Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 23/10/2022
Clin D'oeil Artă & Cultură

CLIN D’OEIL | ANA PASCU: “Ideile care îmi vin sunt parte din procesul personal de înțelegere”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | ANA PASCU: “Ideile care îmi vin sunt parte din procesul personal de înțelegere” Share CLIN D’OEIL | ANA PASCU: “Ideile care îmi vin sunt parte din procesul personal de înțelegere”
Ana Pascu


ANA PASCU: “Ideile care îmi vin sunt parte din procesul personal de înțelegere”

Cu doar un an în urmă, artista emergentă Ana Pascu se număra printre studenții la UNArte care s-au făcut remarcați la MNAC în cadrul comboului de expoziții colective Modulated Histories I & II, aproape simultan cu o primă participare internațională notabilă în cadrul Bienalei din Mala Stanica, centrul multimedia al Galeriei Naționale a Macedoniei.

A urmat cooptarea în proiectul colaborativ Staycation, conceput și organizat de CTG Collective, Sandwich și Galeria Catinca Tăbăcaru, ce a avut drept urmare că 2022 a început prin expunerea instalației sale Transfixing Shells alături de lucrările colegelor de proiect, patru artiste românce (Catinca Malaimare, Ioana Stanca, Daniela Pălimariu, Ana-Maria Ştefan) şi cinci rezidente în Berlin.

De unde ANA PASCU a revenit recent, după prezența ei estivală cu instalația şi performance-ul durațional Collecting stones from Hypnagogia în Project Space Festival, Centrum.

Încă foarte tânără, studentă la departamentul Imagine Dinamică şi Fotografie, ANA PASCU (n. 2000) face parte din noul val creativ ce merită cu siguranță a fi urmărit, în primul rând datorită abordărilor ei interdisciplinare prin care redefineşte spațialitatea mixând transfrontalier mediile digital şi material cu rezultate ieşite din comun.

Ana Pascu

Foto: Piotr Pietrus

Ana, instalaţia pe care ai prezentat-o în vara aceasta la Berlin, împreună cu Yen Chun Lin, s-a numit Collecting stones from Hypnagogia. Spune-mi câteva cuvinte despre semnificaţia titlului.

Titlul e mai mult poetic. Hypnagogia reprezintă starea dintre momentul de până la somn, cea dintre awakening şi sleep, iar collecting stones a venit ca o metaforă a acelui act, ca atunci când, spre exemplu, vizitezi un loc și culegi amintiri de acolo… “you’re picking stones”.

Cumva, descrie ceea ce am încercat să facem împreună prin proiectul ăsta și anume să pătrundem cât mai mult în această stare de hipnagogie prin diferite experimente: ne trezeam din somn și apoi scriam anumite lucruri sau ne întâlneam și vorbeam despre ce am visat cu o seară înainte.

Am avut de asemenea un field trip într-o locație din Berlin, o pădure foarte frumoasă, cu nisip, de unde am adunat diferite obiecte și, pe parcursul lucrului pentru expoziție, am făcut acest experiment în care ne dădeam una alteia ce colectasem și, în fiecare seară, eram atente la ce visam… dacă, într-un fel sau altul, visele erau corelate cu acele obiecte.

Am readus apoi toate poveștile laolaltă iar acestea, într-un fel sau altul, ne-au influențat modul de lucru și rezultatul final. O chestie foarte interesantă care s-a întâmplat a fost că expoziția a ținut o singură zi și tot ce a făcut parte din ea a devenit performativ, începând cu video-ul pe care l-am făcut, proiectat pe instalație.

Pentru mine, a fost un mod nou de lucru că nu a fost un video de sine stătător, ci a devenit performativ, prin acel personaj care se plimbă și explorează spațiul, în sensul că durata lui nu era definită în prealabil, fiind cumva intercalat cu performance-ul nostru și cu cel cu sunetul, conceput de Yen.

Ana PAscu

Collecting stones from Hypnagogia (foto: Piotr Pietrus)

Dar cum ați ajuns la Hypnagogia? La un moment dat, pe site-ul lui Yen, exista un alt titlu al proiectului și anume Corporeality

Corporeality venea mai mult, din câte îmi aduc aminte, de la conceptul propus de Centrum [Berlin], iar noi am evoluat natural spre Hypnagogia. Eu aveam o idee pe care voiam să o materializez pentru proiectul ăsta, iar apoi – din conversațiile cu Yen – am văzut că, într-un fel sau altul, interesele noastre se regăsesc în punctul ăsta de conștiință și subconștient, starea asta de vis și de internalizare, și, cumva, am ajuns natural la asta.

Să vorbim despre ideea ta inițială, fiindcă din titlu reiese că Hypnagogia este o zonă oarecum conturată, care are o anumită… palpabilitate din moment ce pot colecționa pietre din el şi nu, să zicem, gânduri imateriale.

Faptul că Hypnagogia e scris cu H mare vine dintr-o dorință de a personifica această stare și de a o transforma mai mult într-un loc, inclusiv prin sunet. Revenind la ideea cu care pornisem, eu am început să dezvolt asta, inițial, doar prin video… am făcut un video în care am început să explorez și să creez un spațiu care e fix la limita dintre digital și material.

Apoi, în expoziția pe care am avut-o la Catinca în decembrie anul trecut [expoziţia colectivă Staycation, curatoriată de Catinca Tăbăcaru – n.r.], ideea asta s-a dus mai departe în mod natural… nu mi-am dat seama atunci că am urmărit neapărat același lucru.

Abia după ce am făcut asta [lucrarea Transfixing Shells (2021), expusă la CT Gallery din Bucureşti în cadrul Staycation – n.r.] și am văzut că funcționează, că pot să o duc mai departe, am păstrat acest concept în care, cumva, am nevoie de ambele medii, cel digital și material, ca să construiesc ceva, interesându-mă foarte tare punctul în care cele două se întâlnesc și de ce.

Fiindcă mi se pare că, momentan, sunt destul de separate ca medii și mi-am dat seama că, inconștient, am început să dezvolt o practică care să le includă pe ambele, cu scopul de a crea, de a disipa cumva granița asta, adică de a crea un întreg în care nu pot exista de sine stătătoare, nu pot fi unul fără celălalt.

Ana PAscu

Transfixing Shells (foto: Cătălin Georgescu)

De ce te atrag aceste “no man’s land”-uri nu foarte clar definite, spaţiile ambigue dintre trezie și realitate, dintre diversele realități, perspective şi percepții?

Fiindcă mi se pare că, în general, este un punct destul de neutru pe care eu îl caut… un punct care necesită prezența privitorului, dar și a mea, creatoare a instalațiilor, într-un spațiu foarte intern și foarte neutru, deci care încearcă să se desprindă cât de mult de contexte sociale sau de contexte temporale.

Desigur, la început, au fost niște repere din exterior, dar ele s-au transformat pe parcurs și au ajuns să fie niște concepte pentru mine, personal, ca mod de a înțelege lumea și viața sau, cel puţin, o încercare în sensul ăsta.

Mă interesează starea asta pentru că, împreună cu sunetul și cu spațiul, te face să interacționezi cu ce se întâmplă în interiorul tău… adică și cu exteriorul, cu ceea ce vezi și ceea ce auzi, dar mai mult ceea ce se întâmplă în interiorul tău și felul în care percepi întâmplările într-un anume moment.

Ana Pascu

APEX (foto: Ana Pascu)

APEX, lucrarea ta din Atmosphäre und Autentizität, de la Sehsaal Gallery din Viena, vine cu ceva în plus în definirea raportului tău ca artist cu exteriorul. Vorbeşti acolo de “fragmentarea spaţiului personal/intim”…

 Mă refer la o fragmentare care se întâmplă, din punctul meu de vedere, natural. Deja cred că știm cu toții că nu putem să împărtășim toate experiențele pe care le avem, nu putem să expunem procesul interior 100% şi, de obicei, arătăm involuntar în exterior doar părți din acesta.

Exact așa cum denota, de altfel, și Transfixing Shells, unde în video exista acea acțiune a personajului de a colecta fragmente, rămășițe de fapt, din ceea ce a însemnat construirea proiectului, acesta le colecta din diferite zone ale camerei și le aducea, cumva, în față. Spaţiul e fragmentat, adică nu poate să fie 100% o reproducere… și nici nu cred că ăsta e scopul sau sensul: să existe o transparență 100%.

Transfixing Shells se referă, după spusele tale, la transformarea punctului de intersecție într-un spațiu pe care corpul îl explorează în încercarea de a deveni vulnerabil. Nu e un paradox? În mod normal, mă aștept să fie invers, un corp să tindă spre a fi invulnerabil…

Eu cred fix opusul, adică personajul de acolo – care, cumva, mă reprezintă într-o mare măsură – asta încearcă, pornind tocmai de la premisa că, de obicei, tendința este să nu fii vulnerabil, să nu arăţi părțile care nu sunt în partea pozitivă a spectrului de sentimente și a experiențelor. E o încercare care se face, bineînțeles, în momentul în care te afli într-un spațiu intern.

Din descoperirile de până acum, cred că e o chestie care, deși aparent ar trebui să fie naturală, se întâmplă în sens opus. Adică, există un punct în care realizezi că trebuie să înveți să fii vulnerabil.

Nu e o chestie pe care o ai… by default. Sau poate o ai by default în copilărie, când nu ai toate mecanismele de autoapărare și toate zidurile care s-au creat în urma experiențelor mai puțin plăcute, dar e o chestie care trebuie învățată: să fim vulnerabili.

Ana Pascu

Transfixing Shells (foto: Cătălin Georgescu)

Văd în tot ce faci că un mecanism fundamental în crearea identității tale artistice este contrastul. Prin ce contraste te definești tu însă ca persoană?

Prin toate… prin cât mai multe. De ceva timp mă obsedează ideea de dualitate, iar contrastul este transpunerea acestei dualități pe care am găsit-o – am regăsit-o, de fapt – într-un punct și de atunci nu mai pot să scap de chestia asta. În sensul în care mi se pare că toate lucrurile pe care le-am experimentat până acum, pe care le-am văzut și le-am trăit, mi-am putut să le explic foarte simplu prin mecanismul ăsta de dualitate.

Nu știu, uneori a venit ca un fel de… ceva care îți spune că e ok chiar dacă nu e ok, dar, de multe ori, mă ajută să nu fiu și să nu trăiesc neapărat, pe cât de mult se poate, în imediata apropiere a lucrurilor. Iar asta, pentru mine, se traduce ca o încercare de a fi cât mai mult în prezent.

Gândindu-mă la severance, lucrarea ta din cadrul Bienalei din Mala Stanica, un contrast este şi faptul că acolo deplângi, pe de o parte, renunțarea la elementele naturale în favoarea prefabricatelor de sorginte umană, dar, pe de altă parte, tehnologia și structurile lipsite de viață sunt dominante în practica ta. De ce nu ai devenit, de exemplu, designer floral şi ai optat pentru Imagine, Dinamică și Fotografie la UNArte?

A fost interesantă decizia, în sensul că a fost destul de spontană. Înainte să aplic la UNArte, am fost studentă la Istoria artei, la Facultatea de Istorie, dar am renunțat foarte repede pentru că am simțit că nu am nimic de căutat acolo. După o pauză de doi ani în care am lucrat în cafenele și-n medii de genul ăsta, am zis „Gata, nu se mai poate! Trebuie să fac ceva!” și m-am decis să aplic la UNArte.

În punctul ăla, fotografia îmi era mediul cel mai familiar și îl explorasem suficient de mult încât să fiu încrezătoare că o să pot să intru ușor. Acolo îmi erau și interesele, în punctul respectiv, așa că, inițial, am fost axată pe fotografie, după care am început, ușor-ușor, să mă duc spre video – pentru că m-a intrigat mult mai mult -, iar după anul I am simțit această nevoie de a mă reîntoarce la medii mai mult materiale.

De atunci și până în ziua de astăzi, există în mine o dorință – încă nu pot să spun exact de ce – de a lucra cu ambele medii, adică mă interesează foarte mult să găsesc o modalitate ca cele două medii să lucreze împreună și să se ducă mai departe de nivelul estetic la care mie mi se pare că, mai mult sau mai puțin, s-a oprit tot ce înseamnă arta New Media și proiecțiile interactive.

Am impresia că stagnează de ceva timp și că nu există, din punctul meu de vedere, o adevărată profunzime… din ce am văzut eu, cel puțin, adică nu vreau să generalizez. Iar mie mi se pare că e o portiță bună prin care pot să explorez, e o zonă în care am multe de găsit. Sunt multe de explorat aici.

Ana Pascu

severance (foto: Denis Jagdži)

Ana, vorbind de medii, cum se materializează la tine o idee creativă, din punct de vedere al alegerii mixului de instrumente de expresie?

Momentan setarea este că mă interesează ambele medii și toate ideile care vin, cumva, pleacă de la premisa că trebuie să le conțină pe amândouă, dar asta e doar o chestie pusă undeva în spate, un beculeț aprins, care rămâne acolo. De obicei însă, ideile care îmi vin și care, la un moment dat, ajung să se materializeze, nu au un parcurs direct. Nu mi-a venit o anume idee și a doua zi mă apuc de lucru, nu.

Toate lucrurile care îmi vin în minte sunt parte din procesul personal de înțelegere, iar unele dintre ele îmi rămân fixate acolo, la modul „vreau să materializez chestia asta la un moment dat”, rămân deci stocate și se reinventează… e deci ceva diferit la fiecare proiect, fiindcă deseori încep să lucrez la ceva și, cumva, în final, ajunge să fie altceva.

Câteodată, pur și simplu, când stau și mă gândesc, încep să se contureze vizual tot felul de modalități prin care să îmi materializez ideile, modalități care, probabil, reprezintă conexiuni dintre toate lucrurile pe care le-am experimentat între timp.

De obicei, cam ăsta e parcursul la mine: vine ideea și o las acolo până când se fac aceste conexiuni, există apoi un declic în care apare formula pe care vreau să o aplic, încep să o fac, iar apoi, desigur, ea se transformă pe parcurs și ajunge să devină altceva.

Ana Pascu

Transfixing Shells (foto: Cătălin Georgescu)

Cu acest tip de abordare, nu există riscul ca rezultatul final, într-o formă sau alta, să nu corespundă ideii tale originale şi să te dezamăgești pe tine însăți, la sfârșit?

N-o văd neapărat ca pe o dezamăgire, pentru că nu pornesc din start cu așteptarea asta, adică mie mi se pare că orice lucrare este bazată foarte mult, nu știu, poate chiar 80%, pe proces. The magic happens there, în procesul creativ… chiar dacă există, da, niște idei de la care pleci, care îți dau niște parametri sau îți creează cumva un spațiu.

Şi nu mă refer doar la procesul de lucru, în care ești tu în spațiu și lucrezi efectiv, ci și la ce se întâmplă în viața ta în afara procesului, în perioada în care lucrezi la chestiile respective.

De multe ori mi se întâmplă să plec cu o idee anume, încep să lucrez și ce se întâmplă apoi în viața mea, separat de chestia asta – poate o expoziție, o conversație sau chiar ceva foarte random, de pe stradă -, vine ca… încă un punct cu care se conectează restul lucrurilor care au început deja să se conecteze.

Și atunci, am un fel de siguranță că această chestie o să ducă undeva, tocmai pentru că nu o îngrădesc într-o anumită formă… pentru că am încercat să fac şi asta, adică la început am crezut că așa funcționează.

Poate pentru unii funcționează, dar pentru mine am văzut că nu, mai ales că sunt genul de om care se plictisește foarte repede și, de obicei, dacă mă gândesc prea mult la o idee, ajunge să nu mai îmi placă, așa că las loc să vină cât mai multe lucruri, să văd unde mă duce şi, cumva, ăsta e și scopul.

Pe lângă crearea unui obiect artistic, pentru mine, procesul creativ e foarte strâns legat și de rezultatele pe care le am pe plan intern în urma procesului, adică lucrarea de artă vine ca o materializare externă, fizică, dar ce se întâmplă în proces aduce foarte multe lucruri pe care le descopăr și le învăț și pe plan intern.

Ana PAscu

ANA PASCU

Pot presupune însă că ai ajuns la această practică in mod progresiv, prin cunoaşterea de sine. Trebuia să existe mai întâi acel nivel de încredere în tine însăţi care să te facă să zici: „asta e o carieră în care, într-o formă sau alta, aș putea reuși”…

Într-adevăr, nu a fost întotdeauna așa. Am avut înclinații către lucrul manual de când eram mică și am tot explorat asta prin diferite oportunități și circumstanțe, însă am avut un punct la un moment dat, înainte să decid să aplic la UNArte, după ce trecusem printr-un proces intern destul de puternic, în care mi-am dat seama că lucrurile în care cred și pe care vreau să le fac n-au nicio legătură cu ceea ce făcusem până atunci ca și proiecție a carierei, a viitorului meu. Adică nici nu prea exista conceptul ăsta până atunci… pentru mine era foarte mult day-by-day, ce se întâmplă mâine.

Când am luat decizia asta, o mare parte din încrederea în mine a venit și din cum s-au legat lucrurile, adică datorită faptului că mi-a fost destul de ușor, n-am întâmpinat multe dificultăți. Am intrat a doua la UNArte şi apoi am văzut că există acest flow creativ care, probabil, fiind sub presiune foarte mult timp, atunci când am ajuns acolo, a venit și am creat foarte multe… deci s-au legat multe lucruri pe parcurs fără ca eu să le caut neapărat, că nu fusesem într-un context artistic înainte ca să zici că știam despre ce e vorba.

Cred că prima chestie care mi-a dat un “boost” a fost că video-ul pe care l-am făcut în anul I a fost expus la MNAC [în expoziția colectivă Istorii declinate/Modulated Histories din 2020 – n.r.] și, cumva, așa am cunoscut-o apoi și pe Catinca [Tăbăcaru], am intrat în proiectul Staycation, și ulterior am ajuns și în Berlin. Toate lucrurile s-au legat deci într-o formulă destul de ușoară, în sensul în care tot ce a trebuit să fac eu a fost să mă concentrez pe ceea ce am de făcut și pe ce vreau.

Ana Pascu

Istorii declinate/Modulated Histories I (foto: Gabriela Pană)

M-am și strofocat însă destul de mult în primii doi ani să fac cât de multe am putut. Am fost și la un mentorat, Shortcuts, de la Gaep, unde am învățat foarte multe lucruri dintr-o altă perspectivă, cea a mecanismului pieței de artă. Cumva, am încercat să adun piese și informații din cât mai multe zone, să îmi fac o idee despre ce înseamnă să fii artist, ce înseamnă să faci artă si cum pot să fac asta.

Într-un fel sau altul, a fost cu sens pentru mine să fac asta pentru că mi-am dat seama că nu știu dacă aș putea să fac altceva cu adevărat, adică eu nu pot să duc o rutină, nu pot să fac același lucru în fiecare zi. Şi, la bază, nici nu-mi doresc să fac altceva, pentru că e singura modalitate prin care pot să fiu și să fac exact ceea ce simt să fac, să nu mă ghidez după o anumită structură sau contexte.

E o chestie foarte importantă pentru mine și am văzut că, dacă mă ţin de asta și fac în continuare ceea ce cred, se leagă lucrurile.

Revenind la punctul de plecare al dialogului nostru, la Hypnagogia, care dintre realități e preferabilă, cea în care creezi, cu rezultate vizibile, sau acea stare de veghe care te îndeamnă să priveşti spre interior ?

Dacă ar fi să răspund din punct de vedere personal, am o tendință de a petrece mai mult timp acolo, în Hypnagogia, în dimensiunea interioară, dar, în același timp, cred că, la nivel general, sunt în egală măsură relevante și este la fel de important să le explorezi pe amândouă și să le acorzi cel puțin același volum de timp.

Nu vorbesc nici despre o autoizolare din asta completă, în care lumea exterioară nu are relevanță, dar nici într-o altă extremă, cea în care trăiești în imediata apropiere a lucrurilor și nu există timp pentru introspecție și pentru a fi în spațiul ăsta.

Probabil există și un fel de ritm care se creează… în sensul în care – cel puțin așa a fost la mine -, în momentul în care am descoperit ce înseamnă spațiul ăsta interior, am avut tendința să stau foarte mult acolo, apoi, natural, îmi vine să stau în cealaltă extremă – că tot vorbeam de dualitate – și astfel se creează un ritm în care te duci în interior și vezi ce înveți și-apoi te duci afară și aplici.

Iar afară se întâmplă alte lucruri, diferite, și de aceea trebuie să revii în interior, ca să le înțelegi și să te uiți la ele… să te îndepărtezi pentru moment de o realitate fizică.

Ana Pascu

Collecting stones from Hypnagogia (foto: Piotr Pietrus)

Și atunci… tu unde ești tentată să îți cauți mai degrabă liniștea? În somn? În veghe? În fantezie?

În toate. Conceptul de liniște și pace interioară, cumva, de ceva vreme, s-a materializat într-un punct neutru, în care liniștea e doar ideea că sunt aici să le experimentez pe toate şi nu încerc să mă fixez într-o parte a extremei fiindcă, inevitabil, se duce în cealaltă… şi atunci, liniștea pentru mine înseamnă doar faptul că am acceptat că există această pendulare între cele două extreme și tot ceea ce se întâmplă în interior. Iar experienţele sunt diferite.

Spre exemplu, când am ajuns în Berlin, am avut un parcurs nu foarte ușor în prima lună, mai ales că am și lucrat la proiect şi am întâmpinat și tot felul de dificultăți. Un lucru important care s-a întâmplat și a devenit foarte interesant, inclusiv pentru proiect, a fost acela că aveam tendința să dorm foarte mult, pentru că ceea ce visam – oameni și lucruri cunoscute -, îmi era mult mai familiar decât realitatea pe care o experimentam atunci când mă trezeam.

A fost deci interesant de observat cum aveam tendința să dorm foarte mult și să stau cât mai mult în casă. Chiar dacă nu dormeam, stăteam în pat, cu ochii închiși, fiindu-mi mai familiar spațiul intern… asta s-a legat foarte bine și de proiect, pentru că era fix același topic.

Deci, răspunsul ar fi că diferă, iar liniștea, cel puțin cea pe care am găsit-o eu, nu are legătură cu punctul în care te afli, ci doar cu conștientizarea faptului că există un ax și că punctul acela se mișcă încontinuu.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Ana Pascu

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Esențiale

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.