Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 19/08/2022
Clin D'oeil Artă & Cultură / Art Expo

CLIN D’OEIL | Postmodern Gothic: Arta lui GIORGIO FINAMORE (Interviu exclusiv)

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | Postmodern Gothic: Arta lui GIORGIO FINAMORE (Interviu exclusiv) Share CLIN D’OEIL | Postmodern Gothic: Arta lui GIORGIO FINAMORE (Interviu exclusiv)


Postmodern Gothic: Arta lui GIORGIO FINAMORE

Cu rădăcini istorice detectabile pe parcursul ultimelor patru secole în asociere cu mai toate formele culturale de expresie, de la literatură și plastică la cinematografie și muzică, Fantasy Art-ul rămâne cel mai eclectic gen al artelor vizuale, în care un singur cuvânt-cheie funcționează ca liant… imaginația, imaginația fără limite a creatorului care transcende timpi și spații, contexte și trenduri, indiferent că avem îi avem în vedere pe J.R.R. Tolkien, H.P. Lovecraft, Frank Herbert sau Neil Gaiman în scris, Yes, Kraftwerk, The Cure ori Marilyn Manson prin sunet, Hayao Miyazaki, Boris Rytsarev, Tim Burton sau James Cameron prin imagine mișcată.

În această companie, pe nedrept percepută (frecvent) doar ca un gen ilustrativ ale ficțiunilor Fantasy, arta vizuală ‘fantastică’ reprezintă un sanctuar ospitalier pentru exercițiile de explorare imaginativă ale oricărei individualități pentru care existența-i cotidiană nu reprezintă nimic mai mult decât una dintre multiplele realități pe care le trăiește (sau le va descoperi) efectiv, dincolo de orice îi dictează în mod restrictiv rațiunea.

CLIN D’OEIL | Postmodern Gothic: Arta lui GIORGIO FINAMORE (Interviu exclusiv)

Giorgio Finamore

Având predecesori precum Blake, Brueghel sau Bosch – încă de dinainte de estetica Suprarealismului sau a Realismului Magic -, Fantasy Art are în Pop culture-ul contemporan exponenți precum Boris Vallejo, Wojcieh Siudmak ori Bruce Pennington, a căror certă valoare și influență în mediul artistic au contribuit decisiv la erodarea până la dispariție ale frontierelor dintre diferitele subculturi Pop: Arta Biomecanică, Deviant Art, Gothic/Dark, Cyberpunk, Sci-Fi, Fantastique, ș.a.m.d.

Unul dintre aceștia este, incontestabil, și reputatul artist vizual italian GIORGIO FINAMORE, care va expune în premieră în Romania, în cadrul Festivalului Internațional de Film Fantastic de la Brașov (Dracula Film Festival, 12-16 octombrie), o selecție personală de lucrări, definite ca ‘Postmodern Gothic’. Pentru Giorgio Finamore (Biomechanical Circus, Inner Oz-Dorothy’s Nightmare, Movieman), tehnologia reprezintă punctul de contact între realitate și imaginație, artistul explorând complicata relație om-mașină din perspectiva controversatelor noastre interacțiuni cu multiversul digital și a unor posibile viitoruri… nu foarte ademenitoare.

Giorgio, alăturarea celor doi termeni – ‘gotic’şi ‘postmodern’ – în acelaşi concept, poate surprinde un consumator de artă: primul sugerează vechi sau atemporal, iar al doilea trimite la prezent și viitor…

După cum ai remarcat pe bună dreptate, punctul de sprijin al sensului se exprimă în opoziția, dar și în întrepătrunderea a două concepte, două stiluri și două epoci. Între trecut și viitor – sau prezent – eu am încercat mereu să declanșez o reacție imaginativă, plecând din punctul de vedere al omului ca individalitate, reflectând asupra societății, asupra schimbărilor lumii, al înstrăinării mega-orașelor, industrializarea, teme dragi mișcării Expresioniste de acum un secol, dar actuale și astăzi, cu adevărat profund și înfricoșător de actuale, mai ales în această eră a răsturnărilor climatice, ale frământărilor geopolitice și prin orice altceva, din păcate, mai trecem în ultimii ani.

Zona în care locuiesc a fost și ea foarte importantă pentru mine. De cele mai multe ori, arta este foarte legată de originile personale, așa că, într-un fel de călătorie autobiografică, pot spune că orașul Veneția a jucat un rol esențial în munca mea. Locuiesc intr-un oraș numit Mestre, modern și funcțional, foarte aproape de Veneția antică și atemporală, dar legat și de o zonă industrială, un pol chimic numit Marghera – traversând podul lung pentru a ajunge pe insula venețiană, treci prin această zonă, iar eu, de mic copil, am trăit mereu această trecere ca pe un întunecat coșmar tehno-industrial, pentru a ajunge la finalul călătoriei, în lumină onirică, de suflet, și decorațiuni venețiene.

Pentru a rezuma, vis și coșmar, lumină și întuneric, gotic și modernitate, aceste dimensiuni ale dualității psihologice și această puternică contradicție arhitecturală mi-au influențat multă vreme punctul de vedere și arta, generând un efect tulburător, aș spune. Unheimlich freudian.

Giorgio Finamore

„Equilibrium” Art by Giorgio Finamore (2020)

În spațiul artelor vizuale contemporane, se vorbește de o serie întreagă de forme specifice, de la Fantasy Art la Biomechanical Art. Unde se încadrează Postmodern Gothic-ul în acest peisaj artistic eclectic, atât ca viziune cât și ca forme de expresie?

Nu știu cum să-l etichetez în mod absolut, să fac ca acest gen să intre într-o categorie. Cred că odată cu Goticul Postmodern m-am inspirat dintr-o mare nemărginită de referințe în istoria artei, cinematografiei, ilustrației, din tot ceea ce am apreciat mereu și care m-a interesat până la documentare, studiere și aprofundare.

Suntem cu siguranță de partea artei Sci-Fi și a artei biomecanice în ceea ce privește întreaga platformă nervoasă a temelor, dar întotdeauna am încercat să merg pe drumul meu, incluzând și elemente și sugestii, de exemplu derivate din Suprarealism – tema enigmei – sau din Baroc, prin supraîncărcare și interes pentru cele mai mici detalii. Cred că este un mare mozaic de referințe și conexiuni, toate indispensabile, toate necesare.

Giorgio Finamore

„Mind Cage” Art by Giorgio Finamore (2022)

‘Gotic’ sugerează un apetit al tău pentru latura sumbră al modului de funcţionare a minții. Cum s-a născut și ce a alimentat această pasiune a ta pentru Dark-SF/Horror?

De mic m-am simțit legat de toți acei artiști care s-au ocupat de tema imaginației și a fantasticului, aprofundând, prin diferite discipline artistice, tema reprezentării inconștientului, a întunericului, a visului și a coșmarului. Mereu am fost fascinat de perioada secolului al XVIII-lea și de ‘Sublim’, care, deși s-a născut în plin Iluminism, a scos în evidență o sensibilitate pentru temele de groază. Pentru cei care l-au teoretizat, precum Edmund Burke la mijlocul secolului al XVIII-lea, tot ceea ce putea reprezenta idei de teroare, pericol și durere era „sublim”.

Ne aflăm așadar într-un moment absolut de groază, din care se naște la scurt timp literatura gotică. Viziuni ale peisajului apocaliptic catastrofal, precum cele ale lui William Turner sau Joseph Wright din Derby, alternează cu lucrările unor artiști precum Johann Heinrich Füssli, care au investigat întunericul profund al psihicului. Cred că pasiunea mea pentru Dark-Science Fiction derivă din fuziunea acestor referințe ale mele la trecut, amestecate cu artiști ai contemporaneității mele, cum ar fi dragostea mea necondiționată – care a existat întotdeauna – pentru opera artistului elvețian Hans Ruedi Giger, părintele Artei Biomecanice, iar asta a influențat o întreagă generație de artiști ai fantasticului, între Horror și Science Fiction. Giger a fost o figură profund revoluționară a artei nu doar a timpului nostru ci a tuturor timpurilor.

Putem spune deci că ‘goticul’ domină estetica și concepția lucrărilor mele și este cea mai veche și mai estetizantă parte de referință, dar… mai există și o latură mai modernă, actuală și futuristă în același timp, care este tot ceea ce se învârte în jurul temei corpului și cyborg-ului. Prin urmare, fără îndoială, sunt atras și de Cyberpunk, care, pe lângă fascinația pur estetică, ridică diverse întrebări cu privire la problemele sociale și politice ale epocii noastre. Munca mea se bazează pe asta, dar fiecare artist își vede și își creează lumea în felul său, așa că etichetele duc întotdeauna la înșelăciune.

Giorgio Finamore

„Sacrarium” Art by Giorgio Finamore (2020)

Ca artist, pe parcursul a 25 de ani, cum s-a produs trecerea de la “realismul fantastic” la “goticul postmodern”, care au fost fazele de evoluţie în cristalizarea ID-ului tău artistic?

Cred că, în timp, crescând, am luat act de o serie întreagă de probleme, dar nu mă simt atât de prezumțios încât să pretind că am ajuns într-un stadiu definitiv. În sensul că Goticul Postmodern poate avea și variații pe temă, abateri ale drumului! Reflectez adesea la el, dar cred că arta mea este mereu în evoluție, că totul se află într-o metamorfoză creativă lentă, care însoțește fluxul lent al vieții, al creșterii, împreună cu schimbări în ființa umană, experiențe, însoțitori de călătorie și inspirații care nu încetează – din fericire – să apară.

Toată această „viață” ne afectează punctele de vedere, emoțiile și ceea ce vrem să reprezentăm prin artă. Dacă acest gen de Realism Fantastic inițial ar putea reprezenta o fază de tineret, mișcată de interese specifice, Goticul Postmodern ar putea însemna o conștientizare mai matură a problemelor filosofice și politice legate de epoca noastră și, în același timp, o privire mai autoritară – cel puțin asta încerc, prin experiență – pe estetică și pe modul de a reprezenta compoziția creațiilor mele.

Giorgio Finamore

„Cyber Nacht” Art by Giorgio Finamore (2009)

Care au fost influenţele ce te-au pus pe acest drum? Artă, literatură, cinema, comics-uri… în ce etapă a evoluţiei tale ca artist au intervenit?

Am vorbit deja în parte despre unele dintre referințele mele, sau cel puțin despre cele fundamentale, dar aș vrea să mai spun că întotdeauna există ceva din care să ne inspirăm și poate că o viață întreagă nu este suficientă pentru a ne putea bucura de toată acea artă, filme, expoziții sau cărți care ne măresc identitatea culturală.

De la o vârstă fragedă am fost întotdeauna atras de fantastic, Science Fiction și Horror, din toate derivațiile și subgenurile diferite… pot spune că am fost mereu un profund iubitor al acestor genuri. Am crescut în anii ‘80 cu cinema-ul fantastic, dar mai ales cu acele lucrări care au alimentat obsesiile pe care le-am inclus întotdeauna în operele mele de artă, care s-au dezvoltat în jurul temei corpului, a mutației, a simbiozei om-mașină, mai ales la regizori precum Shinya Tsukamoto și David Cronenberg.

Acest interes pleacă și de la cărți precum Frankenstein a lui Mary Shelley, în care apare prima figură a unui monstru tehnologic din istorie, sau de la scrierile lui William Gibson, care au avut un puternic impact asupra viziunilor mele… dar, inevitabil, și Lovecraft, Poe, Matheson, Bradbury. În arta vizuală am fost influențat de mulți pictori și ilustratori care au avut de-a face cu grotescul și cu poetica imaginației precum Hieronymus Bosch, sau mai sus menționații Füssli, Maurits Cornelis Escher, Ernst Fuchs, sau în benzile desenate Robert Crumb, Moebius, Sergio Toppi.

Iubesc opere cinematografice din diferite epoci, de la Fritz Lang la Murnau, de la Kubrick la Lynch, apoi Terry Gilliam, George Romero, Guillermo Del Toro, Alejandro Jodorowsky, Federico Fellini, Bèla Tarr și mulți alții.

Giorgio Finamore

„Psychic Escape” Art by Giorgio Finamore (1998)

Spune-mi câteva cuvinte despre cum arăta mediul artistic din Veneţia anilor ’90, care te-a încurajat să perseverezi, mai ales că ai debutat când nici nu îţi începuseși studiile la universitate.

Aveam 20 de ani și au fost ani plini de lucruri de făcut și de văzut, dar poate și dispersivi în anumite privințe, pentru că era ușor să te lași și să pierzi concentrarea asupra pasiunilor tale. Prin urmare, era esențial să încerci să frecventezi oamenii și mediile potrivite, ceea ce îți creștea într-un fel curiozitatea și dorința de a face și de a te implica. Dar și o carte bună sau un film ar putea fi – și au fost pentru mine – prieteni și profesori importanți.

Au fost anii în care, având primele experiențe de lucru în grafică și primele expoziții cu desenele mele, mi-am dat seama că ilustrația și lumea imaginilor va fi munca pe care mi-am dorit să o fac „când voi fi mare”. În plus, anii ‘90 au fost cruciali și pentru genul Cyberpunk și Body Horror, așa că a fost perioada în care simțul meu estetic s-a format cu o perspectivă precisă și am decis că vreau să aprofundez cât mai mult material pe aceste subiecte, și că mi-ar fi plăcut să le am de-a face cu ele la persoana întâi, căutându-mi calea interpretativă.

Trebuie să spun că, în ceea ce a fost ultimul moment istoric pre-Internet, a existat și o altă modalitate decât cea de azi de a aborda operele de artă, iar pentru cei înfometați de cunoaștere și cultură, de exemplu cinematografia, era, evident, mai dificil. disponibilitatea lucrărilor.

Îmi amintesc că am făcut mereu multe incursiuni în magazinele video din diverse orașe pentru a închiria sau cumpăra filme. Cu toate acestea, cred că am avut noroc, în acea fază delicată de creștere, să nu renunț și să-mi duc mereu ideile și proiectele mai departe.

Giorgio Finamore

„The Minotaur” Art by Giorgio Finamore (2001)

De ce ai ales să studiezi scenografia și în ce măsură pregătirea academică în acest domeniu ţi-a servit ulterior ca artist?

M-am înscris la Academia de Arte Frumoase din Veneția și am ales să urmez cursul de Scenografie pentru că eram fascinat de ideea de a putea aprofunda multe subiecte care mă interesau deja, în special Istoria Artei, Teatrului și Cinematografiei, mai ales din punctul de vedere al analizei compoziţiei şi al spaţiului scenic. Am avut norocul să am profesori și maeștri foarte valizi, și mulți stimuli veniţi din grupul de colegi din acei ani.

Cu toate acestea, pentru mine, studiul a fost întotdeauna fundamental… dar și cel dincolo de învățăturile academice și universitare, pentru că multe subiecte nici măcar nu sunt tratate acolo, așa că trebuie să-ți creezi personal propriul plan de studiu și cursuri de aprofundare!

Giorgio Finamore

„The High Priestess” Art by Giorgio Finamore (2020)

Să vorbim mai concret de incursiunile tale artistice din acei ani în lumea “reală”, deci în afara spaţiului cyber/gotic…

Una dintre cele mai frumoase amintiri din timpul studiului la Academia de Arte Frumoase din Veneția a fost întâlnirea cu profesorul Franz Falanga, arhitect, scriitor și muzician, care, din păcate, a murit acum câțiva ani. L-am apreciat imediat pentru inteligența și nonconformismul lui, reflectate în lecțiile pe care le ținea. Am legat apoi o frumoasă prietenie cu el și ne-am trezit vorbind despre proiectul lui editorial bazat pe viața sa în sudul Italiei, copilăria și tinerețea de după cel de-al Doilea Război Mondial, anii petrecuți ca pianist de Jazz, importanța limbajului și a dialectului, obiecte de uz comun în viața oamenilor, personaje excentrice întâlnite și așa mai departe. Pentru mine, a fost ca și cum aș păși într-o mașină a timpului, o întoarcere în trecut prin intermediul amintirilor sale.

Am încercat după aceea, treptat, să mă apropii de epoca actuală și să înfățișez totul fidel pe hârtie, prin ilustrații color și alb-negru. A fost publicată cartea In the Land of the U, pe care o consider o investigație atentă și pasională nu doar asupra unei bucăți de Italia care nu mai există, ci asupra unui mod simplu de viață, care rămâne luminat prin aceste scrieri și amintiri, o mărturie, cred eu, emoționantă. O excursie deci într-un tip de ilustraţie “realistă”, departe de temele mele obişnuite, dar pe care am acceptat-o şi ca pe o provocare, pentru a putea reprezenta ceva diferit.

Apoi, o altă colaborare foarte importantă pentru povestea mea este aceea cu Dusty Eye, colectiv artistic, ce a început în 2012, cu proiectul intitulat Arcane Shadows și care continuă până în zilele noastre, după zece ani, cu noi teme de colaborare și direcții de explorare. Arcane Shadows a fost o combinație de fotografie și ilustrație digitală bazată pe mitologia greacă clasică, prin reprezentarea zeilor și a unor creaturi fantastice precum Minotaurul, Medusa sau faunul Pan, noi necăutând în mod corespunzător o restituire istorică mitologică – în orice caz o sarcină imposibilă având în vedere temele abordate -, ci un stil estetic care să ne reprezinte, apropiat de sensibilitatea noastră, ceva imaginativ, și, cu siguranță, foarte personal, atât în lucrarea conceptuală cât și în faza creativă.

Giorgio Finamore

„Arcane Shadows: Siren” Art by Giorgio Finamore and DustyEye (2013)

În relația om-tehnologie, omniprezentă în lucrările tale, puteai să alegi să mergi, de exemplu, pe linia SF ‘clasică’ (Isaac Asimov), dar ai ales-o pe cea SF/Fantasy-ului adult (Gibson-Giger-Jodorowsky). Spune-mi cum vezi raportul om-tehnologie în secolul XXI?

Lucrările lui William Gibson, precum și picturile lui HR Giger sau benzile desenate ale lui Alexandro Jodorowsky, oferă adesea viziuni extreme despre un viitor fantastic distorsionat – în unele cazuri lumi reale paralele – mult mai asemănătoare cu propria mea sensibilitate, deși apreciez chiar și SF-ul clasic. E foarte greu să ai o imagine clară a viitorului apropiat și, drept urmare, trebuie să spun că viziunile mele sunt plasate într-un timp neprecizat, și aici voi fi complet sincer, încă nu m-am decis nici eu dacă în viitor, în trecut sau, poate, într-un retro-viitor. Dar, fără îndoială, timpul prezent mă face să-mi activez mai multe gânduri despre care sau cum va fi populația de mâine.

Tema principală a lucrărilor mele este relația simbiotică dintre corp și mașină, împinsă către scenarii extreme, către hibridul cibernetic, într-o lume din ce în ce mai guvernată de mașini și computere, pe care acum le avem aproape sub piele. Sună a science fiction, dar acest „viitor” este deja acum.

De unde, totusi, fascinația pentru automaton și replicanți antropomorfi ca “subiecți” ai lucrărilor tale?

Figura umană este mereu în centrul tuturor lucrurilor, iar corpul ne fascinează, fie el organic sau mecanic, cu inima sau cu roțile dințate, cu nervii sau cu circuitele cibernetice, cu creierul sau cu hardware-ul său. Mă refer la o frază rostită de unul dintre pictorii mei preferați ai Expresionismului german, Georg Grosz, care spunea în anii 1920:

“Oamenii nu mai sunt reprezentați în termeni individuali cu caracteristicile lor psihologice, ci ca lucruri colective, aproape mecanice”.

Aceasta a fost deopotrivă o reflecție curentă și anticipativă, pentru că omul devine comparabil cu mașina, subiectul cu obiectul, până la un sentiment hiperbolic de substituție. În acești termeni, este emblematică celebra scenă din Metropolis al lui Fritz Lang, în care protagonistul, un muncitor în fabrică, mișcând pârghiile unei mașini industriale circulare, printr-un joc de dizolvare, devine mașina care se mișcă, pentru a sfârși zdrobit de acele ceasului mare.

Mașinile au fost odată concepute pentru a ajuta oamenii și, drept urmare, omul folosește tehnologia pentru a-și extinde puterea asupra lucrurilor, doar că, tot mai mult, riscă să se abandoneze acesteia și să-și piardă controlul asupra propriului corp, care îl poate trăda în batjocură.

Figura automatonului care mă fascinează foarte mult vine din cele mai vechi timpuri, dar, în ultima perioadă, în robotică, se fac pași uriași, iar ființe automate antropomorfe se creează din ce în ce mai asemănătoare oamenilor, atât prin comportament cât și prin trăsături. Adevărați „replicanți”.

Există și cei care au teoretizat cum această căutare extremă a similitudinii dintre ființa umană și replicant, aproape un fel de substituție a individului, poate genera senzații tulburătoare în om… și aici intervine Perturbarea lui Freud, tocmai așa-numita „Vale Uncanny”, zona neobișnuită, un sentiment de familiaritate și repulsie în același timp.

Giorgio Finamore

„Neurotica” Art by Giorgio Finamore (2022)

Giorgio, în 2022, volumul tău, Biomechanical Circus, aniversează 10 de ani. Dă-mi câteva detalii despre cum s-a născut conceptul acestui prim album al tău și cum de ai reușit să îl publici, dată fiind tema lui aparte? 

Da, într-adevăr, era 2012 când a fost publicată cartea. Mi-a venit ideea să-mi propun temele care mă pasionau printr-o reprezentare mai puțin sufocantă a primelor mele lucrări facute cu pixul biro și mai puțin solemnă decât lucrările mele suprarealiste și gotice, să zicem, mai înclinate spre lumea grotescului. Oricum, totul mi-a venit în minte în timp ce făceam cafea și mă uitam la oala de cafea, deoarece m-am gândit la ea în același fel ca și la celelalte electrocasnice, la faptul că mașinile au o funcție proprie, precum și o formă care le caracterizează… un corp adevărat. Sunt ca noi, oamenii… fiecare are un corp distinct, fiecare e specializată într-o anumită „competență” de muncă. Inclusiv defecțiuni!

Imediat mi-a venit în minte imaginea circului ca o alegorie, care ar fi putut reprezenta cel mai bine această legătură. Dar nu un circ ordinar, ci un spectacol în care atracțiile sunt ființe biomecanice, tocmai pentru a accentua relația simbiotică dintre om și tehnologie, o relație care pune în scenă omul ca mașinărie programată să îndeplinească anumite sarcini, una înrobită de muncă, prinsă într-un anumit context social, controlată și forțată de birocrație și consumerism.

Iată, deci, omul care folosește tehnologia pentru a construi robotul – amintiți-vă de originea cuvântului ceh „robota”, sau „persoană supusă la muncă grea” -, servitorul care ar trebui să-l ajute pentru o serie întreagă de aspecte, devenind asemănător cu mașina pe care a creat-o, până la o răsturnare extremă a rolurilor.

În ce privește apariția albumului, în Italia este foarte greu să publici Science Fiction sau Horror, dar și să faci filme din aceste genuri. De exemplu, din anii ‘60 și până în anii ‘80, au existat producători în lumea cinematografiei cărora le plăcea să-și asume riscuri și care au permis unor regizori precum Mario Bava sau Lucio Fulci să creeze lucrări bizare, inovatoare, dar, mai presus de toate, competitive cu mari producții americane, care, în timp, au generat un adevărat „cult” în străinătate. Apoi totul a fost mai dificil, inclusiv din cauza modului în care politica italiană a început să pună mâna pe cultură, iar aceste genuri s-au pierdut, pentru că nu au fost încurajate și finanțate.

Prin acest raționament am vrut să spun că am fost realmente foarte norocos să găsesc un editor care m-a susținut cu această idee nebună. Editorul este Logos Edizioni și îi mulțumesc și astăzi pentru că a crezut în mine și mi-a dat ocazia să fac această carte ilustrată.

Giorgio Finamore

„Biomechanical Circus” by Giorgio Finamore / Logos Edizioni (2012)

Metaforele tale, precum cea a “circului”, au un sens ce merg dincolo de vizual, cum este cazul lucrării tale din 1988, Mechanical Virgin with Industrial Child, de exemplu. Ce trebuie să aibă o idee ca să te facă să-ți dorești să o transpui grafic?

De la geneza artistică până la realizarea finală, procesul creativ poate varia și poate suferi chiar modificări radicale în timpul evoluției sale, deci este dificil de definit o procedură sau un algoritm, cu atât mai puțin a explica, inteligibil, care poate fi ideea inițială ce declanșează fluxul creativ în minte.

Prin aceasta vreau să spun că… s-ar putea să nu se întâmple întotdeauna să am un proiect definit în detaliu de la început, deoarece uneori chiar prefer să nu fiu închistat într-o schemă prea meticuloasă, ci să plec de la un detaliu și să creez pur și simplu printr-un flux estetic, și, poate, energetic, sau datorită unei inspirații de moment, care, încet-încet, tinde să se formeze de una singură, într-o anume măsură exact ca în lucrarea pe care ai menționat-o.

Întrebarea era legată și de o altă carte a ta, Inner Oz – Dorothy’s Nightmare. Ce te-a făcut să îți dorești o reinterpretare radicală a poveștii dintr-o perspectivă macabră?

Vrăjitorul din Oz este o poveste care m-a fascinat și, în același timp, m-a îngrozit mereu, încă de când eram copil. Mai presus de toate, mi-a rămas tot timpul în minte varianta cinematografică a lui Victor Fleming, dar și Return to Oz de Walter Murch, din 1985 – care a apărut în Italia cu titlul În lumea fantastică a lui Oz -, tot un film care de copil m-a deranjat enorm pentru scenele sale halucinante și atmosferele foarte sumbre, și care este poate adevărata sursă de inspirație pentru Inner Oz, o carte pe care am făcut-o doar într-o ediție limitată.

În 2012 am început realizarea unei serii dedicate diferitelor pasaje ale poveștii, incluzând în proiect câteva fragmente din cartea a doua și a treia de Frank L. Baum, cărțile din Oz fiind, de fapt, vreo cincisprezece. Am vrut să o reprezint în felul meu, imaginându-mi o Dorothy ceva mai matură decât fetița din povești, care se regăsește ani mai târziu mereu cu această obsesie pentru Oz, care ajunge să-i domine psihicul prin coșmaruri.

Am simțit nevoia să o interiorizez și, astfel, să-mi pun în scenă propriile frici și acel sentiment specific de coșmar… un tip de frică deopotrivă foarte romantic și gotic, o frică interioară de origini ancestrale care, la un moment dat în viață, lasă loc altor soiuri de frică care sunt cele ale vieții de zi cu zi și ale realității imediate din perspectiva morții.

Giorgio Finamore

„Inner Oz: Dorothy’s Nightmare” by Giorgio Finamore / Dark Rainbow Pictures (2016)

Dacă Inner Oz e un Gothic Fantasy, Movieman e o distopie SF. La un asemenea proiect, ce se naște și se construiește vizual mai întâi în mintea ta, lumea sau personajele?

În primul rând trebuie să precizez că proiectul Movieman s-a născut în colaborare cu Alberto Lavoradori, un excelent desenator, ilustrator și caricaturist italian, precum și un drag prieten. Movieman a fost o experiență de lucru cu patru mâini, pornind de la ideea de bază a lui Alberto, apoi orchestrată între cuvinte și desene de către ambii. Pentru mine a fost un proiect foarte important, foarte articulat și foarte personal. Cu Alberto ne-am întâlnit cu doar câțiva ani înainte de a lansa cartea, care s-a născut din primele noastre discuții pe teme artistice dragi nouă și despre criza artei în această epocă bazată și pe standardizare și pe o aplatizare generală a stilului.

“Omul de film” arată ca un „hibrid”, este un pic un roman, dar și un pic o carte ilustrată, și a fost concepută din sentimentul nostru profund de adorație pentru o anumită parte a Science Fiction-ului, poate cea mai „adevărată” pentru noi, nu cea a navelor spațiale și a lumilor extraterestre, ci aceea care îi privește pe oameni mai îndeaproape, pe care o trăim pe Pământ, bazată pe impactul tehnologiei asupra noastră și asupra alegerilor noastre, în orașele noastre, în microcosmosul nostru, în viața de zi cu zi.

Volumul Movieman a fost lansat și într-o a doua ediție și poate fi achiziționat de pe site-ul editurii Weird Book, www.weirdbook.it

Giorgio Finamore

„Movieman” by Giorgio Finamore and Alberto Lavoradori / Weird Book (2017)

Cum a evoluat de-a lungul timpului instrumentarul tău artistic și ce factori au determinat schimbările? În ce circumstanțe apelezi la tehnici care nu țin de imaginea statică, precum filmul sau performance-ul? Pentru că ai în portofoliu câteva filme experimentale foarte interesante.

Inițial am folosit mult alb-negru și am lucrat cu pix. Toate primele mele ilustrații sunt realizate cu această tehnică, dar și în creion, pe hârtie și în diverse formate. Pixul este o tehnică deosebit de delicată care aduce cu sine și diverse probleme, atât în ceea ce privește implementarea, cât și întreținerea, pentru că lucrările realizate cu această cerneală nu pot fi apoi expuse direct la soare – altfel, riscă să se deterioreze -, deci în sine este o tehnică foarte „întunecată”!

Îmi place să cizelez fiecare detaliu, centimetru cu centimetru, cu o mulțime de detalii și clarobscur.

Apoi am început să experimentez pictura digitală, pentru că eram foarte interesat să înțeleg cât de departe aș putea merge, lucrând la genul meu, inclusiv la culoare, pe care nu prea le foloseam înainte. Și a fost un salt de tehnică foarte îndrăzneț și provocator, mai ales că, tot la începutul anilor 2000, am început să experimentez și fotografia, făcând fotografii modelelor care doreau să colaboreze cu mine, care și-au propus să devină parte din viziunile mele. De aici s-a născut o tehnică hibridă pe care o urmăresc astăzi, cu părți fotografiate și părți adăugate desenate în pictura digitală, de la costume la scenografie.

Etapa animației, a desenelor animate, a fost una de experimentare, mai ales pe la sfârșitul anilor ‘90, dar din diverse motive, în special de timp, nu am mai avut ocazia să lucrez în acești termeni. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez la animația tradițională cadru cu cadru dar, după cum vă puteți imagina, necesită eforturi imense și o perioadă de timp pe care mi-a lipsit în ultima perioadă.

Giorgio Finamore

„Scorpio Rising” Art by Giorgio Finamore (2019)

Predai cursuri de ilustrare la Wonderland School of Comics din Treviso. Cât de bine te înțelegi cu studenții? Tinerele generații au, presupun, vederi diferite de alte tale apropo de raportul cu tehnologia.

Nu sunt profesor cu normă întreagă dar am ceva experiență de predare de câțiva ani cu aceste cursuri de ilustrare. Tinerii care se lansează în călătoria asta, aproape întotdeauna pasionați de desen sau de benzi desenate, de cele mai multe ori sunt foarte drăguți și lejeri, și, evident, că te înțelegi cu ei instantaneu, mai ales că, în unele cazuri, sunt motivaţi serios şi de dorinţa de a face această meserie.

Am observat de-a lungul anilor cât de minunate pot fi ideile și soluțiile creative proaspete și strălucitoare ale lor, uneori mai originale decât ale unui profesionist cu ani de experiență. Uneori însă pun accentul excesiv pe genurile care sunt populare de câțiva ani, precum Manga, și au tendința de a ignora multă artă din trecut, mult mai importantă și, în acest caz, esențială. Dacă te gândești bine, această atitudine se vede ușor și în relația majorității tinerilor cu muzica sau cinematografia: au tendința, de cele mai multe ori, să fie păcăliți de produsele mainstream și cu greu se interesează – măcar să treacă în revistă, dar nici asta – genuri și lucrări din trecut.

În cea mai mare parte, blocajele sunt create pe anumite genuri și discipline artistice. În acest caz, noile generații sunt prea proiectate asupra prezentului, asupra consumului rapid, pe postările de pe Instagram pentru a le urmări trei secunde și a le derula repede înainte cu degetul mare, dar nu au o privire atentă, gânditoare și curioasă asupra trecutului și, prin urmare, după părerea mea, nu se vor putea proiecta cu conștientizare și deplinătate către viitor. Dar, oricum, există întotdeauna câteva excepții frumoase și poți pune măcar puțină speranță în ele!

Giorgio Finamore

Giorgio Finamore – Portrait with Book Cover Art

Deși apetitul tău este pentru zona întunecată a minții umane, ca artist de Cover Art pentru Caligola Records de mulți ani, realizezi coperți… “luminoase”, dat fiind faptul că e vorba de Jazz. Cum se împacă cele două fațete ale tale?

Lucrez ca designer grafic de când eram în liceu, așa că alternez diverse comisioane cu munca mea de ilustrator pentru coperți de cărți, mai ales, recent, cu editura Weird Book din Roma, care mi-a dat ocazia să colaborez cu figuri de calibrul lui Rob Zombie sau Joe Lansdale, ori producții muzicale, iar când reușesc să finalizez aceste lucrări comandate, am timp să mă pot dedica creării celor mai personale lucrări de artă ale mele, despre care am discutat deja pe larg.

Revenind, iubesc muzica și, prin urmare, când mi s-a propus această colaborare cu casa de discuri Caligola Records din Veneția (www.caligola.it) în 2005, am fost imediat extrem de fericit. Așadar, de 17 ani creez partea grafică a coperților acestor discuri care sunt, în principal, producții de muzică Jazz, în toată varietatea sa, deci compoziții mai clasice, mai moderne sau experimentale… cred că am făcut vreo două sute de coperți. În câteva cazuri am folosit nuanțele întunecate și sumbre ale ilustrațiilor mele gotice postmoderne dar, în cea mai mare parte, am folosit culori mai vii, mai moi sau mai dense.

Cred că, pentru a lucra în grafică, în paralel cu producțiile mele mai personale, trebuie să ai o elasticitate mentală, tehnică și estetică pentru a putea găsi mereu imaginea potrivită pentru fiecare tip de proiect și client, și asta nu e un lucru ușor… dar colaborările în domeniul artei s-au structurat întotdeauna așa, în cinematografie, teatru, precum și în grafică.

Există întotdeauna o singură minte care își propune viziunea dar este și o lucrare de mediere în care trebuie luate în considerare diverse alte aspecte, e o muncă de “îmbrăcare” mereu diferită care mă fascinează foarte mult, pentru că mă pune la încercare de fiecare dată și, de asemenea, reprezintă o provocare permanentă în raport cu abilitățile mele creative.

Interviu de IOAN BIG

Consultant & translation advisor: Eugen Neagu

Galerie imagini

Share

Un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută