Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 26/04/2022
Film / Videodome

VIDEODOME | “INDIGÈNES” (2006, r: Rachid Bouchareb)

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii VIDEODOME | “INDIGÈNES” (2006, r: Rachid Bouchareb) Share VIDEODOME | “INDIGÈNES” (2006, r: Rachid Bouchareb)


Nominalizat în 2007 la Oscar de către Algeria pentru cel mai bun film străin, la Palme d’Or şi la César, câştigător a două premii la Cannes în 2006, “Indigènes” reprezintă o creaţie artistică-manifest, pentru care filmările demaraseră în Maroc, la Ouarzazate, exact în zilele când la Paris Adunarea Naţională adopta un text de lege ce recunoştea “binefacerile” colonialismului. În acest context, nu e de mirare că cineastul francez de origine algeriană Rachid Bouchareb a revenit şi ulterior asupra luptei pentru independenţă a Algeriei faţă de Franţa după WWII în drama “Hors la loi” / “Outside the Law” din 2010 (aceleaşi nominalizări la Oscar şi Palme d’Or, aceiaşi actori – Debbouze, Zem şi Bouajila – în rolurile principale, dar alt context).

Pentru că, mai mult sau mai puţin explicit, se face referire la ele în “Indigènes”, trebuie să ne reamintim câteva aspecte legate de istoria Franţei coloniale în Africa de Nord (regiunea Maghreb/Lumea Berberă), cu accent pe Algeria, Maroc şi Tunisia, pentru a nu fi silit să fragmentez apoi trecerea în revistă a filmului, mai ales că majoritatea celor implicaţi în realizarea sa, deşi născuţi în Franţa, au aproape toţi rădăcini ‘indigene’ (regizorul şi scenaristul Rachid Bouchareb, actorul Samy Naceri, compozitorul Khaled – Algeria, actorul Roschdy Zem, directorul de producţie Adil Abdeklwahab, actorul şi co-producătorul Jamel Debbouze – Maroc, actorul Sami Bouajila – Tunisia). Despre Algeria… devenită franceză din 1830 în urma unui proces catalogat de mulţi istorici drept genocid:

By 1875, the French conquest was complete. The war had killed approximately 825,000 indigenous Algerians since 1830. A long shadow of genocidal hatred persisted, provoking a French author to protest in 1882 that in Algeria, ‘we hear it repeated every day that we must expel the native and if necessary destroy him.’ As a French statistical journal urged five years late, ‘the system of extermination must give way to a policy of penetration.’” (Ben Kiernan, “Blood and Soil: A World History of Genocide and Extermination from Sparta to Darfur”, Yale University Press, 2007).

" "

VIDEODOME | “INDIGÈNES” (2006, r: Rachid Bouchareb)

După cum sugerează explicit titlul filmului, vom auzi frecvent în film cuvinte precum indigeni, băştinaşi, arabi sau ‘coloraţi’, însă doar o singură referire la “africanii cu piele albă”, cazul special al sergentului Martinez (Bernard Blancan), care este un Pied-Noir (cetăţenii de etnie franceză născuţi în Algeria, cu ascendenţă în Hexagon, ai căror înaintaşi au migrat din Europa în timpul protectoratului francez între 1830 şi 1962), metis care îşi ascunde originea africană cu speranţa că va fi acceptat pe deplin de către francezii pur-sânge. “Francezii se recompensează singuri, inclusiv pe voi africanii cu piele albă, iar noi, indigenii, suntem uitaţi.” (caporalul Abdelkader)/“Coloraţii nu sunt capabili să conducă.” (sergentul Martinez). Ajungem la Tunisia, cedată de Marea Britanie la schimb cu Ciprul la aproape jumătate de secol după cucerirea Algeriei, ţară supusă unei ocupaţii cu pârghii mai sofisticate (controlorii civili, serviciile secrete) autorităţile de la Paris fiind mai temătoare faţă de propria armată care considera, crezând încă în mitul că tunisienii guvernează Tunisia, că trebuie să îşi sublinieze permanent poziţia de forţă în regiune.

VIDEODOME | “INDIGÈNES” (2006, r: Rachid Bouchareb)

Alăturarea în WWII ca voluntari – inclusiv în compania indigenilor ‘de culoare’ din Africa sub-sahariană – luptătorilor lui Charles de Gaulle, liderul lui France Libre, care din mai 1943 avea cartierul general în Alger, s-a produs însă din două cauze: liderii tunisieni pro-independenţă nu erau dispuşi să încurajeze schimbarea francezilor cu un control a Germaniei naziste sau a Italiei fasciste, iar Guvernul de la Vichy al Mareşalului Pétain dăduse semnale clare că nu are nicio intenţie de a susţine renaşterea activităţii politice naţionale (în “Indigènes”, o replică uşor de trecut cu vederea este cea a colonelului către politrucul care sugerează că trebuie să fie mai ferm cu musulmanii: “Înainte să i te alături în ultimul moment lui de Gaulle ai fost la Vichy. Cu ce te-ai ocupat acolo?”). Închei acest prembul cu Protectoratul francez al Marocului, stabilit prin Tratatul de la Fez din 1912, care a declanşat tensiuni acute între Franţa şi Germania (Kaiserul Wilhelm a declarat public că susţine independenţa Marocului) urmate apoi de escaladarea la nivel politic şi social a naţionalismului, contra-reacţia ‘indigenilor’ fiind amplificată inclusiv de măsurile brutale de represiune în numele re-educării şi “pacificării” marocanilor, în pofida recomandării primului Rezident General al Protectoratului, Hubert Lyautey:

Offend no tradition, change no custom, and remind ourselves that in all human society there is a ruling class, born to rule, without which nothing can be done… enlist the ruling class in our service…. and the country will be pacified, and at far less cost and with greater certainty than by all the military expeditions we could send there.”.

VIDEODOME | “INDIGÈNES” (2006, r: Rachid Bouchareb)

Despre pacificarea sub egida căreia soldaţii francezi i-au masacrat întreaga familie îşi aminteşte Yassir păşind într-o biserică din Marsilia. Cu această istorie în spate, mii de ‘indigènes’ s-au înrolat totuşi în 1re Armée din Forces françaises libres al Generalului de Gaulle pentru a contribui la eliberarea patriei-mamă, Franţa, printre care un sărman crescător de capre Saïd Otmari (J. Debbouze), visătorul Messaoud Souni (R. Zem) care vrea să îşi întemeieze o familie în Hexagon, doi fraţi marocani, Yassir (S. Naceri) şi Larbi, care vor să adune ceva bani, inclusiv prin jefuirea cadavrelor, astfel încât cel mic să se poată căsători, şi studiosul proaspăt caporal Abdelkader (S. Boujila) ce aspiră ca, prin educaţie (instrucţie şi instruire), să poată fi pus semnul egalităţii între colonizatori şi băştinaşi.

“Soyez fiers de servir la France et la France serra fière de vous!”

declamă cu patos un ofiter francez înainte de a îi avertiza pe berberi (ca pe sălbatici) că pot face raiduri în spatele liniilor inamice pentru a-şi procura hrană dar nu pe teritoriul Franţei.

VIDEODOME | “INDIGÈNES” (2006, r: Rachid Bouchareb)

O succesiune de patru părți

Practic, personajele noastre, devenite purtătoare de uniformă în cadrul Regimentului 7 algerian de tirailleurs (termen de pe vremea lui Napoleon ce desemnează infanteriştii din avangarda corpului de armată principal), transportate în Europa din Africa pe vapoare, sunt urmărite pe parcursul anului 1944, într-o succesiune de patru părţi extrem de interesant concepută de către Rachid Bouchareb şi care oferă o dinamică nesperat de bine echilibrată şi de incitantă prin schimbarea frecventă a contextului/ambientului, corespunzătoare… anotimpurilor.

Primăvara în Italia este cea a maturizării brutale a tinerilor lipsiţi de şcoala vieţii prin lecţiile pericolului morţii aduse de război, armata fiind cea care susţine idealul “Liberté, égalité, fraternité”: lupta pentru ‘libertate’ (pentru eliberarea Franţei), ‘egalitatea’ fiind incontestabilă în faţa gloanţelor inamice (uniforma îi face egali pe superiori şi inferiori, indiferent de rasă, religie sau origini) iar supravieţuirea se bazează pe ‘fraternitate’ (nu poţi trăi solitar, la bine sau la rău, în armată).

Vara în Provence, primii paşi pe solul patriei-mamă vin asociaţi cu entuziasmul copilăros al ambelor părţi, a eliberatorilor sosiţi de departe pentru a-şi vedea a doua ‘casă’ şi a eliberaţilor francezi dispuşi să îi privească şi să îi primească ca pe unii de-ai lor. Lumină, bucurie şi optimism… iar discriminarea sistematică practicată de autorităţile franceze rămâne încă invizibilă ‘beneficiarilor’ (cenzura corespondenţei personale, descurajarea educării soldaţilor maghrebieni, etc).

VIDEODOME | “INDIGÈNES” (2006, r: Rachid Bouchareb)

Toamna în valea Ronului. Frunzele încep să se îngălbenească şi să cadă iar crengile scheletice nu arată foarte promiţător (de la distribuirea selectivă a tomatelor pe vapoare la avansarea mai rapidă în ierarhia militară a francezilor). Conflictele din minoritate sunt cauzate de nuanţarea perspectivelor individuale şi a motivaţiei de a continua lupta pe un front al cărui existenţă nebănuită ia protagoniştii prin surprindere, cel al prejudecăţilor cimentate în Franţa legate de străinii de peste Mediterana, coroborată cu uzura fizică şi morală, consecinţe inevitabile ale războiului. Speranţa în ‘acea libertate, egalitate şi fraternitate’ îşi pierde conturul, supravieţuirea începe să fie privită într-o cu totul altă lumină şi este legată strict de viitorul personal.

Iarna în Munţii Vosgi. Fluturaşii de propagandă germană adresaţi musulmanilor promit independenţa Africii. Francezii nu mai catadicsesc să promită nimic şi le dau indigenilor doar scurte răgazuri de odihnă la Marsilia, whisky american şi spectacole de balet rus. Pâine şi circ. Iluziile au dispărut cu desăvârşire într-un vid emoţional în care, în procente diferite, mai poţi găsi doar disperare, amărăciune, frustrare şi revoltă. Indigenii revin la război din postura de ‘carne de tun’ apatică ce funcţionează la stimuli pavlovieni primitivi (recompense minore, promisiuni vagi şi ordine de executat). Moartea sufletească hibernală anunţă moartea fizică. Sunt primii francezi care intră în Alsacia, şi ce dacă mai sunt patru de toţi? Nimic nu mai are cu adevărat importanţă pentru că nu mai e nimic de făcut.

VIDEODOME | “INDIGÈNES” (2006, r: Rachid Bouchareb)

Film-manifest

“Indigènes” îşi consumă astfel epilogul în Alsacia, în primele zile ale noului an… “Mort pour la France, 15.01.1945”. După ce veţi vedea filmul veţi descoperi semnificaţiile diferite, în funcţie de interpret, al lui “Le Chant des Africains” (versiunea din 1944), imnul neoficial al comunităţii Pied-Noir şi a indigenilor din coloniile nord-africane, cântat fragmentar pe parcursul filmului de fiecare dintre cei patru protagonişti (Bouajila, Debbouze, Naceri şi Zem):

C’est nous les Africains, / Qui revenons de loin. / Nous venons des colonies, / Pour sauver le pays. / Nous avons tout quitté / Parents, gourbis, foyers, / Et nous gardons au coeur, / Une invincible ardeur, / Car nous voulons porter haut et fier / Le beau drapeau de notre France entière; / Et si quelqu’un voulait nous séparer, / Nous saurions tous mourir jusqu’au dernier. / Battez tambours, à nos amours, / Pour le pays, pour la Patrie / Mourir bien loin, c’est nous les Africains!”.

Spuneam că “Indigènes” reprezintă un film-manifest spus aproape cu resemnare şi nu cu ură, în care realitatea corespunzătoare echilibrului talerelor balanţei este cea a desconsiderării de către majoritate. Aceasta, fără doar şi poate, a existat şi va continua să existe şi nu doar în ceea ce îi priveşte pe francezi. Sunt destule cazuri în istorie în care ‘patrii-mamă’ au justificat prin reprezentanţii propriilor naţii (inclusiv ale indigenilor) expresia ‘pentru unii mumă, pentru alţii ciumă’.

Filmul “INDIGÈNES” (versiunea originală):

Evitând să fie partizan sau tezist într-o naraţiune care curge fluent, fără note false sau accente polemice deranjante, Bouchareb, în căutarea autenticului, ne aminteşte trist pentru doar câteva secunde la final că în 1959 s-a votat legea care îngheţa pensia soldaţilor din coloniile franceze care accedau la independenţă şi cu toate că în 2002, după procese lungi, Consiliul de Stat a obligat autorităţile să plătească integral pensiile, guvernele Franţei, unul după altul, au refuzat să o facă în condiţiile în care o treime dintre soldaţii francezi care au luptat în WWII proveneau din colonii şi primeau doar… 61 de euro pe lună, faţă de un veteran francez neaoş care încasa 690 de euro. După ce Preşedintele Chirac a vizionat filmul a promis că va face ceva în acest sens şi, în septembrie 2006, The Independent scria:

The French government will announce this week that, after more than 40 years, it will resume payment of full military pensions to colonial soldiers who fought during the Second World War.”. Arta a câştigat până la urmă o bătălie.

Text de IOAN BIG

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută