ART GALLERY
CATINCA TĂBĂCARU „Îmi aleg artiștii cum mi-am ales soțul, cu inima”
În 2014, Catinca Tăbăcaru își deschidea la New York cu un succes remarcabil prima galerie de artă și trei ani mai târziu o a doua, în Harare, în inima Africii. Între timp, reputația ei internațională de galerist și curator s-a extins datorită prezenței alături de artiștii de pe 5 continente pe care îi reprezintă la evenimente speciale sau expoziții din instituții culturale reputate precum Art Institute of Chicago, Bienala de la Veneția, National Gallery of Zimbabwe, Bundeskunsthalle din Bonn sau PAMM în Miami.
Au trecut alți trei ani și Catinca Tăbăcaru continuă să își dovedească spiritul itinerant pregătind o nouă inaugurare, pe 5 decembrie, cea a galeriei de la București, oraș în care s-a întors de o bună bucată de vreme după ce părasise România încă din copilărie. Până atunci însă, am încercat să aflu de la ea cum de o militantă pentru drepturile omului, deopotrivă în tribunale ca avocat pledant și în ONG-uri ca activist civic, și-a schimbat radical viața transformându-se într-un dealer de artă și curator respectat în toată lumea.
Catinca Tăbăcaru la galeria din New York Lower East Side
O galerie de artă reprezintă o investiție ieşită din comun din toate punctele de vedere. De ce s-ar gândi cineva să îşi deschidă una, nu mai vorbesc de trei ca în cazul tău?
Fiecare galerist își are povestea ei, motivele ei și scopurile ei. Scopul meu este să îmi văd artiștii în cărțile de istorie de artă… la asta lucrez. Business-ul de artă e unul pe mai multe straturi, așa, ca o ceapă. Trebuie să-ți meargă toate ca să-ți meargă business-ul, deci succesul nu este măsurat doar în câți bani vin pentru că nu suntem magazin. Galeriile care sunt „magazin”, de multe ori, vând mai mult decât galeriile care sunt focusate pe conceptual, pe istoric, dar ele nu sunt relevante într-o conversație de artă contemporană în sfera intelectuală… pe de altă parte, trebuie să fim foarte clari și serioși: o galerie de artă nu merge dacă nu vinde. Nu pentru că nu ar putea fi cineva cu o avere care o deschide, dar de obicei, acel cineva, chiar dacă nu are nevoie de bani, tot are nevoie de un public care să ridice cariera artiștilor săi. Nu-i destul că poți să plătești pentru ceva, trebuie să și fie altă lume care să îți valideze deciziile și alegerile.
Altfel, s-ar putea ca artiștii să acumuleze frustrări, presupun…
Artiștii vor merge altundeva dacă nu simt că pot să crească unde sunt. La începutul carierei, lucrul cel mai important e să vândă, să se simtă validat de un market, dar după ce a trecut înţelegerea că „Da, pot să supravieţuiesc din arta mea”, artistul ăla trebuie să fie băgat în seamă de presă, de muzee, de alți galerişti, deci se schimbă ce înseamnă succesul pentru el şi, ca rezultat, pentru galeria care îl reprezintă. Deci avem banul, atenția instituțională, atenție de la industrie, și o creștere a galeriei în termeni care sunt înțeleși de industrie: la ce târg ai ajuns, cu ce muzee lucrezi, cine vorbește de tine. Şi mai e încă o măsură a succesului în opinia mea, abilitatea să îți ții artiștii, abilitatea de a reține ce ai crescut, pentru că ce este o galerie dacă nu o colecție de artiști? Unii galerişti sunt de părere că poți pierde câțiva artiști care sar în sus și atunci, pentru că au făcut saltul ăla, te ajută pe una dintre celelalte linii de succes, pentru că dacă pierzi un artist și îl ia David Zwirner, toată lumea o să știe că Zwirner a luat artistul de la Catinca şi… „Hai să ne uităm mai atent la Catinca”. Dar eu sunt mai sufletistă, e important că ce am creat eu împreună cu artiștii este o echipă și o familie care își vrea binele și care este excitată să continue aventura asta împreună.
Dar cum trebuie să îți ‚vorbească’ un artist pentru a-ți trezi interesul? Spuneai mai demult că “The human behind the art really matters to me as well”. Alegi un artist ghidată de instinct sau de fler?
Eu îmi aleg artiștii cum mi-am ales soțul: cu inima. Comparația nu am mai făcut-o, deci o să o vedem acum dacă e corectă. Absolut, iubirea la prima vedere e foarte importantă, arta trebuie să te atingă. Eu vreau să fiu atinsă la inimă, nu doar la minte, nu doar la corp… la inimă, să simt ceva puternic. Deci deja avem condiția de love at first sight. Apoi este și ideea de cum vreau eu să trăiesc viața, ce înseamnă omul ăsta când eu încep o relație de business care, până la sfârșit, devine și foarte personală. Relația între artist și galerist este una care trece peste limitările între personal și business pentru că altfel nu merge. Arta nu e ceva rece să fie doar cifre sau tehnici, arta e mult mai personală fiindcă trebuie să reflecte ceva, trebuie să ne ajute cumva. Deci pentru mine alegerea unui artist pleacă de la dacă îmi place, dacă mă atinge, dacă mi se pare că eu cu persoana asta putem să adăugăm ceva împreună în lume, care o ajută și pe ea și pe mine și pe audiență. Dacă nu, eu nu sunt persoana potrivită să aleg artistul ăla.
Catinca Tăbăcaru la vernisajul Inside out (Admire Kamudzengerere s 2019 solo)
Mediile de expresie în arta contemporană sunt extrem de diverse. Cum faci diferența între autentic și impostură?
Iar, cum mi-am ales soțul, îmi aleg și artiștii… nu m-am căsătorit în prima zi. Am ieșit să dansăm, am ieșit la masă, l-am introdus la prietenii mei, sunt niște pași pe care îi faci înainte să te legi, pentru că de artiștii de care sunt legată, sunt legată de mult timp și foarte strâns. Mie nu îmi este frică de multitudinea de medii, le înțeleg, sau dacă e un mediu pe care nu îl înțeleg perfect, apelez la un artist care înțelege mai bine decât mine, dar nu îmi e frică de aceasta. Pe mine mă interesează dacă îmi intră o metodă, un tip de a crea care nu-i comun, care e strange sau weird, cool, adică orice care îți dă și senzatia de nou, de fresh, și asta e foarte interesant, pentru că e foarte greu în ziua de azi, când avem absolut tot, să simțim momentul ăla de ceva nou, de ceva autentic.
Ce faci atunci când, în ciuda talentului, artistul se dovedește foarte dificil și e greu de colaborat cu el?
Nu colaborez. E foarte simplu și cred că ne-am obișnuit prea mult cu ideea asta de artist-geniu care e singurul pe lume care face ceva și… „Doamne ferește, dacă nu mai există artistul ăsta nu o să mai existe artă contemporană!”. Nu e adevărat. Artiștii sunt o parte a unei poveşti mult mai mari decât ei. Deci dacă o persoană nu este bună, nu este corectă, nu dă înapoi cât îi dai, lucru care înseamnă că este o relație ne-egală, nu-i pentru mine. Dacă noi nu ne vedem ochi în ochi, dacă noi nu ne respectăm ca oameni, dacă noi nu muncim la același nivel… Goodbye relație! Asta e, mulți înainte.
Revenim la componenta de business a unei galerii de artă. Ce te-a făcut să îți asumi un asemenea risc?
Nu am știut riscul. Eu am intrat oarbă. Sigur, există cei care au lucrat la altă galerie foarte mult timp și înțeleg exact ce înseamnă să fii galerist, dar eu nu am știut. De la sfârșitul lui 2009 până la sfârșitul lui 2013 eu am acționat ca o curatoare și ca un dealer, am fost invitată în galerii şi la târguri să fac expoziții, am organizat eu proiectele mele, până la un punct în care am ajuns la un târg la care am vândut tot. Asta a fost în Miami, în 2013. Și am ieșit din experiența aia după 4 zile cu un ban în buzunar și am zis „Cred că îmi trebuie galerie!” pentru că, uite, am un grup de artiști care i-am dus cât de departe am putut să îi duc fără spaţiu permanent iar acum ei au nevoie de expoziții personale și nu pot să fac asta dacă artistul nu are stabilitatea de a ști că azi încep să lucrez la o expoziție personală a lui și în 8 luni expoziția aia este în locul pe care eu l-am programat. Deci pentru asta am devenit eu galerist. Abia după ce am început mi-am dat seama de riscuri şi am realizat ce înseamnă să promovezi artiști pe care nu îi știe nimeni, care nu au un nume sau un market construit, dar unu, mi-a plăcut provocarea – dacă nu e greu nu e frumos – și doi, eram deja așa de implicată că, dacă eu mă lăsam, dezamăgeam și făceam rău la niște cariere în care eu într-adevăr cred. Da, aș putea să fac poate lucruri care pe termen scurt ar putea fi mai lucrative dar de ce, când cariera asta e așa de frumoasă? În fiecare zi eu mă joc, mă joc cu idei, mă joc cu obiecte, mă joc cu spații şi cu teritorii.
TRANS-Ville, Act IV, TYLER ASHLER, The Dauphine of Bushwick, 2018 FOTO Matthew Gilbertson
O avocată de succes şcolită la UC Berkeley şi Duke Law, cu activitate la ONU şi Guantanamo Bay, militantă pentru drepturile omului, se hotărăşte brusc să îşi schimbe radical traiectoria profesională şi… să se joace. Care a fost cheia cu care ai deschis uşa spre artă?
Cheia a avut o fundație lungă şi profundă… de când eram mică am fost foarte atrasă de artă. Întotdeauna mi-a plăcut arta însă niciodată nu am avut talent, mâna nu mi-a mers și nici mintea într-un fel, aşa că nu m-am gândit niciodată să fiu artist ci m-am gândit mult mai mult la arta din poziția de viewer, de colecţionar… la 16 ani, m-am dus cu un grup de școală la Paris și eu eram geek-ul care toată ziua mă duceam la muzee. La facultate, am început să cumpăr desene de la artiști care îşi expuneau operele pe stradă. Apoi am devenit avocată, care înseamnă că puteam să cumpăr opere mai serioase. După doi ani de lucrat la una din cele mai puternice firme de avocați din New York, am plecat de acolo cu un zâmbet pe buze și lacrimi în ochi, m-am dus cu două prietene care erau freelancers la Soho House și am băut multă tequilla, great night… asta a fost în septembrie 2009. După ce mi-a trecut şocul că mi-am lăsat o poziţie unde mă plăteau cu cinci de zero la sfârşit am început să mă gândesc la următorul pas: „Okay, ce pot să fac? Pot să mă angajez altundeva ca avocat, poate va fi mai bine la o firmă mai ‚boutique’, sau pot să mă gândesc la ce altceva sunt eu bună.”. Eu scriam foarte bine și eram bună la artă și atunci am început să le fac pe ambele. Am scris o carte, legat de care am luat decizia bună să nu o arăt la nimeni, și, tot atunci, am intrat într-o galerie care m-a interesat, se numea Leo Kesting, și m-am oferit să lucrez gratis ca să învăţ meseria. Acolo am înțeles cum pui o lumină în tavan şi un tablou pe perete, și după 3 luni mi-au dat mai multă responsabilitate, m-au lăsat să curez eu o expoziție, să lucrez cu artistul la deciziile fundamentale care l-ar ajuta să-şi prezinte lucrările. Băieții ăștia, Johnny Leo şi David Kesting, aveau un târg foarte urban, foarte raw, cu multă artă performativă, la Miami și m-am dus cu ei în decembrie. După 2-3 zile de vopsit pereți, le-am spus „Îmi trebuie și mie spațiu, vreau să arăt un artist”. I-am bătut la cap și mi-au dat un spaţiu care, cu un an înainte, era un dulap, mi l-au dat mie. Am stat eu acolo, am învățat cum să folosesc o bormaşină – m-au ajutat toţi în jurul meu, că nu ştiam să bat un cui -, am atârnat lumini și mi-am făcut prima expoziție, de un artist de la care eu am cumpărat ca avocat și de care știam că era în Florida, pe care l-am sunat și mi-a trimis 4 tablouri. Am vândut 1. Și am spus „Ahhh, mă pricep!” și atunci când m-am dus înapoi la New York, mi-am căutat următoarea oportunitate. La timpul ăla eu mergeam la întâlnirile de Young Professionals of the New York Civil Liberties Union și am aflat ca făceau un eveniment în fiecare an care se numea Just Art. Era un proiect în care artiștii donau lucrări de artă, alea se vindeau și banii mergeau la NYCLU. Am început să mă duc la întâlniri mai des știind lucrul ăsta și când a intrat în discuție Just Art, am ridicat mâna: „I’m a curator. I can do this.”. Erau toți avocați, au spus „Okay”, și așa lucram gratis, deci ce aveau de pierdut… și aia a fost prima mea expoziție în care am avut 21 de artiști și mi-a ieșit nemaipomenit, mi-a ieșit. Când nu știi dacă te pricepi și apoi o faci și te pricepi… așa a fost.
Ai satisfacția lucrului pe care îl vezi ca ţi-a reușit.
Expozitia a fost excepțională, un amestec între idei creative şi logică legală. M-am ocupat de patru teme: drepturi de reproducţie, censorship, imigraţie şi surveillance, toate văzute prin prisma de artă. În plus, s-a vândut! Cineva care a venit la evenimentual Just Art 2010 m-a invitat să devin Directoare Artistică la un festival de muzică. De acolo mi-au intrat alte două invitații și apoi, din alea, alte patru, și tot așa a continuat încât eu, într-un fel, nici nu mi-am dat seama că deveneam într-adevăr o curatoare. După doi ani aşa, am ajuns la o viaţă în care tot mai practicam ca avocat că îmi trebuiau bani – făceam eu cazuri singură -, dar am fondat şi un nonprofit care amesteca legea cu arta de short-film și a luptat pentru drepturile femeilor în țări cu majoritatea populației musulmane, plus că eram și curatoare şi activam ca art dealer, și cred că mai făceam ceva… eram director artistic la Beethoven Festival în Chicago. O prietenă s-a uitat la mine și a spus: „Catinca, ești așa de bună la atât de multe lucruri, îți imaginezi ce ai realiza dacă ai face doar unul?”. Și atunci, în 2012, am început să tai, am dat nonprofitul la alt leadership, am tăiat Beethoven Festival şi nu am mai luat cazuri noi ca avocat și am ajuns în 2013 la momentul în care am rămas cu curator și cu dealer. Şi mi s-a părut că şi acolo trebuie să fac o alegere. M-au acceptat la masteratul în arte la De Appel în Amsterdam în același timp când eu voiam să deschid galeria şi am avut de ales, mă duc la Amsterdam și fac degree sau rămân cu galeria? Şi pentru că eu am decis că mă interesează mai mult relația directă cu artistul decât să mă joc doar cu ideile mele, am devenit dealer.
Catinca Tăbăcaru și Raphael Guilbert FOTO Matthew Gilbertson
După galeria de la New York a urmat în 2017 deschiderea celei de la Harare. De ce Zimbabwe, de ce Africa?
Eu am avut o istorie cu Africa. Ca avocat am fost în biroul de procurori în Tribunalul Internațional pentru Rwanda. Am lucrat acolo 6 luni în 2006. În general, Africa mi se pare un continent foarte important ca spațiu în a înțelege relațiile de rasă, de colonialism, puterea vestului, și de asemenea e plin de alte lucruri care îmi plac legate de spiritualitate, pentru că societatea trăiește mai aproape de pământ și-a și reținut idei și rituale de farmec într-un fel, de vrăjitor. Deci interesul ăsta m-a dus ca înainte să deschid galeria în 2013, când am făcut o expoziție offsite în cadrul de Bienalei de la Veneţia, să merg toate pavilioanele de țări africane și am găsit o artistă în pavilionul Zimbabwe care mi-a plăcut foarte tare, Virginia Chihota. După doi ani, din nou la Veneția, același lucru s-a întâmplat, Zimbabwe m-a impresionat cel mai mult, de data asta cu alt artist, cu Gareth Nyandoro, și atunci am început să vorbesc cu curatorul de pavilion. Ne-am revăzut apoi în Elveția, la Basel, și el mi-a spus: „Catinca, toată lumea se așteaptă ca africanii să iasă în afară ca să participe în lumea de artă contemporană. Dacă tu vrei să intri, să schimbi râul, să schimbi direcția râului, eu te ajut.”. După o lună, am aterizat la Harare cu trei artişti şi cu directoarea asistentă la galeria din New York. Schimbarea de cultură te ajută să înțelegi niște sisteme internaționale care, altfel, nu le poți înțelege dintr-un singur loc, trebuie să faci schimbul ăsta și astfel am ajuns în Zimbabwe. Deci, iar, nu a fost o alegere perfectă, a fost un following of the rabbit iar eu sunt și o persoană care, dacă spun, fac și nu mă opresc foarte mult asupra riscurilor, n-am multă frică de lucrurile astea, pentru că, până la urmă, care-i cel mai rău lucru care poate să ți se întâmple? Nu-ți merge. Mare lucru, nu ți-a mers, am făcut o vacanță în Zimbabwe. Dar, uite că a mers și a mers chiar foarte bine.
Catinca Tăbăcaru în Harare cu membrii CTG Collective Rachel Monosov, Xavier Robles de Medina și Justin Orvis Steimer
Dezvoltă un pic importanţa pe care o dai schimburilor culturale pentru artiştii contemporani.
Orice e adevărat în artă și deci arta contemporană nu are aparent nevoie de schimbul cultural, dar, înăuntrul ei, este nevoie și de schimbul cultural pentru că e foarte important ca noi să fim conștienți de arta locală, ce s-a creat fără influențe din afară, the insider eye. E foarte important. Mai mult decât the outsider eye, care poate să greşească pentru că nu înţelege contextul. Pe mine mă interesează schimbul între insider și outsider, fiindcă e și o reflecție a cine sunt eu și ce e galeria. Artiștii cu care lucrez eu se mișcă… ori au fost smulși dintr-o cultură și s-au mutat, ori petrec foarte mult timp în afară de cultura lor, iar pe mine mă interesează lucrul ăsta fiindcă e o reflecție a ce se întâmplă în lume. Arta contemporană ar trebui să ne ajute să înțelegem lumea din jurul nostru doar că lumea de azi nu stă într-un loc, lumea de azi se mișcă foarte mult și atunci nu mișcarea în sine este interesantă ci e interesant când intri în altă cultură, și eu vreau sa am o impresie adâncă asupra acesteia. Da, am deschis spațiul în Harare în 2017 dar eu cu artiștii mei am început să mergem acolo din 2015. A crescut ca schimb cultural, am intrat în comunitate, ne-am făcut prieteni, colaborări, și apoi am făcut mișcarea asta de a deschide spațiul, ca și în România. Eu sunt aici de un an si deja mi-am adus trei artiști să experimenteze România, să vadă despre ce e vorba, să o absoarbăa și apoi să o lase să se schimbe în sine, să o înțeleagă pe un parcurs mai lung. Pentru mine, în momentul în care amesteci ochiul din afară cu ochiul dinăuntru, ajungi la o înțelegere mult mai aplicabilă la cum poţi vedea lumea pentru că noi toți venim dintr-un anume loc și venim cu toate înțelegerile şi culturile din locul ăla iar în momentul în care aterizăm în alt loc lucrurile alea sunt schimbate și ne schimbă pe noi. Punctul ăsta mă interesează, când eu mă schimb pentru că văd un loc, un popor, și îl simt dinăuntru, pentru că șterge ideea asta de ‚others’. E foarte important în ziua de azi ca noi să nu gândim despre alți oameni ca fiind „alții”, căci suntem toți oameni și avem cu toții un schimb. În momentul în care te consideri înăuntrul aceluiași cerc poți să vezi lucruri cu empatie, cu înțelegere… nu e niciunde mai vizibil lucrul ăsta acum – uite ce se întâmplă cu Africa, cu negrii în America -, pentru că există o neînțelegere și de asta sunt multe eforturi în ultimii 10 ani, și o să continue încă 10 ani, de a putea să ne uităm la un continent pe care vestul l-a considerat întotdeauna inferior, din care întotdeauna a furat și întotdeauna l-a văzut ca pe „altceva”. De ce ne-am dus noi în Zimbabwe? Ca să fim acolo înăuntru și ca, pentru noi și pentru ceilalți, să egalizăm cele două teritorii, să fie New York-ul egal cu Harare. Și cum poți să faci egal? Să faci expoziție acolo, să stai acolo, să lucrezi cu artiști acolo, pentru că nu trebuie decât să îi tragi afară, pentru că întotdeauna râul s-a dus din Africa spre vest, iar noi am întors râul înapoi.
Cu membrii CTG Collective: Yapci Ramos, Rachel Monosov, Raphael Guilbert, Admire Kamudzengerere, Justin Orvis Steimer, Terrence Musekiwa, and Xavier Robles de Medina (2017)
Catinca Tăbăcaru în timpul rezidenței CTG din Finlanda cu Muzeul Serlachius
Catinca Tăbăcaru la Dzimbanhete Arts Culture Interactions (Zimbabwe) cu membrii CTG Raphael Guilbert, Terrence Musekiwa si Justin Orvis Steimer si Option Dzikamai Nyahunzvi
Vorbind de egalizarea teritoriilor, după Harare, de ce te-ai oprit la București și nu ai ales o altă metropolă europeană pentru noua ta galerie de artă?
În principiu Bucureștiul este tot un periphery city, nu este considerat de mulți pe nivelul de Berlin, Paris, Londra, Hong Kong, New York. Deci pentru mine este exact aceeași mișcare: dacă rămâi cu focusul aici, dacă locul ăsta devine central, înseamnă că tai puțin de la periferia aia, de la ideea asta de „periferie”. Cum adică e periferic? Pentru cine e periferic? De unde vorbești? Eu dacă vorbesc de aici îl centralizez mai mult, îl aduc în mijlocul discuției, aduc din afară în loc să trag dinăuntru. Ce vedem cel mai mult? Artiștii români cei mai buni se duc și expun la New York, la Londra, la Paris, la Berlin, etcetera… dar dacă întoarcem râul și aducem artiștii cei mai buni din afară aici? Daca arătăm aici şi artiștii cei mai buni de aici? Lucrul ăsta mă interesează.
Ce îți propui de fapt pentru București, ce gânduri ai?
Deci eu aș vrea să am o conversație cu Bucureștiul, pe niște subiecte care eu întotdeauna le-am avut, subiecte care mie mi se pare că sunt o parte de o mișcare progresistă pentru o țară ca România, care se simt cel mai mult la București pentru că e capitală și or să se simtă și mai mult în zece ani decât se simt azi. Nu e o idee strictă, dar este ceva care pentru mine, o persoană care la sfârșit vrea să vadă o lume mai progresistă, mai egală, unde mai mulți oameni au drepturi, unde mai mulți oameni pot să câștige. Normal că într-o țară ca România am și interese în gender rights, racial relations, lucruri care și dacă sunt foarte prezente aici, sunt puțin lăsate în umbră fiindcă aşa trebuie să fie sau pentru că la punctul ăsta suntem ori pentru că biserica e prea puternică sau pentru că nu a fost super mult acces… dar le simți că se schimbă. Deci mă interesează să adaug, să aduc artiști Africani în România pentru că e ceva aproape nevăzut – nu sunt eu prima persoană din lume să facă așa ceva, dar nu e un lucru comun -, deci un lucru care are valoare în sine fiindcă e un artist cu un alt punct de vedere dar are și valoarea de a produce un declic, poate la o persoană, poate la 10, poate la 1000, spre altă înțelegere a ce înseamnă artistul African, Negrul, ideile ritualistice, toate lucrurile astea care nu sunt de-a noastre, lucrul ăsta… mă zgândăre, îmi place. Și la fel cu gender, adică eu vreau să văd o Românie în care omul poate să se căsătorească cu cine vrea și își face cum vrea alegerile ei sau lui sau theirs, deci eu pot să adaug ceva la un limbaj queer în țara asta pentru că galeria mea întotdeauna în felul asta și-a avut conversația. Eu niciodată nu mi-am dat seama dar un artist a spus povestind despre mine „Galeria lui Catinca este 90% femei, of color, sau queer” și mi-am dat seamă că avea dreptate. Noi trăim acum într-un moment de identitate, fie în România, fie în America, fie în Zimbabwe, avem un interes în a ne înțelege unul pe altul, în a înțelege nu doar din afară, deci vreau să joc în apele astea. Plus ca eu am copilărit în comunism, am crescut în postcomunism și postcomunismul mă interesează, deci și ce devenim noi, cum ne uităm noi la istorie, la prezent și la viitor ca români… și asta mă interesează. Deci sunt sigură că or să fie și artiști români care o să mă cucerească fiindcă se uită la societatea noastră, la schimbările și creșterile de aici, cu un ochi critic și, sper, benevolent, pentru că eu cred că generațiile care ies acum în România nu mai au trauma aia din comunism care a durat câteva generații şi putem să fim mai independenți de ea.
Apropo de această mobilitate a ta şi a artiștilor, una din preocupările tale constante o reprezintă rezidenţele. Cele pe care le gândeşti tu au un caracter aparte. Detaliază-ne conceptul de group traveling residency după care te călăuzeşti.
De la început mi-a fost foarte clar că eu nu vreau să o deschid o galerie ca să trăiesc între patru pereți ci ca să am un loc din care să deschid discuții, din care să mă exprim și să se exprime artiștii cu care lucrez. Nu avea să fie o galerie standard şi ideea de a face rezidențe în care ne mutăm și mergem în diverse locuri s-a creat natural. Deci pur și simplu a fost povestea asta cu Zimbabwe că am vrut să mergem, să lucrăm acolo si să colaborăm cu parteneri locali, dar după ce ne-am dus și ne-a invitat curatorul de la Galeria de Artă Națională şi în al doilea an ca să facă o expoziție la muzeu, am văzut că a fost o experiență valoroasă. Când faci ceva în viață care îți merge, e bine să-i faci următoarea variație. Am avut un colecționar care a spus: „Catinca, eu am pământ în NewFoundland, poate faci acolo o rezidență, ceva pe termen lung.” și eu am spus „Okay” și mi-am dus grupul de artiști pe pământul ăsta unde nu era nimic, am trăit două săptămâni în corturi, pe malul Oceanului, de muream de frig – în august… oh Canada! – și a ieșit o expoziție de sculpturi outdoor super-puternică. Se pot face lucruri în rezidențele astea care nu se pot face într-o galerie fiindcă ele reinventează spațiul de a face și spațiul de a expune și metodele, deci când smulgi un artist din atelierul lui, el trebuie să regândească cum face, pentru cine face, ce face, procesul și reevaluarea sa… iar eu am văzut artiști să crească foarte mult prin rezidențele astea pentru că nu sunt cele standard unde îți dau trei mese pe zi, un atelier și te lasă în pace, nu, astea sunt foarte intense. De ce vreau să fac lucrul ăsta? Unu, pentru toate motivele pe care le-am spus, dar doi, este un alt proiect care evoluează cu succes iar eu una nu pot să fiu într-o situație care nu evoluează… dacă rămâne statică nu mă interesează. Probabil că asta e şi cauza mișcării către București, într-un fel, că îmi schimb contextul şi m-am smuls din tot confortul. M-am smuls din comunitatea în care, dacă fac expoziție la New York, îmi vin 500 de oameni, cool, iar dacă fac expoziție la București poate îmi vin 10, e foarte posibil, nu se știe… lumea de aici nu mă cunoaște dintr-un loc în care am fost eu cunoscută, în care am trăit 12 ani și am făcut galerie 5 ani. Dar ce mi-a făcut mişcarea asta? Mi-a dat o oportunitate să regândesc, să fiu liberă, să fac ce vreau.
Şi, poate, într-o anume măsură, să-ți reinventezi perspectiva.
Să o las să mai flexibilă. Nu o să-mi reinventez perspectiva, dar mi-am schimbat locul din care mă uit la ea și orice arată diferit din spate sau din față sau de pe o parte. Mie galeria nu mi se schimbă în fire, galeria se schimbă în teritoriu și, pentru că am avut și experiența cu rezidența, îmi dau seama cât de important este teritoriul si cat înseamnă pentru un artist din afară să vină în România și să stea – nu să vină să facă un show trei zile si apoi să plece -, să absoarba, să reacționeze, să reflecteze, sa participe, să intre înăuntru. Asta e unul din lucrurile de care are nevoie arta contemporană în România, un influx și de voci de afară, și nu o să fiu eu singura să îi aduc și nu o să fiu prima. Ivan Gallery, Sabot, Galeria Suprainfinit, Salonul de Proiecte… toţi au artiști străini care vin și participă aici, şi sunt și alte câteva galerii și muzee… deci influxul de artiști străini care să participe aici e foarte bun pentru dezvoltarea scenei de artă în România, pentru că ne întoarcem la ideea din conversaţia noastră că Bucureștiul este un periphery city. Ce înseamnă să îl aduci mai spre centru sau ce înseamnă să îl faci un mic centru? Și asta o să descopăr eu, nu știu exact. Nici nu știu dacă o să meargă, dar ceva interesant o să se întâmple.
- Interviu de Ioan Big
