Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 08/12/2021
Clin D'oeil Artă & Cultură

CLIN D’OEIL | Soprana ELENA MOŞUC: “Pot să-ți fac un univers dintr-un sunet”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | Soprana ELENA MOŞUC: “Pot să-ți fac un univers dintr-un sunet” Share CLIN D’OEIL | Soprana ELENA MOŞUC: “Pot să-ți fac un univers dintr-un sunet”
Elena Moșuc


Soprana ELENA MOŞUC: “Pot să-ți fac un univers dintr-un sunet”

Câștigătoare al premiului Oscar della Lirica, cea mai prestigioasă distincţie internațională a muzicii de operă, care i-a confirmat în 2019 statutul de cea mai valoroasă soprană a lumii, Elena Moșuc și-a aniversat 30 de ani de carieră de succes în această primăvară printr-un spectacol de gală la ONB și încheie 2021 tot în România, cu două premiere, pe scenele Operelor Naționale din București (Norma, în stagiunea centenară ONB) și Iași (La Traviata, în încheierea programului aniversar Opera 65).

Cariera artistei lirice cu o voce îngerească, aclamată deopotrivă la Scala, Royal Opera House, Met sau New National Theatre Tokyo, care a performat de-a lungul timpului alături de staruri precum Placido Domingo, Katia Ricciarelli, José Carreras ori Mirella Freni, a filmat călăuzită de mari regizori ca Liliana Cavani sau Franco Zeffirelli, și a fost nominalizată în 2019 de două ori la reputatul premiu Opus Klassik pentru cea mai bună soprană și cel mai bun album (Verdi Heroines), s-a fundamentat pe un proces neîntrerupt, dens şi asiduu, de perfecționare prin studiu și exercițiu.

Despre materia (sau materiile) din care este compusă o prezență stelară ne-a vorbit cu o admirabilă naturalețe și modestie ELENA MOŞUC, o divă a scenei lirice care nu uită nicio clipă de învățăturile primite de la cucernicii ei bunici în copilărie sau de anii petrecuți ca învățătoare la Şcoala Gheorghe Asachi din Iași.

Elena Moșuc

Norma (Opera Națională București) Foto: ONB

Ai încheiat anul pe scenă cu Norma la ONB şi La Traviata la Opera Naţională Română Iași. Vorbeşte-mi de rolurile tale favorite. Între Norma și Violetta, de exemplu, care este cea mai apropiat de sufletul tău?

Îmi e greu să răspund pentru că fiecare rol este altceva. Se deosebesc prin arhitectură, prin compoziția muzicală, prin muzica însăși, prin personaj, prin tot.

Totuşi cred că, în momentul ăsta în care mă aflu eu biologic și cu toată experiența pe care o am, Norma. Zic eu… dar nu pot să mă dezic de Traviata. Știți ce dor mi-a fost de Violetta? Vai, așa m-am bucurat să o cânt din nou, pentru că de la începutul carierei o tot cânt. Violetta, Gilda, Lucia… le-am cântat pe fiecare în jur de 150 de spectacole.

Nu pun aici Regina Nopții [din Flautul fermecat] fiindcă este total altceva, acesta este un rol pe care l-am cântat de peste 250 de ori. Dar ținând seama că asta aparține belcanto-ului și Verdi este o continuare a belcanto-ului, dar mai pasional, mai sanguinal, mă simt bine în el din punct de vedere vocal și ca personaj.

Alte roluri apropiate pe care le simt sunt cele din trilogia Tudor [al lui Donizetti], Anna Bolena şi Maria Stuarda pe care le-am cântat deja, și aștept cu nerăbdare să debutez Roberto Devereux… nu știu când dar l-am învățat anul trecut când am stat acasă. Îmi doresc mult să-l cânt.

Apoi sunt Lucreția Borgia, Giselda din Lombarzii, pe care am debutat-o acum doi ani la Opera Maghiară din Cluj și e un rol monstru. Lung, greu, e unul dintre cele mai grele roluri verdiene pentru că cere tot, absolut tot.

Elena Moșuc

Norma (Opera Națională București) Foto: ONB

Ai cântat relativ recent la Operele din București și Iași, anul trecut la Cluj, plus prezenţa ta în Festivalul Enescu şi galele de celebrare a 30 de ani de carieră… a fost o întâmplare sau o alegere deliberată reapropierea de scenele românești?

Așa s-a nimerit anul acesta. Pentru că, nu știu, cu pandemia asta… s-a oprit timpul. Știi melodia “Opriți timpul, clipa asta minunată”… şi eu am rămas în clipa minunată a Giseldei. Apoi pauză.

A durat puțin după aceea să se repornească totul dar au venit evenimentele acestea în România, de care, sincer, m-am bucurat foarte mult pentru că am un public care mă iubește.

Este un public cultivat, cu nimic mai prejos decât celelalte publicuri din lume şi, în plus, mă simt bine în România, mă încarc cu energie, îmi dă o notă de de optimism, de siguranță, de bine.

Acum aștept să vină și alte lucruri…

Dar altfel, în mod normal, prin natura carierei, eşti un globe-troter cultural, din Tokyo și Oman până la Scala din Milano sau Opera din Dallas. Cum s-a redefinit în tot acești ani pentru tine conceptul de acasă?

Întotdeauna acasă e acolo unde ești în momentul respectiv, dar eu am două “acasă”, la Zürich, unde stau de 30 de ani, și acasă la Iași, și în România în general. Dar asta este viața cântăreților de succes, din avion în avion, trăim din bagaje, suntem permanent călători.

Mie mi-a prins bine însă pauza asta datorată pandemiei, la pauza de călătorit mă refer, căci, altfel, eu nu am făcut pauză vocală. Vocal, să zic, doar vreo șase luni n-am avut chef.

Când nu ai un țel, o țintă… înveți, dar pentru ce înveți? Bine, eu și înainte de a-mi începe cariera învățam foarte mult. Nu știam pentru ce dar inima îmi spunea “Învață, învață!”. Așa mi-a spus și acum: “Învață!”. Așa am învățat eu Roberto Devereux.

Apoi, în februarie anul trecut, singurul lucru pe care l-am făcut a fost o participare la televiziune, la emisiunea lui Paul Surugiu Fuego, Drag de România mea, unde am cântat aria Normei, un duet cu el și o piesă a cappella pe care o cânt eu în biserică, Pre Tine te lăudăm. Atunci… am simțit lipsa de antrenament.

A fost prima dată în viața mea când, pur și simplu, am simțit că nu am fost antrenată. Și în momentul ăla m-am hotărât să nu mai fac pauză așa de lungă și de atunci am tot studiat, şi foarte bine a fost pentru că am primit invitația pentru recitalul de deschidere al Festivalului Vară Magică de la Ateneu, de care m-am bucurat foarte mult.

Elena Moşuc – Pre Tine te lăudăm (TVR2, 2021)

Cum toată viața am făcut programe grele, diverse, interesante, provocatoare pentru mine, pentru că îmi place să învăț mereu ceva nou, si pentru acest eveniment am pregătit un program cu lucrări în totalitate noi pe care să le cânt din memorie. Nu suport să văd un solist stând cu partitura în fața publicului.

Nu, un cântăreț care se respectă învață totuși, pentru că atunci când cânți fără note e o altă comunicare între tine și public, și altfel transmiți, altfel trăiești totul, altfel creezi. Căci noi creăm tot timpul.

Eu simt momentele de creație atunci când pregătesc un lied, un rol, în momentul în care studiez, dar și în momentul în care încep să îl cânt. Și rolul crește pe măsura spectacolelor.

Uite, acum, cu Norma, fiecare spectacol e din ce în ce mai bun pentru că îl aprofundăm mult mai bine. Maestrul Ion Buzea, cu care mai studiez din când în când, spunea: ‘Un solist de operă învață până la pensie și după pensie’.

Asta mi-a rămas în minte și eu îi dau dreptate.

Elena Moșoiu

Foto: Ovidiu Ungureanu

Un tânăr își poate pune totuşi întrebarea, mai ales în acest secol al trendurilor de tip Do It Yourself, de ce ar mai avea nevoie de educație dacă are o voce de Oscar…

Vocea nu ajunge. Ca și un atlet de performanță care trebuie să se antreneze mereu. Noi ne reconfirmăm cu fiecare apariție.

Noi nu suntem salariații unei instituții cum sunt mulți care stau toată viața cu contract pe o perioadă de timp nedeterminată, au salariul asigurat, se simt în siguranță și nu mai au impulsul acela de a evolua, noi suntem în primul rând nevoiți să ne perfecționăm mereu.

Dar, în primul rând, mie îmi place. Eu nu fac treaba asta pentru că mă împinge cineva de la spate, am norocul că fac ce îmi place… la mine este pasiune.

Dar tinerilor pe care îi ai în față când îţi asumi postura de dascăl în masterclass-uri… le place şi lor în aceeași măsură? Sunt conștienți de faptul că vor trebui să lucreze toată viața dacă vor să facă performanță?

Nu ştiu. Eu am fost conștientă de la început, am știut că dacă vreau să cânt rolurile pe care le doresc, îmi trebuie o maestră  bună de canto.

Când mi-am început cariera, vorbesc şi de Opera din Iași dar și de cea de la Zürich, eram zilnic la studiu chiar dacă nu aveam repetiții sau altceva, dacă aveam zile libere… sunt renumită pentru asta.

Deci nu știu cât de conștienți sunt tinerii de azi, probabil că trebuie cineva să le tot spună… mie nu mi-a spus nimeni, am fost aruncată în apă rece de la început şi a trebuit să mă descurc. Multe lucruri nu le-am știut, le-am învățat pe parcurs.

Eu am fost învățătoare şi în paralel am studiat vocea. Şi m-am concentrat efectiv pe studiul vocii, nu pe învățat cum să devin un star… astăzi fac poze pentru că trebuie să fac poze dar eu tot cu studiul sunt.

Elena Moșuc

Foto: Ovidiu Ungureanu

Fiind câștigătoarea premiului Oscar della Lirica ne-am putea imagina că trăieşti o viață glamour, cu limuzine la scară şi petreceri sofisticate…

Ar fi fost frumos. Eu am fost crescută de bunici şi asta îi spuneam bunicii mele când o vedeam muncind din greu, ‘Când o să fiu mare, o să am servitori!’. Uite că nu am servitori și aproape toate le fac eu singură sau împreună cu soțul meu.

Adică îmi place să mă implic și în viața asta… normală. Sunt un om normal. Nu am experiență de divă à la grande. Sunt divă pentru că de pe scenă, din perspectiva spectacolului, publicul mă percepe ca atare. Oscarul ăsta a venit la mine, nu l-am chemat eu.

A venit, m-am bucurat, dar cred că mai mult s-a bucurat Christoph [Christoph Hebeisen, soţul Elenei – n.r.] pentru mine decât eu. Un premiu care m-a bucurat în schimb foarte mult a fost cel al criticilor din Italia. Să-l primești nu este de ici, de colo. Parcă în 2009 l-am obținut.

Și m-am mai bucurat când am primit premiul pentru cel mai bun debut la Arena di Verona [Opera Festival] în 2000. Am debutat în 2001 și în 2002 mi l-au dat, e o statuetă foarte frumoasă, o am acasă.

Elena Moşuc – Colind Crăciun (2016)

Pentru că i-ai menționat pe bunici, cei care de mică te-au familiarizat cu muzica sacră, spune-mi cum a evoluat raportul tău cu muzica religioasă odată cu trecerea anilor.

Nu m-am despărțit niciodată de aceasta. În primul rând fiindcă eu am învățat foarte multă muzică în biserică. Şi când am fost acum la Iași mi-am amintit cum am “aterizat” în cafasul Mitropoliei din Iași unde, mulți ani, am cântat sub conducerea domnului profesor Alexandru Verdeș.

Eu am avut… nu ghinionul, ci norocul unor profesori foarte severi. La Mitropolie, tuturor ne era frică de domnul profesor pentru că era foarte sever și auzea tot, auzea fiecare sunet.

Eram fascinată înainte de a veni la Mitropolie de cum se auzea acel cor şi de la maestrul Verdeș am învățat cântecul ăsta îngeresc, cântecul angelic… îmi plăcea enorm să-mi aud vocea plutind în Mitropolie și asta continui eu să aplic în ariile mele, în rolurile mele. Bineînțeles, acum e o tehnică mult mai elaborată decât atunci, când făceam multe lucruri intuitiv.

Probleme tehnice nu am avut și, din fericire, am avut tehnica respirației de la început bună…  joasă, cât mai joasă, e un anumit fel care nu prea se învață astăzi, nu o prea știu soliștii.

Asta îţi dă și longevitate vocală pentru că nu susții nimic în zona laringiană. Totul este pe respirație joasă, în față, în spate, de jur împrejur, și pe rezonanță. Eu cânt pe rezonanță, nu-mi ating materialul, şi de aceea vocea mea, la vârsta pe care o am, sună destul de proaspătă și nu am pierdut nimic din acute, din supra-acute, după cum s-a văzut acum, în Traviata.

Elena Moșuc

La Traviata (Opera Națională Română Iași) Foto: ONRI

Perfecţionarea tehnicii presupune la rândul ei mult studiu.

Da, asta m-a preocupat de la început și mă bucură când văd că sunt şi unii tineri foarte interesați. Câteva fete pe care le-am cunoscut la Tescani, în vară, când am fost invitată la un masterclass de către doamna Alina Pavalache pe domeniul Enescu, au venit după mine aici și vor să studiem un pic, pentru că eu le-am povestit atunci despre tehnica pe respirație dar trebuie o anumită supraveghere, cel puţin la început.

Eu până acum doi ani, când am debutat Lakmé la [Royal Opera House] Muscat, m-am tot dus la profesoara mea la Milano [Midelada d’Amico, cu care Elena Moşuc lucrează din 1996 – n.r.] şi i-am cântat. Foarte severă şi ea, nu mă lăsa un sunet să îl fac pe de lături, chiar mă enerva foarte tare câteodată.

Dar mi-a prins bine. Numai așa se învață. Acum, eu nu știu, e o altă perioadă, nu este ce am trăit noi. Și ei sunt debusolați, tinerii de azi, pentru că nu știu ce va fi, totul e nesigur, și probabil nici asta nu îi mobilizează.

Dar mă rog, cum am zis eu, mai bine să înveți fără să știi direcția, că Dumnezeu te duce pe calea cea bună. Cum m-a dus și pe mine. Eu pur și simplu m-am lăsat în mâinile Lui.

Am așteptat la început, toți îmi promiteau că ‘Vai, te ajut!’ şi… am văzut că nu mă ajută nimeni și am zis ‘Gata!’.

Eu am fost  șapte ani învățătoare și îmi aduc aminte cum am ieșit de la școala Gheorghe Asachi, școală foarte importantă în Iași, şi trecând prin fața Palatului Culturii mi-am zis ‘Doamne, eu, din acest moment, pur și simplu mă las pe mâinile tale!’. Şi de atunci nu mai m-am ocupat de viitor. Viitorul a venit la mine. Totul a venit la mine după aceea.

Elena Moşuc & Samuel Burkard – Gymnopédie Nr. 1  de Erik Satie (Biserica Gross, Elveţia, 2020)

Asta nu explică totuşi constanţa apropierii tale de muzica sacră, aparent în opoziţie cu apetitul tău remarcabil de a explora și experimenta muzical…

Nu e o chestie de suprafață sau de ochii lumii sau că vând eu nu știu ce… e o chestie pe care eu o trăiesc. Aproape în orice oraș în care am fost, unde întâlneam la o biserică frumoasă, indiferent dacă era catolică sau altceva, eu trebuia să cânt, cântam chiar dacă era lume acolo.

În afară de asta, merg la slujbe la bisericile românești. Am fost peste tot. La Zürich avem o parohie ortodoxă română dar, din păcate, nu avem biserică, suntem tolerați într-o capelă a unei biserici catolice și spațiul este foarte mic.

Dar mă duc, pentru că mie îmi face bine muzica liturghiei. Într-adevăr o simt și asta se datorează bunicilor mei cu care am fost de mică la biserică. Iar chestia asta cu biserica, cu muzică religioasă, se prinde de mic. Mai târziu, nu știu…

Dar musicalul, cu care ai cochetat în explorările tale artistice personale, nu “se prinde de mic”. De ce o super-vedetă de operă ca Elena Moşuc s-ar simţi atrasă de un fel de muzică etichetabil ca… mai facil?

Îmi plac toate stilurile muzicale de bună calitate și de aceea am experimentat continuu.

Am descoperit multe chestii, printre care și fado-ul despre care [Placido] Domingo spunea că este o operă în miniatură, dar și muzică pop sau piese precum cele pe care Flavio Motalla, un compozitor de la Zürich care lucrează la Hollywood, le-a compus pentru mine.

Ştiindu-mi vocea, a știut cum să compună. Iar Flavio compune bine, arhitectural, face o muzică bine închegată.

Elena Moşuc – Canzonetta for soprano and orchestra (Flavio Mottala)

Spune-mi mai multe despre această colaborare din care s-a născut albumul de muzică fără cuvinte L’amore e poesia din 2016.

Flavio Motalla este un prieten de-al soțului meu, Christoph, care și el este în lumea muzicii, că altfel nu ne întâlneam. Noi pe scenă ne-am cunoscut, pentru că el de mic copil cânta în corul de copii şi a rămas apoi în corul suplimentar. Şi ne-am cunoscut în opera Elektra de Strauss unde el avea un rol de actor în producția lui Ruth Berghaus, iar eu făceam Die Fünfte Magd, un rolișor destul de greuț, și am rămas de atunci împreună.

Am fost primită cu brațele deschise în familia soțului meu și așa m-am împrietenit și cu Flavio. Care a venit la operă, m-a ascultat, mi-a ascultat CD-urile, şi-a făcut o idee de voce mea, de posibilitățile mele vocale și a compus acest album, care a fost un mare succes. Chiar am avut cronici foarte bune şi de asta e păcat că nu a mai compus apoi şi altceva, dar el s-a retras un pic în ultimul timp.

Vedeți, aici a fost vorba nu doar de talent ci și să știi să exprimi ceva fără cuvinte, cum de multe ori în operă se întâmplă. Şi cum am demonstrat în lucrarea mea de doctorat, că nebunia poate fi pusă în evidență nu numai prin drama libretistului dar şi prin posibilitățile muzicale ale compozitorilor.

Muzica poate să exprime foarte mult… nu avem nevoie de cuvinte întotdeauna.

Apropo de experimente, cu ceva vreme în urmă, în paralel cu activitatea ta din operă, ai creat proiectul Resonance, destinat concertelor tip crossover. Ce s-a mai întâmplat cu acesta?

Da, am făcut un proiect de concert pentru mine. Am zis că să nu mă mai amestec cu nimeni și am orchestrat lieduri care nu au fost niciodată orchestrate, de exemplu Notre Amour de Fauré sau lieduri de Chausson, de Debussy… îmi place enorm să cânt în limba franceză și îmi vine bine.

Făcusem multe ‘liederabend’-ere, recitaluri în care am cântat asta, și am zis atunci că dacă fac un concert cu orchestră, voi vedea cum se orchestrează și am descoperit că sună foarte bine.

Apoi, am mai dat la orchestrat unele piese pop ale lui Marius Dragomir dar şi unele cântece mai vechi pe care le iubesc, ale lui Joe Dassin de exemplu, la un compozitor orchestrator moldovean, Cristian Spătaru, care locuiește la Viena și colaborează cu Gabriel Bebeşelea.

Vezi tu, mi-ar place să mai cânt din astea, că plac și publicului, îmi plac și mie… să mă distrez şi eu. Deci am zis să fac aşa ceva dar a venit ce a venit și nu am mai făcut nimic.

Am apucat să fac doar vreo două-trei concerte, la Belgrad și nu mai știu unde… dar, deşi acum e înghețat din cauza pandemiei, cu siguranţă nu am renunțat la Resonance.

Elena Moșuc

Gala Aniversară Elena Moşuc 30 Foto: ONB

L-ai amintit adineaori pe soţul tău. Christoph a fost invitatul special al Galei Elena Moşuc 30 de la Opera Naţională Bucureşti, din primăvara acestuia an. Practic, a debutat ca dirijor alături de tine…

Era visul lui de mic copil și i-am spus: ‘Dacă vrei, acum e momentul, cu mine.’. Mi-am dorit să facă și el parte din evenimentul meu iar el a făcut de plăcere, de suflet. Și, în plus, e talentat. Că altfel nu-l invitam, nu mă expuneam dacă nu eram convinsă că va merge.

Nu mă expuneam și el știe asta! Pentru că şi el este foarte sever cu el însuşi dar şi cu mine… toată viața m-a “terorizat” și bine a făcut, el cu soacră-mea. Ei m-au învățat foarte multe. Când eu am ajuns la Zürich nu aveam experiență de scenă şi cum Pereira [Alexander Pereira, directorul Operei din Zürich între 1991 şi 2012 – n.r.] i-a adus acolo pe toți ăștia mari, am intrat în multe spectacole ca să învăț. Apoi am alternat cu doamna Edita Gruberová… săraca, a murit acum câteva săptămâni.

Am învățat foarte multe de la ea observându-o, căci nu am lucrat direct cu ea – doar am discutat o dată sau de două ori, dar nimic profund, numai niște idei de repertoriu – dar am văzut cum își creează personajul, cum crește… adică sunt finețuri pe care nu ți le spune nimeni, trebuie să fii deschis să primești, să fii receptiv și să vrei. Că mulți nu vor, dar eu am vrut.

Ce vreau să spun este că e normal – când ai de jur împrejur numai oameni de calitate – să crești și tu, nu? Îți crește calitatea. M-am rafinat. Mă gândesc inclusiv la toți dirijorii cu care am lucrat… vai ce tremuram când aveam repetiții cu Nikolaus Harnoncourt!

Eu îi știam, auzisem de ei, de pe discuri, de la televiziuni, și deodată m-am trezit lucrând cu ei la Zürich. Am învățat o groază cu Nello Sante, maestro din garda veche, care știa tot ce cânta fiecare instrument din orchestră pe note.

El putea cânta exact notele pe care le avea fiecare. Și mi-a vândut niște secrete, cum să realizez niște cadențe sau fraze, care îmi folosesc şi acum, când cânt belcanto, că asta e specialitatea mea… pentru că e cel mai greu și întotdeauna ce este mai greu m-a atras.

Întotdeauna mi s-a dat tot ce a fost mai greu dar dacă mi se dădea ceva ușor probabil nu creșteam și mă automulțumeam repede.

Eu sunt Capricorn iar Capricornul este acela care trage la jug, care muncește ca să ajungă undeva… eu mi-am muncit cariera, nu mi s-a dat. Unora li s-a dat, eu însă am muncit pentru ea. Sunt mândră de cariera mea.

Fiindcă am revenit la operă, cât este de importantă viziunea regizorală în abordarea rolului de către un solist?

Este obligatoriu ca tu să ai o idee cât mai fidelă, cât mai adevărată, despre personajul care a fost compus în perioada cutare.

Rafinamentul unui personaj începe să se vadă nu numai  în cânt, dar în costum, în eleganța mișcărilor, adică e un tot, e ceva complex și de aceea este bine să rezonezi cu totul. Citești, vezi filme, trebuie să afli cât poţi de multe despre personaj.

În ce mă priveşte, în momentul în care sunt angajată într-o producție, regizorul trebuie să îmi explice după aceea conceptul lui, ca să îl înțeleg și să îl pun în practică. Important este să înțelegi, să fie acel declic, că dacă nu înțelegi poți să faci repetiții până și după premieră.

Elena Moșuc

Norma (Opera Națională București) Foto: ONB

Da, dar poți să înțelegi și să nu îți “vorbească”, adică să nu te simți bine în pielea personajului…

Da, uitați, am făcut o producție Maria Stuarda la Berlin în care, ca teatru, a fost extraordinar, dar nu a fost Maria Stuarda pentru că a fost o copie fidelă a filmului What Ever Happened to Baby Jane? [Thriller-ul Horror din 1962 cu Bette Davis – n.r.].

Era vorba de două surori care trăiau în aceeași casă și erau mereu în conflict, una în cărucior cu rotile, eu eram asta – Maria Stuarda – și cealaltă tot timpul beată.

Închipuiți-vă, eu când am ajuns la prima repetiție și regizorul [Karten Wiengand] mi-a spus că trebuie să stau jos și să cânt tot timpul de jos, eu am crezut că glumește… efectiv am crezut că glumește.

Am vrut apoi să ies din producție dar nu mai puteam că semnasem și a trebuit să mă adaptez și să fac ce mi s-a cerut. În actul doi, unde am o scenă foarte grea, un recitativ greu și un duet greu, înainte de asta am stat cu bandă adezivă la gură vreo 20 de minute.

După aceea a trebuit să cânt în cărucior și abia la finalul operei, ca și cum am înviat și m-am transformat în mireasă, m-am ridicat în picioare pentru ultimele sunete… a fost un mare succes muzical dar din perspectiva regiei a fost dezastru. Eu așa ‘Booo!’-uri ca la Berlin atunci [în 2006], nu am auzit în viața mea. Cred că este pe YouTube.

Ca teatru a fost foarte bine dar nu a fost Maria Stuarda. Nu am rezonat cu conceptul ăla dar l-am făcut și când am fost solicitată să cânt și în anul următor am zis ‘Nu!’. Din acel moment eu nu am mai cântat la Staatsoper Berlin. Am cântat la Deutsche Oper Berlin dar la Staatsoper nu m-au mai chemat nici până astăzi.

Am zis în acea perioadă că mai bine prefer să debutez în Mimi cu [Jonas] Kaufmann [în La Bohème, la Oper Zürich, 2007 – n.r.], că și el debuta atunci. Plus că aveau niște costume oribile.

Este foarte important să te simți bine în costum. Este esențial. Dacă nu te simți bine în pielea ta acolo nu poți să te transpui, să te transfigurezi,  ori eu eram oribil îmbrăcată… nu știam cum să mă ascund pe scenă.

În schimb, am avut destule alte experiențe foarte frumoase cu regizorii. Franco Zeffirelli m-a iubit, cu Liliana Cavani m-am înțeles foarte bine, ca să dau doar două exemple, şi cu ambii am lucrat Traviata.

Acum, după 30 de ani de carieră de succes, ţi se întâmplă să mai ai frici legate de personajele sau spectacolele în care urmează să performezi?

Nu, nu. La început era lipsa de experiență dar acum, cu ce am acumulat, nu. Bine, înaintea unui spectacol, întotdeauna sunt niște fluturași în mine dar nu frici.

Eu nu sunt un om fricos, niciodată nu am avut frici, dar atunci, într-adevăr, a fost o anume nesiguranță, că nu eram perfectă tehnic, nu mă simțeam bine pe scenă, mă ascundeam… ştii cum este la început.

De la învățătoare eu am ajuns direct pe scena Operei din Iași în cor dar nu am stat mult acolo pentru că imediat am debutat ca Regina Nopții, după aceea a urmat subito concursul de la München care mi-a deschis porțile și apoi, pur și simplu, am fost angajată solistă la Zürich. Solistă!

Numele meu fiind alături de Mirella Freni, Katia Ricciarelli… toți ăștia mari! Alfredo Kraus a cântat cu mine în Lucia în anul  înainte de a muri. Noroc că s-a înregistrat.

Am rugat eu pe cineva din teatru să înregistreze, este pe YouTube, să vă uitați, foarte fain a ieșit…

Moşuc, Kraus, Veccia, Carignani – Lucia di Lammermoor (Opernhaus Zürich, 1998)

Mi-am dorit dintotdeauna să învăț și abia acum, când lucram cu fetele astea tinere, mi-am dat seama cât de mult știu. Eu, până acum, nu mi-am dat seama, pur și simplu am acumulat.

Iar pauza asta mie mi-a prins foarte bine. A fost aici la Norma [de la ONB] un critic foarte important din Italia, Danilo Boaretto, de care eu nici nu am știut că era în sală – l-am văzut după spectacol – şi care mă văzuse în Norma la Muscat acum trei ani.

Foarte entuziasmat, mi-a spus: ‘Elena, Norma ta de acum e și mai bună.’. Normal, pentru că rolul crește. Iar pauza asta mi-a prins bine căci m-am odihnit. Fizic mi-a făcut bine, o pauză vocală mi-a făcut bine.

Și acum… simt că adevărata carieră abia acum trebuie să înceapă!

Elena Moșuc

Gala Aniversară Elena Moşuc 30 Foto: ONB

Mai ales că ai confirmat deja prezența ca invitată în Gala omagială Maria Callas de la Alte Oper din Frankfurt în primăvara anului viitor.

Asta datorită unui prieten de-al nostru, și el un nebun… dar noi nebunii ne adunăm, nu? 🙂 El organizează tot felul de spectacole de operă, dar cântă și el în corul suplimentar la Zürich și așa, fiind prieten cu Christoph, ne-am cunoscut. Iar la Frankfurt o să fie ceva nebunie.

M-a rugat să cânt duetul final din Andrea Chénier și am spus ‘Daaa!’. Am stat să mă gândesc însă un pic înainte de a răspunde, aşa cum m-am gândit şi când mi s-a oferit Lakmé. Eu, până acum, când m-au întrebat ‘Vrei să cânți asta?’, nu întotdeauna am zis ‘Da’. Roberto Devereux mi s-a oferit, pentru un teatru important din Italia, acum douăzeci și ceva de ani şi am zis că nu.

Rolurile de acest fel, la care fetițele astea de 30 de ani se hazardează, sunt roluri de maturitate, de rafinament, de tehnică… e ceva foarte complex. Dar fetele astea cântă note ori eu nu vreau să cânt note. La mine, fiecare sunet are viață… eu pun viață, pot să-ți fac un univers dintr-un sunet.

Nu știu cum să explic, e ceva care eu trăiesc. Iar publicul receptează, simte asta. Şi dacă atunci am zis ‘Nu’, acum zic ‘Da’, unul foarte hotărât, pentru că am o experiență care îmi permite să fac inclusiv nebunii de tip muzică pop sau fado. Plus că am zis că la sfârșitul carierei eu vreau să cânt Tosca, orice ar fi. Şi o voi cânta. Pentru că îmi pot permite.

După 30 de ani de carieră poți să îți permiți orice dar bine, în nişte limite totuş, nu ca să-ți strici numele. Eu sunt conștientă că nu am voce de Tosca. Sopranele cântă și Traviata deși nu sunt voci de Traviata dar hai să zic că la Violetta este permis… la Tosca nu, chiar nu. Iar visul meu este ca la sfârșitul carierei să cânt Tosca.

CLIN D'OEIL | Soprana ELENA MOŞUC: “Pot să-ți fac un univers dintr-un sunet”

Elena Moşuc – Studying Roberto Devereux (2020)

Să privim totuşi în încheiere spre viitorul mai apropiat. Ce îţi doreşti în 2022?

Aș vrea să-mi aducă o producție Roberto Devereux. Pentru început. Sunt multe roluri pe care aș vrea să le fac, Pirata lui Bellini, Adriana Lecouvreur… sau I due Foscari, pe care am cântat-o în concert şi aria îmi iese excelent.

E din aia pasională, coloratură dramatică, exact cum este vocea mea acum. Pas cu pas însă… să vină noul an și după aceea mai vedem.

Foto header: Paulo Cesar

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută