy, dar și în modul în care spectacolul prezintă societatea. E intim, acid și doare. Pentru că mă doare, asta e de fapt unicul răspuns.
De ce ar trebui să vadă oamenii acest spectacol?
Din anumite puncte de vedere, spectacolul e unic. E povestea care a demarat o amplă mișcare teatrală, e textul care a pus bazele unui nou curent dramaturgic. Dacă nu pentru toți, atunci pentru cei mai mulți oameni din public, va fi prima întâlnire cu o variantă necenzurată, actuală, a textului.
Totodata, e pentru prima oară când bucăți din “Dejavu” se joacă în România. Apoi din alte puncte de vedere, spectacolul are calitatea de a fi tratat în primul rând uman și abia pe urmă teatral, deci cred că emoțional oferă o experiență puternică, vie; în plus, are un vibe cinematografic mai ales în ceea ce priveste light și sound designul, ceea ce îl face special.
Pe de o parte vorbim despre o poveste emblematică, o capodoperă a dramaturgiei, pe de altă parte vorbim despre o experiență profund umana, despre un spectacol care cred că ridică întrebări și modifică publicul la nivel emoțional într-un mod neașteptat.
Un mesaj pentru spectatorii care n-au ajuns încă la Teatrul În Culise.
Cei care nu au ajuns încă, atunci când o vor face, pot spune garantat că își vor redefini ideea de teatru intim și în plus vor avea supriza să descopere în repertoriu câteva genuri teatrale care în momentul de față nu există în altă parte în țară, dar și texte dramatice care au fost scrise special pentru echipa de artiști de la Teatrul În Culise. E ceva special.
Interviu de VANIA PIERSINARU
