DIALOGURI FĂRĂ NOTE | CORNELIU ‘BIBI’ IONESCU (1945-2022): Ultimul cuvânt

CORNELIU ‘BIBI’ IONESCU (1945-2022)

Abia înjghebaserăm şi noi primele trupe ale adolescenţei şi, în afara marilor trupe de afară, atât de miraculoase dar atât de îndepărtate, ne căutam modelele, cu reală admiraţie, printre cele autohtone. Şi ne-a vrăjit cel mai mult Sfinx, cel rezonând a Genesis, cu fraze şi armonii nemaiînchipuite până atunci pe plaiurile noastre.

Aşa am descoperit persoana lui Bibi Ionescu, despre care, curând, aveam să aflăm şi alte lucruri uimitoare. Pentru cei dintr-o vreme în care instrumentele erau mai greu de procurat decât aurul, omul care a construit cu priceperea sa un sintetizator – nemaivăzut până atunci pe aici – era, clar, Prometeu.

Mai târziu viaţa avea să-mi prilejuiască întâlnirea cu el, iar eu, student pe atunci, eram uimit de naturaleţea cu care Bibi îmi povestea şi se sfătuia cu mine despre chitare, doze, corzi, despre care el ştia atâtea iar eu atât de puţin. Şi aşa am rămas prieten cu omul Bibi, a cărui prezenţă discretă a ascuns întotdeauna umărul uriaş pe care l-a pus în trupele în care a fost, în muzica, sunetul şi sculele lor, şi a făcut neştiută latura amuzantă pe care numai cei ce au petrecut vreodată cu el o cunosc. Au trecut aproape treizeci de ani în care ne întâlneam aproape zilnic la Stage Expert, unde viaţa lui a curs printre nenumăratele maşinării şi instalaţii pe care le concepea. A fost unul dintre marii exploratori ai continentului sunetului modern din ţara noastră, iar cei care călătoresc acum, ignoranţi, pe căile bătute, comode şi ieftine ale muzicilor de-a gata, ar trebui, poate, să afle şi să respecte povestea celor care au deschis primele drumuri. – MUGUREL VRABETE

Corneliu ‘Bibi’ Ionescu [Sursa foto: Arhiva personală a familiei Ionescu]

Pe 22 ianuarie 2022, a părăsit această lume Corneliu ‘Bibi’ Ionescu, membru fondator al legendarei trupe de rock Sfinx şi, peste ani, al companiei de producţie Stage Expert, reputată în mediul profesioniştilor din industria spectacolelor şi mass media vizuală. Dumnezeu să te odihnească, prietene!

Cuvintele de început, care îl caracterizează pe Bibi cum nu se poate mai potrivit, au fost scrise de Mugurel Vrabete la rugămintea mea în 2015 şi au fost minimal revizuite de el zilele acestea, nefiind vreodată făcute publice. Motivul a fost simplu: acestea ar fi trebuit să servească drept introducere la un interviu cu Bibi destinat unei noi antologii pe care o pregăteam împreună cu Radu Lupaşcu de la Arta Sunetelor, ce avea să fie publicată în acel an sub titlul Culorile Sunetelor. Muzica şi artele vizuale dar… fără a-l include.

Hotărârea de a ţine interviul în sertar pentru un proiect editorial ulterior am luat-o împreună cu Bibi, fiindcă ne doream amândoi să conferim mai multă consistenţă dialogului. Iluzia generozităţii nemăsurate a timpului ne-a făcut apoi să dăm însă prioritate interacţiunilor motivate profesional sau şuetelor pur prieteneşti, ducând în anecdotică ideea, altfel recurentă, a unor sesiuni complementare de convorbiri destinate publicării.

Ni se părea că avem tot timpul din lume, doar că timpul nu iartă dacă îl tratezi cu indiferenţă. Iar interviul pe care îl puteţi citi în continuare, realizat în 2015 şi rămas inedit până în clipa de faţă, reprezintă “ultimul cuvânt” al lui Corneliu ‘Bibi’ Ionescu pe care am posibilitatea să îl împărtăşesc celor pentru care el va continua să rămână bine conturat în memorie prin spirit inovativ, dedicare profesională şi, nu în ultimul rând, o formidabilă poftă de viaţă! – IOAN BIG

Foto: Dragoş Boldea

Bibi, începem cu un cuvânt care te defineşte, inovaţia. Cu decembrie ’89 ca reper, existenţa ta de adult a fost împărţită oarecum egal. Până în 1989, te-ai dedicat timp de vreo 25 de ani inovaţiei în muzică după care, cam tot atât, celei în tehnologia video. Ce te-a făcut să îţi extinzi aria de interes în întreg spaţiul audiovizual?

Foarte simplu. Cel mai sensibil simţ la om este văzul. Este un super-simţ.

Urechea este subiectivă şi imaginaţia este cea lucrează în cazul muzicii, pentru că percepţia nu e totală, este falsă… deci sunetul este cu totul altceva. Percepţia definită prin auz mă face să mă gândesc, să-mi imaginez mai mult, sau mai altfel, decât ce transmite în realitate. De aceea s-a creat muzica!

Ioane, îţi dau un exemplu banal: filmele vechi româneşti. Nu te deranjează atât că sunt alb-negru sau că este pelicula proastă, te deranjează faptul că sunetul este prost.

Niciodată nu vei ajunge să-ţi închipui că viaţa este sepia din cauza peliculei, dar sunetul trebuie să fie ăla real, nu? Vorbesc doi oameni, trebuie să-i auzi ca şi cum ar fi în faţa ta. Ori, în privinţa asta, tot ce s-a făcut pe vremuri la noi este de la prost în jos.

Pe mine m-a uimit când a venit Francis Ford Coppola aici, s-a uitat de jur împrejur [facilităţile de filmare şi post-producţie de la Stage Expert – n.r.] şi ne-a zis:

‘Domnule, mi-aduc aminte de George Lucas, când eram noi tineri şi aveam un studio ca al vostru de mic. Pe vremea aceea chiar făceam sunet!’.

Are mare dreptate. Ştiţi ce sunet bun au filmele americane. Banda sonoră este incomparabilă…

Prin prietenul nostru Călin Papură [regretatul scenograf şi production designer, binecunoscut pentru aportul său la filme de referinţă precum Concurs, Pas în doi, Balanţa, Furia, Restul e tăcere sau După dealuri – n.r.].

Francis Ford Coppola s-a uitat la nişte filme româneşti şi l-a remarcat pe Călin Papură ca scenograf dar eu n-aveam de unde să ştiu asta. Primesc un telefon şi Călin îmi spune:

‘Sunt aici la la Vama Veche, cârciuma aia de pe strada Columb, sunt cu un domn, Francis Ford Coppola.’ ‘Bine’, zic eu, ‘Lasă gluma!’, şi-l expediez. Pe urmă însă, Călin revine cu-n telefon după întâlnirea avută şi-mi zice: ‘M-am dus acasă, m-am uitat pe net şi chiar el este!’.

Ce să-ţi spun? A ajuns să filmeze aici, la noi. Au aruncat în aer o maşină pe terenul din spate, au construit o colibă, de-astea. La un moment dat, trebuia să cadă un avion. Pleacă de la sol, zboară şi apoi cade. Nu au avut bani să-l explodeze în aer şi atunci actorul mimează acţiunea, îşi întoarce privirea cum că s-a întâmplat accidentul.

Filmul [Youth Without Youth/Tinereţe fără tinereţe din 2007, după nuvela lui Mircea Eliade – n.r.] era cu buget mic. A fost cu un japonez la sunet, care a fost primul care a făcut în România film digital. Pe cameră digitală, pe F900.

La începutul anilor ’90, România era într-un stadiu primitiv în materie de vizual, şi în televiziune, şi în film. Inovaţiile tale au contribuit la îmbunătăţirea sistemului…

Am avut pasiune dar am fost un autodidact, de aceea nu am ajuns la mari performanţe în nicio direcţie, pentru că, la un moment dat, îţi trebuiesc studii de specialitate. Nu am avut. Am avut în alt domeniu. Eu sunt inginer de maşini de construcţii, macarale, buldozere, screpere, gredere…

Dar în loc de macara video puteai să concepi o macara pentru construcţii…

Din aia mi-am făcut proiect de stat, e cu totul altceva, aici e un fleac… ăsta a fost un moment, acum câţiva ani, când am zis că nu e mare scofală chestia asta şi am făcut macarale pentru noi [Stage Expert], şi am ajuns să şi vindem.

Pe de altă parte, spuneai că tehnologia a fost unul din factorii care au contribuit la căderea comunismului. Explică-mi, te rog.

Bineînţeles. E foarte simplu.

După două-trei luni de cântat afară, rămâneam poate cu o mie de guldeni, adică aproape o mie de mărci. Trebuia să trăiesc următoarele trei luni în ţară şi cumpăram două playere video ce costau 5-600 de mărci, pe care le vindeam cu 25 de mii sau chiar 30 de mii la un moment dat. Văzusem cum tovarăşii securişti îşi cumpărau videoplayer şi televizor color Telecolor cu intervenţii. Nu m-a turnat niciunul.

În momentul când au descoperit că pe casete video vedeai cum e viaţa de dincolo, erau chitiţi să vadă tot… şi filme porno îşi puneau. Stăteau şi se uitau cu familia lor sau cu prietenii şi vedeau de-astea.

În clipa aia mi-am dat seama că [România] nu mai putea fi o ţară închisă, că informaţia intra şi ieşea. Tehnologia a năruit comunismul. Mă întrebai de ce am fost atras de partea video. Păi după radio – la care se stătea pe scaun cu toată familia şi se asculta -, când a apărut televizorul, nu mai stătea nimeni să asculte radioul.

La televizor aveai şi sunet şi imagine.

Acum, în 2015, ce a adus era digitală ca plus în domeniul audio-vizualului?

Ai o televiziune foarte bună, cu documentare care pot fi şi 3D, dacă ai ochelari acasă. Plus că în Photoshop toţi montează, au imaginaţie, toţi pot să-ţi ia capul să i-l pună unui elefant şi invers…

Atunci… de ce mai avem nevoie de profesionişti?

Le faci şi acasă, le faci şi cu profesionişti. Mănânci şi la restaurant, dar îţi găteşti şi acasă. Nu e o problemă.

Eu tot timpul sunt de principul că există pasiune şi preocupare de nişă. Şi ca business, tot în asta cred! Adică, în a-ţi descoperi o nişă. În lumea globală nu ai cum să fii altfel performant decât la nivele foarte mari.

Eu întotdeauna am nişte gânduri care-mi fac plăcere, mă concentrez la ele, adorm cu ele. Vrei să ieşi în evidenţă pentru cei din jurul tău, să faci ceva mai cu moţ, fiindcă îţi dai seama că, pe măsură ce trece timpul, nu poţi să stai deoparte, ‚Băi, ia-ţi milionul şi stai şi mănâncăţi-l!’, nu, nu poţi să stai!

Asta se întâmplă inclusiv la cei mai bogaţi oameni din lumea asta… fiecare îşi găseşte un motiv să se agite.

Ştii prea bine că aveam firma pe Gabroveni, la “Backstage” [unul dintre primele cluburi deschise în Centrul Vechi al Bucureştiului în anii ’90 – n.r.]. Acolo am început să vindem de la instrumente muzicale la sisteme audio şi ceva lumini.

Amărăciunea mea a pornit de la marea problemă cu Televiziunea Română: toată lumea trebuia să se dea la o parte ca să-şi pună ei camerele, să ia sunetul… era o mizerie totul. Atunci am zis: ‘De ce nu putem noi să preluăm un concert?’.

Am făcut rost de trei camere cu tuburi, care erau mult depăşite dincolo, am dat cam o mie de mărci pe una, camere care cândva erau profesionale, ne-am luat un switcher şi am făcut eu un mixer video… deci mi-a venit pasiunea. Am început să mergem la târguri profesionale în străinătate.

În prima perioadă am fost la cele de la Frankfurt [Prolight + Sound], care sunt de lumini şi sunet dar au şi parte muzicală, şi pe atunci, după cum bine ştii şi tu, toată Europa de Est era acolo. Nu exista Internet, trebuia să cari prospecte, dar occidentalii ne tratau foarte bine fiindcă întrevedeau o nouă piaţă.

‘Dacă băieţii ăştia s-au deplasat până aici – chiar dacă pentru moment nu au bani – vor vedea, se vor informa şi ei vor fi cei care vor cumpăra mâine’, pentru că la ei totul era saturat. Am mers apoi şi la IBC, la RAI, la Amsterdam, la târgul de broadcast.

Până la urmă, noi am avut primele camere High Definition din România! Atunci nimeni altcineva nu avea.

Multă lume nu te-a crezut o bucată de vreme în anii ’90, nici măcar colegii tăi…

Nu m-au crezut, foarte greu mi-a fost. Că tot îmi repetau: ‘Noi ştim sunet, lumină şi scenă, să facem ce ştim.’. ‘Bun… şi dacă apare şi video, de ce nu?’, le ziceam eu. ‘Nu ne-a cerut nimeni.’ Trebuie să creezi tu piaţa. Să le sugerezi tu. Apăruseră deja display-urile, primele videowall-uri cu tuburi cinescop, ecran mare, toată lumea era înnebunită, retroproiecţii pe un perete… am luptat foarte mult, să ştii!

Am avut şi un avantaj. Sony [Stage Expert este reprezentant Sony Professional – n.r.] îţi vinde partea de video iar pe partea de audio sunt nenumărate firme, şi întotdeauna le-am putut combina, le-am putut integra în spectacol. Ai un eveniment în care, sigur, poţi să integrezi cu o zi înainte sau în ziua aceea sunetul, lumina – lucruri pe care însă le au toţi -, dar acum vezi că nu mai există spectacole fără un mare LED screen în spate, display-uri, grafică, imagine live, de toate. Am făcut bine că am mers la pas cu tehnologia.

Băi, să vă spun un secret! Firmele de afară vin la capitolul “sunet” spunând ‘Eu vreau mixer de-ăla, microfoane de-alea şi PA-ul trebuie să fie de nu ştiu ce firmă’, însă pe partea de video sunt foarte subţiri. Sunt puţin rămaşi în urmă, dar aici nu vorbesc de ăia mari de tot care, de exemplu, pentru Rolling Stones, dacă vor să capteze live un anumit spectacol, cheamă o companie care vine cu camere şi director de imagine. Aşa ceva nu este curent la fiecare show. Ce au ei de fapt în dotare în mod curent este foarte subţire.

Privind mai înspre trecut, ai fost unul dintre puţinii ingineri între conservatorişti…

Pe undeva, grupul Sfinx a avut un astfel de succes pentru că ceilalţi erau nişte muzicieni foarte buni, nu că eu eram un muzician foarte bun. Puteau să cânte ce credeau şi îşi doreau ei fiindcă nu eram obligaţi să avem succes imediat, nu ne presa nimeni. A doua chestie este că trupa a funcţionat cam ca o întreprindere, pentru că fiecare avea locul lui şi îşi făcea treaba şi, per total, chiar ieşeau şi bani. Fiecare am învăţat cât am putut. Dan Aldea, de exemplu, învăţase electronică bine şi o ştie şi acum [Dan Andrei Aldea avea să părăsească această lume pe 18 ianuarie 2020 – n.r.]. Şi eu am învăţat foarte multă muzică dar nu ca el… el învăţase de la cinci-şase ani la instrument, avea auz absolut.

Ajungem la Bibsynthesizer. Să-ţi citez din Mihai Gherman (Styx, Calandrinon): “Am reuşit până la urmă să cumpărăm synthetizatorul făcut de Corneliu Bibi Ionescu, bassistul de la Sfinx, la care cântase Dan Andrei Aldea. Clapa se găsea din întâmplare la Ciocârdel, pianistul formaţiei Azur R din Ploieşti. Eram încântaţi, aveam un clăpar exceptional, Cornel Văcariu, cu o clapă de legendă, BibiMoog. A reuşit să dea o perspectivă psihedelică muzicii noastre, prin intervenţiile sale monofonice (clapa atâta putea)”.

Vreau să-ţi spun o poveste interesantă apropo de tehnologie.

Ne-am chinuit şi am făcut acel synthesizer. Când cântai la el, pe lângă faptul că se dezacorda – dar şi Roland-urile, la fel, se dezacordau la căldură -, între note îţi apăreau înălţimi de sunet care nu erau în gamă, iar Dan ştia să folosească acest… defect! Cu el am avut un succes răsunător! Cu amăratul ăla de synth făcut de mine. De ce? Fiindcă a fost primul!

Era prima dată când lumea auzea aşa ceva. Pe urmă, când ne-am cumpărat un Korg, care era perfect, cu care am imprimat piese destule, nu am mai avut succesul lui Bibsynthesizer… niciodată! Şi puteam să ne luăm şi Kurzweil şi ce vrei tu, asta apropo ce înseamnă noutatea în orice domeniu şi snobismul publicului.

Oricum, era o chestie pe care nu o auziseră. Noi ascultam deja Emerson, Lake and Palmer dar nu toţi ascultau, alţii ne vedeau pe noi…

… şi Bibsynth a ajuns la Azur R.

Păi cu Ciocârdel am făcut cea mai mare afacere. Am cântat cu Gil Dobrică de două ori pentru Ambasada Americană şi eu am plătit trupa, o dată chiar la ambasadă, la nu ştiu ce petrecere tot de-a lor, şi a doua la consul acasă de Revelion… mare succes!

După care mi-a zis: ‚Domnule, vreau şi eu neapărat JBL!’. Difuzorul acela venit cu prospect îmi fusese adus ca difuzor de bas, de veneau unii la mine acasă să se uite la difuzorul de bas de 15 ţoli, nu se mai văzuse aşa ceva, doar că… nu suna. Adică suna dar nu „înţepa”! Şi Ciocârdel mi-a oferit două difuzoare de la o boxă Allsound ca să-i dau JBL-ul. Înăuntru alea aveau RCF şi iată cum a început afacerea cu RCF [Radio Cine Forniture, companie italiană de echipamente audio de înaltă performanţă – n.r.].

Nevastă mea era cea mai distrusă, că nu aveam o mobilă mai de soi, nu aveam bani, iar eu luam RCF-uri. Pe atunci, cu 7.000 de lei să ştii că puteai lua televizor, maşină de spălat, de gătit, mobilă, tot ce vrei, dar cu RCF-ul făceam bani, asta era a doua afacere. Peste ani, la RCF, deşi am avut o relaţie excepţională cu ei, le-am spus când a venit la mine un trepăduş educat în noul stil:

‚Nu mai faceţi boxe să puneţi difuzoare în ele’. ‚Păi, dacă sunt mai ieftine, nu mai rentează. Dar dacă vreţi, vă dau din astea.” [Bibi arată spre un RCF montat pe tavanul sălii de conferinţă – n.r.] Am zis atunci ‚Sunt în regulă, că am dotat şi hoteluri şi sedii de companii’, dar când au apărut în China şi mi-a fost arătat difuzorul ăsta, şi cu Stage Expert scris pe el, pe care îl cumpăram cu 50 de mărci şi acolo era 3 dolari, le-am spus că nu e colegial. Ei au zis: ‚Vă facem un preţ bun, că noi le controlăm.’ ‚Lăsaţi-ne! Aţi pierdut 15 ani în care v-am vândut şi promovat un produs şi acum renunţaţi’. Au mai încercat după aceea cu noi dar ‚nu’… a rămas ‚nu’.

Să lăsăm difuzoarele că e mai important ce se aude în ele şi să ne întoarcem în timp la punctul ‘zero’ al carierei tale muzicale…

Voi poate nu realizaţi dar Dan [Andrei Aldea] a venit târziu în trupă. În 1963, aveam deja în gaşcă prieteni ca Papică sau Doru Georgescu când am văzut filmul Tinerii [The Young Ones, comedia muzicală regizată de Sidney J. Furie, în care Cliff Richard apare cântând cu The Shadows – n.r.], cu chitare electrice, cu sunetul acela dinamic, şi am zis ‘Hai să facem un amplificator cu lămpi’ şi mai apoi, normal, ‘Hai să ne facem doze.’. Sandu Arion, care era la Sincron, deja le făcea în serie.

Ceea ce s-a întâmplat atunci era nou în România şi reascultând acum muzicile alea îmi amintesc cum era. În anii ’70 era încă libertate, după ’80 a început prigoana. Când venise tovarăşul Ceauşescu din Coreea [vizită urmată de Tezele din Iulie, care au marcat stoparea procesului de liberalizare început de Ceauşescu după 1965 – n.r.] noi cântam la Studenţesc pe Tei, evident, la studenţi.

Am început cu “Macarale”, cu toate alea, era o băşcălie generală… nimeni nu l-a luat în serios în primă fază.

Dar din istoria ta personală, care a fost cel mai bun moment pentru tine la Sfinx?

Zalmoxe. Nu uitaţi că, timp de aproape un an întreg, am discutat şi am intrat în „zeamă”, am ajuns chiar să credem o poveste, povestea de bază pe care o ştie acum oricine ascultă discul. Lucru care, după aia, nu s-a mai întâmplat!

S-au tot compus piese, mai proaste, mai bune, mai mişcate, mai domoale, dar ăla a fost un moment foarte bun când se şi cânta şi foarte bine. Cât puteam noi de bine. Era frumos în Electrecord. Mai ales ca am înregistrat cu [Teodor] ‚Fredy’ Negrescu, care era un mare sunetist, auz absolut. Nu era nimeni ca el. Acolo se imprima de la populară până la clasică. Salamanian [inginerul de sunet Anuşavan Salamanian – n.r.] nu prea, el era cu ‚Hai să facem sunet la film’… pe repede înainte.

De fapt, se imprima în studioul 8 din Radio care era cel mai mare. Şi cu Tiberiu Olah am mai avut noi colaborări dar acolo stăteai cu cronometrul… [solfegiază – n.r.]… el ştia apoi cum le suda.

Pot să-ţi spun următorul lucru: Zalmoxe este un disc la care s-a lucrat mult, timp de aproape un an, până să începem înregistrările, moment în care deja ştiam ce avem de imprimat. De curând, am găsit un motiv inspirat din el pe o piesă americană recentă, care este atipică totuşi pentru ea… [fredonează “Ursitoarele” – n.r.].

Există piese care nu au intrat pe album din cauza cenzurii?

Nu. Prin ’90 îmi dă telefon [Adrian] Păunescu:

‚Domnule, te rog şi eu frumos ceva, fii-miu are nu ştiu ce problemă la un amplificator, vrei să-l repari? Că şi eu v-am ajutat!’.

Realitatea e că albumul este mistic – noroc că nu este vorba de Dumnezeu şi că l-am găsit pe Zalmoxe, un dac, deci aparent este despre istoria dacilor – şi nişte băieţi de la cenzură se prinseseră de asta, dar Păunescu, pe bune, i-a potolit la timp.

De ce nu se reeditează primul disc Sfinx, Lumea albă?

Îţi spun cinstit, nu ştiu cine ar putea să o facă. Noi imprimam mult în Electrecord şi pentru alţii. Cu basul, chitara, cu muzicuţa lui Cornel Ionescu zis ‚Muzicuţă’… ne luam banii unul altuia. El era Cornel Ionescu şi eu Corneliu Ionescu, şi când te chema să-ţi iei banii pe ce-ai cântat, te mai confundau.

În momentul când discul s-a tras şi a ieşit pe piaţă, proprietar al discului a fost Electrecordul. Piesele la Uniunea Compozitorilor erau înregistrate de noi dar asta este altceva, dreptul de utilizare este al Electrecordului. Noi am fost plătiţi cu o mie şi ceva de lei pentru un tiraj care nu ni s-a spus.

Mie îmi pare rău că nu m-am ocupat – Ioane, ştii că sunt coleg cu Edi Petroşel [bateristul Holograf, şi el partener în Stage Expert – n.r.] şi avem un studio ultraperformant – şi că nu m-am apucat de producţie muzicală în general, adică puteam să lucrez cu nişte artişti care vin şi cântă aici, deoarece cred că acum sunt un antrenor cu experienţă, nu mai sunt jucător.

Am ascultat foarte multă muzică în toţi aceşti ani şi realizez, de exemplu, ascultând Long Tall Sally cu Little Richard, că nu mai poate să o cânte nimeni ca el sau descopăr chestii prosteşti, inutile, la (poate) mari nume, discuri „subţiri” din cauza producţiei, nu din cauza instrumentiştilor sau muzicienilor.

Că unii au avut producători teribili de buni, ca Experience al lui Hendrix. Au colaborat şi s-au respectat. Asta se vede. Ăla a fost mare producător, Chas Chandler.

Dar contează mult ce cânţi. ‘Nu o mai complica acolo!’, ‚Uite, e mai bine aşa’, ‚Băi, e gol acolo, mai pune ceva peste!’, asta înseamnă să faci producţie, să faci produsul. Care poate să aibă succes sau nu.

Aţi ieşit în 1975 la festivalul de cântece politice Rote Lieder din fostul DDR. Eraţi trupa de spate, cântaţi cu Dida Drăgan. Cum vă priveau nemţii, care au inventat propriul lor gen muzical, Krautrock-ul?

Ea cânta ce avea ea în program, dar noi am cântat Fetele albinele. Ne-am dus acolo să le luăm graiul dar nu ştiu cât de inspiraţi am fost, căci tehnic a fost complicat… asta privind în urmă. Dar ce-am văzut a fost un festival în care show-ul conta foarte mult, cel puţin la fel de mult ca ideile.

Noi când plecam în Danemarca, o luam din sud, de la Dresda, prin toată Germania, spre Schwerin şi ajungeam în Warnemünde [portul Rostock – n.r.], de unde luam feribotul.

Şi, de fapt, aia e Prusia Orientală, vârful Germaniei… aici era fostul RDG unde, din cauza chestiei politice, toate trupele astea de rock teatral aveau un smanes de înţepeneai. Aşa a fost şi la festivalul de la Dresda care, în fond, era un festival pop.

Ne-am impus piesele noastre dar şi pe ce piese o acompaniam pe Dida tonalitatea era tot mai spre rock. Când văd muzica de acum, e muzică uşoară.

Ce s-a întâmplat din punctul tău de vedere, cum s-au degradat lucrurile în anii ’80?

Fii atent, Ioane! Bafta mea a fost că, în acei ani, eu am fost mai mult plecat şi, cum să-ţi spun, nu era greu când ieşeai din ţară pentru că vedeai lucruri frumoase în alte ţări, inclusiv în Ungaria, dar era foarte greu când intrai în ţară, într-un întuneric cumplit, cu gropi peste tot, că dacă venea un străin cu maşina şi intra pe la Nădlac, cred că tremura de frică.

Deci eu am fost plecat mult în perioada aia, că în ’77 am avut primul contract. În primii ani, la cabaretul unde am cântat ne-am dus cu repertoriu solid, Stones, Beatles, dar ajunşi acolo patronul ne-a pus o piesă la un magnetofon imens zicându-ne ‚Hai să v-arăt ce se cântă la mine!’. Era hitul La mer de Charles Trénet. ‚Cum le învăţăm noi p’astea?’, ne întrebam… dar învăţam zi şi noapte pentru că ăsta e cabaretul.

La noi, în anii ’70, era în regulă, muzica de afară era ascultată de toţi, la radio cel puţin. Nici acolo Beatles nu erau încă un fenomen, şi pentru occidentali era o noutate, patru băieţi drăguţi ce cântau bine cu vocile. Pe urmă s-a dezvoltat muzica lor şi au apărut genuri clare muzicale.

Când a venit Vifor [Vifor Florescu, înlocuitorul lui Mihai Popa la chitară ritmică în Sfinx din 1965 – n.r.], fugit din armată de la transmisiuni – erau saci de sport pe vremea aceea, îşi căra în el automatul, era mort după o gagică, venea de la Constanţa -, prima piesă a Beatlesilor pe care am auzit-o a fost Give Me Your Money. Noi eram cu The Shadows atunci, vocal nu voiam să auzim nimic în afară de Cliff Richard, dar când am auzit You Never Give Me Your Money, am înţepenit!

Erau destul de… normali acei ani. După ’68, spre ’75, lucrurile erau în regulă, găseai vodcă de toate felurile şi whisky, ţigări, la magazine, e adevărat, nu la toate.

În anii ’80 au apărut video-urile şi toată lumea a stat în casă, era în underground tot traficul de casete VHS. Stăteai cu familia, cu prietenii şi vedeai filme de toate genurile, inclusiv porno. Toţi piloţii aduceau.

Se făcea pe şest toată treaba, dar în anii ’70 era în regulă, nu era chiar aşa rău cum se spune.

Pentru cititorii care n-au trăit niciodată vremea comunismului, poţi să ne spui dacă aveaţi vreo formă de coabitare cu sistemul?

Nu. Sistemul voia să arate că artiştii circulă la noi – pentru că se circula -, dar atunci când veneam de afară trebuia să dăm în scris:

‚Vă informăm că turneul pe care l-am întreprins în Belgia – nu scriam că e cabaret – s-a bucurat de mare succes, au venit şi câţiva români, unul ‚Ion’ şi altul ‚Gogu’ şi s-au bucurat foarte mult să ne vadă acolo, cu stimă… şi Trăiască Lupta Pentru Pace!’ [Bibi râde copios!].

Asta vis-à-vis de ce auzim de informatori. Oricine pleca şi venea semna, trebuia să o facă. Apropo de Băsescu, păi ăsta sigur că dădea, era şi căpitan, trebuia să spună că s-a “îmbătat”, pentru că oricum spunea celălalt, şeful, că nu a raportat corect. Toţi cumpărau şi vindeau, asta se ştie, dar asta ar fi numai o primă chestie.

A doua, nu uita o treabă, că sunt nişte bani despre care nici acum nu se cunoaşte ce se întâmpla cu ei. Comisionul A.R.I.A., care era Agenţia [Română] de Impresariat Artistică, era între 10 şi 12 la sută, ca al oricărei agenţii de pe lumea asta. Dar aşa zisa cotă MF, cotă rambursabilă, era cam de 30 la sută din contract, prin care eram obligat să schimb dolarul la patru lei cincizeci când, de fapt, dolarul era… patruzeci!

Deci din suma care o aveam, să spunem două mii de mărci pe lună, trebuia să aduc o dată pentru A.R.I.A., 200 de mărci, şi, apoi, 30% din cei 1800 rămaşi trebuia să-i schimb la 4,5 lei. Din punctul ăsta de vedere, turneele erau mai bune în Rusia, fiindcă rubla era 8,30 lei. Atâta era, atâta îţi dădea. Altă dată, când era 6 lei dolarul, le spuneam asta şi mi se argumenta că leul a crescut!

Iar acum, pentru pensie, că a stat nevastă-mea după acte, când le spui de asta, îţi spun că nu a existat aşa ceva. Pentru că nu era nici copie, nu semnam nimic, nu puteam să-mi fac copie, daţi-mi mie hârtia! V-am dat banii ăştia, mi-aţi dat leii ăştia, dă-mi chitanţa!

Iar la pensie nu se consideră nimic…

Nu! Aşa este. Ăştia au fost banii Securităţii! Deci nişte bani pe care îi aveau tovarăşii pentru ei.

La un moment dat, ţin minte că Herlea [baritonul Nicolae Herlea – n.r.] a zis că nu le mai dă nimic. Avea contracte mari şi era foarte cunoscut, era un mare artist şi nu le-a mai dat şi nu au avut ce să-i facă. Dar noi nu aveam cum, fiindcă altfel nu mai plecam.

Să ştiţi că şi în anii ’80 am făcut nişte turnee dar pot să spun aşa: dacă în anii ’70, după spectacole, ne duceam la cârciumă cu echipa tehnică, cu folkiştii şi făceam o mie de năzbâtii, schimbam în hoteluri mobilierul de pe un etaj pe altul, de ieşea panică şi ne distram şi cheltuiam la restaurant, când spre sfârşitul anilor ’80, la un moment dat, nu mai ştiu în ce turneu, am fost cu cei doi Sandu – Sandu Călin [Alexandru Călin] şi Sandu Grosu, colegii mei din Stage Expert – şi cu Ţiţi [Sandu Petre, cei trei fiind responsabili în acea perioadă de sunetul şi lumina de concert a trupei Sfinx – n.r.], închipuieste-ţi că nu mai era restaurant deschis la ora 10 sau, dacă exista, nu exista nimic în el şi veneam cu pâinea din Bucureşti. Găseam o conservă de legume, atât se putea folosi ca fel de mâncare.

Bine, în anii ’80 nici nu am mai făcut multe. De ce? Eram combinaţi altfel. Dan plecase în 1980. Eu eram în Luxemburg şi pe urmă au venit Apre [Doru Apreotesei], Chifi [Sorin Chifiriuc] şi fetele, Crina Mardare şi Elena Perianu.

Nu mai erau spectacolele alea de-odinioară. Nu mai cântam ce cântasem cu Dan.

Oricum, pot presupune că nu v-aţi plicitisit…

Am atâtea povestiri amuzante!

Plecăm prima dată în Copenhaga, unde nu mai era cabaret, era o scenă mare într-un club în care veneau bărbaţi şi femei să se împerecheze, modelul „after 40”. Aveam program fix, cântam 14 minute, pauză de 7 minute, era clar. Nu suna bine, era hala cam proastă, cam strâmba ăla de-acolo din nas.

Noi aveam costume luate din ţară, din acelea în dunguliţe, toţi la fel, ca o uniformă, că aveam şi suflători, eram cu Valenţiu Grigoriu, cu Nicu Tănase, cu Bebe Prisada cel vestit. Care, spre sfârşit, nu mai putea să cânte, să sufle la solo… ‚Băi, dacă nu cânţi, măcar arată!’ şi el ridica saxofonul deasupra capului când îi venea rândul la solo.

În fine, venea ăla cu sunetul iar Mişu [Mişu Cernea] îmi spunea să facem o repetiţie, ca apoi să se dea drumul la lume în sală. Noi, îmbrăcaţi frumos, gata de show, cu cravată. Mă duc în faţă să aud şi îl văd pe Chifi în costum, cu gulerul de la cămaşă ridicat peste haină neglijent şi… în picioarele goale!

‚Ce faci, Sorine?!’ ‚Băi, tu nu ştii că eu nu suport încălţămintea?’, ‚Păi… şi până acum, aşa ai cântat?’. Adevărul e că eu nu mă uitasem pe scenă la picioarele lui. ‚Eu nu înţeleg o chestie, ştiu că eşti nonconformist, ai dreptate, dar am zis că o facem ca să câştigăm bani. Hai să o facem bine!’. Iar Sorin, nevinovat, zicea: ‚Băi, nu am vrut!’. ‚Măcar aranjează-ţi cămaşa’. Ăsta era Sorin. Avea famecul lui.

Voi cântaţi ca greierii şi ‚furnicile’ proletare se uitau pe ascuns la filme dublate de Irina Nistor. Mai pune te rog ceva piese în puzzle-ul ăsta, după cum le vezi tu că se-aşează…

Da, era perioada ei, când au intrat casetele după ’80 şi prima chestie a fost că trebuiau traduse. Nu înţelegeau oamenii filmele şi ea era cea mai bună. Ştia când să intervină, cum să interpreteze, ca să înţelegi filmul, nu? E perioada de care-ţi spuneam, când şi securiştii i-au ascultat vocea şi… nu au turnat-o. Dan [Andrei Aldea] plecase, el nu a văzut perioada ’80.

Despre azilul politic vorbeam şi cu Bădulici [Dan Bădulescu], dar şi cu Mircea Vlad dacă-l ştiţi, din Ediţie Specială, care plecase în Suedia… Petrică Iordache îi trimitea pe toţi în Suedia, ‚Dacă vrei să rămâi [în Occident], iei avionul şi pleci la Stockholm, nu te duci direct în RFG.’ Eu, dacă as fi vrut să cer azil politic, aş fi spus ‚Dom’le, am scris texte cu caracter uşor religios şi nu mi-au fost publicate, şi muzica a fost aşa şi pe dincolo’ şi aş fi avut un motiv să susţin că am dreptul la azil politic dar de fapt el, în general, era azil economic, între noi fie vorba.

Cu Petrică Iordache am cântat împreună, apare pe discul Şir de cocori, dar şi pe diverse alte single-uri… la corn a cântat. A plecat în Berlinul de Est şi de acolo a făcut pasul în Vest. Noi nu am rămas dar când treceam prin Stockholm pe la Mircea [Romcescu], unde stăteam şi făceam chefuri, tot discutam că îi trimite Petrică acolo pe toţi.

Da’ mai ştii o chestie? Că mai toate căminele culturale aveau aparate video. Nu era numai în casa omului. Ţin minte că unul era închiriat de pe la Chiajna, şi George Popa, care a fost la Migas Real Compact, se ducea cu un televizor color mic, nu mare, strângea lumea cu bani şi le punea filme în căminul cultural de care ştiau doar cei de acolo. VHS-ul a fost o poartă prin care românul a văzut lumea… cum arată lumea, de fapt.

Cum ţi-am spus, nu ne-a turnat niciun securist să vină să ne ia, că aveau nevoie, se rugau de tine să stai în casă, să taci, se rugau să-i vinzi şi lui, şi dădea şi banul şi nu voia banul înapoi… ei începuseră de mult să-l mănânce pe Ceauşescu, erau şi ei sătui… şi ei vedeau viaţa de afară, e o realitate. Eu caut să-ţi spun câteva idei pe care poate nu le-ai apreciat atunci la justa lor valoare. Aud peste tot de rău şi bine dar între rău şi bine era gri. Cum era griul ăsta? Era, de fapt, presărat cu nişte punctişoare colorate, foarte rare şi foarte puţine.

Eu spre exemplu, mi-am adus în 1980 din Luxemburg un video portabil, cu baterii, ca să-l am pentru sufletul meu când mai plecam prin ţară. Mi-am luat cameră de luat vederi, iar era o mare chestie, că la nunţi, botezuri şi înmormântări trebuia cameră, nene, de luat vederi, că mă întrebai de ce am trecut la vizual… că este normal, întâi asculţi la radio, după aceea te uiţi la televizor, mai ales când a apărut imprimarea pe casetă VHS.

Televiziunea Română avea MGS, un recorder cu bandă foarte mare, aflat undeva într-o cameră, pe care nu l-a văzut însă nimeni decât „acţionarii” lui. ‚Alo, gata, merge MeGeSe-ul?!’ ‚Merge!’ Iar noi, când am venit în ’90, aveam camere mai performante decât ale lor, praf făcute… camerele alea mari de studio care se dereglau după o oră-două, ‚Nu se mai poate, s-a dereglat, dom’le!’. Normal! Politic, cam asta era.

Muzical, nu uita că după ’90 s-a stins muzica, adică a existat o perioadă goală. Ai să râzi dar Scorpions au pus-o tare de tot cu Wind of Change, într-un asemenea moment de schimbare de perspectivă… în toată lumea, nu numai în România. De fapt, Reagan a pus-o bine de tot…

Dacă tot ai dat exemplul ăsta, ce părere ai de muzica românească din clipa de faţă?

Nu ar trebui să-ţi dau un răspuns fiindcă… nu mai am răbdare să ascult. Timpuri Noi au fost interesanţi. Eu am stat cu ei mult timp, au avut diverse formule… nu au avut producător bun. Mult prea aerisit sound-ul, trebuia din punctul meu de vedere să fie puţin mai aglomerat. La Holograf remarc toate textele lor care sunt foarte bune, motivate… cu impact la public, fără să fie poeţi.

Iar Mugurel Vrabete este, la ora actuală, nu numai tehnic dar şi prin ce face şi cum participă, cel mai mare basist din România. Eu am ascultat la volum mare, aici în hală, am văzut cât de precis este, cât de mult bun simţ muzical are, vede ce trebuie, unde trebuie, aici este toată chestia, să completezi, nu să fi tu în faţă. Iar spun că îmi pare rău dar, la un moment dat, ar fi trebuit să mă apuc de producţie muzicală.

Formația Zdob și Zdub trebuia să ia premiul la Eurovision, nu norvegienii ăia.

Rock-ul, metalele cele mai dure, sunt nordice acum, sunt băieţi care cântă bine dar nu ştiu blues, ori fără blues… degeaba spunem, acesta a venit din America, swing-ul a venit din America, cât de văcari erau Stones la început, dar ce blues-uri cântau!

Se simte că au chestia asta, nu se poate altfel. Sau doar cu voci de soprane şi riff-uri agresive, ritmică drăcească. Nu poţi să faci abstracţie că rock and roll-ul prima dată a fost rockabilly.

Da. Undeva la Olimp, era un fel de bar descoperit, la un moment dat erau şi doi actori cunoscuţi [Octavian Cotescu şi Constantin Codrescu – n.r.] şi vorbeau… îmi aduc aminte. Dar o foarte bună piesă – să o asculţi, că eram în perioada „punk” cu Chifi – a fost în Melodii la Costineşti.

Regizorul Constantin Păun ne-a zis că face un film. Ne-am dus până la Bucureşti şi i-am pus regizorului opera rock Tommy [Musical-ul bazat pe muzica The Who, regizat de Ken Russell – n.r.], doar că el nu văzuse nimic din acel film sau din zona aceasta, asta apropo de imaginaţie.

Altfel, filmul a fost costisitor, roata aia de acolo, să-i dai foc pe acel dig… s-a cântat pe bune şi nu mai spun că a doua zi, din cauza ceţii saline, s-au dus toate microfoanele, toate stativele au ruginit într-o singură noapte.

Dar am avut o piesă foarte bună [Te aștept mereu, solist vocal şi compozitor Sorin Chifiriuc, versuri Alexandru Andrieş – n.r.]. Mult mai interesant a fost însă la Nunta de Piatră [filmul din 1973 regizat în tandem de Dan Piţa şi Mircea Veroiu – n.r.]. Acolo, practic, nici nu ştiam ce cântăm. Chubby [Dorin Liviu Zaharia] făcuse textul pe acel bocet şi trebuia să umplem în spate cu muzică, iar muzica era pe bucle.

Ne punea o dată bucla şi făceam o mică şedinţă între noi şi hai să să băgăm un riff gen Hendrix acolo – aveam repere în ce ştiam noi -, o atmosferă altfel dincolo şi, până la urmă, a ieşit o bandă sonoră bună a unui film excepţional.

Ioane, ai sesizat că vocea e mai sus pentru că şi acum se face greşeala asta inadmisibilă: toate filmele sunt 24 de cadre pe secundă – aşa e filmul, inclusiv cel proiectat digital în cinema e tot cu 24 de cadre -, dar televiziunea e cu 25 de cadre, deci este vorba de o comă care e mai sus. Nu mai poţi adăuga nimic, că banda sonoră e împreună cu filmul şi ei nu fac conversia asta ca lumea, deşi acum ar fi un fleac să o faci ca lumea. Ai văzut că toate sunt puţin mai sus, mai piţigăiate, chiar şi prezentările de la jurnale.

Gândeşte-te că cinematografia română la Buftea, din punctul de vedere al echipamentelor audio, pentru vremea aia, era ca aceea de la Hollywood, nu era mai prost dotată, nu aveau ei un anume microfon pe care noi nu-l aveam, ci erau mult mai proşti oamenii, aici e problema, nu exista o şcoală de sunet în România.

La capitolul acesta, încă o dată-ţi spun, singurii care şi-au pus problema să sune bine au fost nişte mici grupuri rock. Ăştia şi-au pus problema, au dat banii lor pe scule, făceau nişte investiţii la nivelul anilor respectivi, şi-au dorit să iasă bine discul. Cât mai bine.

Bibi, ca să n-o mai lungim, mai ai timp de hobby-uri pentru care să nu ai nevoie de felurite scule sau echipamente?

Ce să-ţi spun acum, lucrurile se schimbă în viaţă. Sunt bunic, am un nepoţel de cinci ani, noi stăm în aceeaşi curte cu noră-mea şi cu fii-miu, seara mă simt bine acasă. Vreau să văd dacă ăsta mic are ureche şi ceva talent. Deci vin şi momentele astea…

Interviu de IOAN BIG şi RADU LUPAŞCU, Ianuarie 2015

Dar memoria nu e o bandă care se poate demagnetiza şi va continua să păstreze în fiecare din noi muzicile, vorbele şi obiectele născute în mintea şi imaginaţia lui Corneliu ‚Bibi’ Ionescu. Şi prin intermediul acestora rămân vii căldura, efervescenţa, dăruirea, obstinaţia, creativitatea şi umorul acestui spirit care putea fi cu o uşurinţă inegalabilă, în egală măsură, formidabil de ludic şi impresionant de sobru.

Bibi nu are cum să moară pentru simplul motiv că a fost o întrupare a esenţei vieţii. Viata continuă iar Bibi doar a schimbat lumea… şi pe a lui şi pe a noastră. R.I.P. Bibi Ionescu!

IOAN BIG | Dialoguri fără note | Interviuri

Foto header: Dragoş Boldea