Salvez draftul acestui text și mă întreb încă o dată: e două mii două zeci și… doi? Senzația e că am îndeplinit cumva idealul comunist – am ieșit din istorie – pentru vreo 2 ani cel puțin. Sigur, această senzației putem avea doar noi, cei care am trăit cea mai mare parte din vieți într-o lume lipsită de amenințarea unui război sau a unei pandemii. DIntr-o dată am fost nevoiți să pășim în cărțile de istorie, să fim istorie și parcă am început să preferăm distanța sănătoasă pe care școala ne-a impus-o.
La vremuri excepționale, oameni excepționali. Precum în începutul pandemiei, criza umanitară pe care o traversează vecinii noștri, și noi alături de ei, a scos din români ultimele resurse de umanitate, ca printr-un gheizer de emoție ce a copleșit granițele. E bine să ne amintim că suntem oameni dincolo de albaștri, verzi, roși sau negri, e drept e bine să știm asta cât mai des.
În eterna noastră căutare spre un lider salvator care să ne rezolve țara, devenim cu toții o bucățică din acesta, ceea ce am putea spune că e varianta mai sănătoasă. Acum că am devenit noi Liderul, va trebui să vedem cum supraviețuim situației excepționale și ne excepționalizăm cotidianul, zilnicul, normalul, banalul, cum putem noi să ne asumăm pe termen lung acele calități pe care le căutăm în cei de sus, pe care noi înșine le exprimăm în aceste situații excepționale.
Noul normal e excepțional.
