În ianuarie am avut parte de acţiune cu Milla Jovovich şi Tony Jaa în Monster Hunter, film inspirat de RPG-ul Fantasy dezvoltat de Capcom, zilele astea încă rulează în cinematografe Mortal Kombat, parte a francizei lansate în 1992 de Midway Games, iar în toamnă este anunţată premiera lui Resident Evil: Welcome to Racoon City, tentativa de reboot a seriei de un incredibil succes (până acum) creată de cineastul Paul W.S. Anderson, bazată pe video game-ul nipon de survival-horror Resident Evil. Deci 2021 pare să fie un an nemaipomenit de bun pentru nişa cinematografică clădită pe adaptarea VG-urilor de acţiune, una ce se bucură altfel de o reputaţie îndoielnică datorită duzinilor de producţii consumeriste apărute de vreo trei decenii încoace, etichetabile drept tentative de crimă la adresa celei de-a 7-a arte.
În parte, explicaţia resurgenţei filmelor inspirate de live-action video games ce caută acum succesul de masă constă în regăsirea de către mulţi dintre noi a apetitului pentru această formă de escapism nepretenţios dar eficace în lunga perioadă de izolare pe care am fost obligaţi să ne-o asumăm. Atracţia pentru videogaming rezidă însă în interacţiune (mai ales în cazul jocurilor ‘first person’), ori exact asta cinematografia nu oferă şi atunci doar dezvoltarea poveştii sau îmbogăţirea universului VG-ului sursă poate ridica un film creat în baza acestuia la înălţimea aşteptărilor privitorului, fie acesta gamer sau nu. Ceea ce s-a întâmplat până acum foarte rar, în cazul lui Paul W.S. Anderson şi alor sale 6 Resident Evil (2002-2016) de exemplu, dar în completă opoziţie cu prolificul Uwe Boll (Far Cry, trilogia Bloodrayne, franciza In the Name of the King, Postal, Alone in the Dark, House of the Dead), ale cărui filme frizează estetica Camp, multe dintre ele fiind atât de proaste încât sunt de-a dreptul amuzante. Neluând în considerare serialele, animaţiile sau lungmetrajele inspirate de alte tipuri de jocuri video decât cele care oferă gamerului acţiune alertă, să răsfoim câteva file relevante din povestea… poveştilor acestui soi de producţii cinematografice apărute în ultimii 5 ani în număr sporit, ca alternativă la dominantul trend al adaptărilor după comics-uri. Cu (ceva) bune şi (multe) rele.
În afară de faptul că e cu Dolph Lundgren, Dead Trigger (2017) iese în evidenţă doar ca fiind cel dintâi live-action VG movie care adaptează o aplicaţie, jocul first person survival horror lansat în 2012 pentru sistemele de operare mobile Android şi iOS. Altfel, este surprinzător de plictisitor pentru un film cu zombies şi nu e de mirare că Madfinger, producătorul jocului, şi-a retras sprijinul încă din faza de producţie. Un alt flop notabil a fost Doom: Annihilation (2019), ce a apărut fără legătură cu acceptabila tentativă de adaptare în registru SF a popularului FPS semnată de Andrzej Bartkowiak, Doom (2005), cu Karl Urban în rolul puşcaşului marin devenit supraom pe Marte. În Annihilation demonii îşi fac apariţia după aproape o oră şi când crezi că va începe exterminarea lor… se termină filmul. Revenind însă la Bartkowiak, respectat DoP pentru filme precum Onoarea familiei Prizzi sau Speed, el mai are în CV şi Street Fighter: The legend of Chun-Li (2009), prequel la Street Fighter-ul din ’94 cu Jean-Claude Van Damme, realizat după primul fighting game produs de Capcom (1987), în care experienţa cineastului nu poate compensa însă prestaţia jalnică a Kristinei Kreuk în rolul justiţiarei experte în Wushu.
Street Fighter: The legend of Chun-Li (2009)
În alt registru dar tot după un joc Capcom (pentru Xbox 360) pe o temă deja superuzată – pandemia cu efecte zombificatoare -, mediocrul film Action-Horror Dead Rising: Endgame (2016) păcătuieşte prin faptul că se ia prea în serios, renunţând la umorul adus, de exemplu, de clovnii-zombie din agreabilul Dead Rising: Watchtower (2015), care sunt înlocuiţi aici de anodini super-zombies chelioşi, plus că nu poţi emite pretenţii de a face dramă cu Billy Zane ca savant sărit de pe fix. Mai interesantă este adaptarea din 2017 a VG-ului action-adventure dezvoltat de Cinemaware pentru Amiga, It Came from the Desert, un tribut cool adus filmelor cu monştri din anii ’50, din care nu lipsesc furnicile uriaşe, ce câştigă mult în subversivitate datorită regizorului finlandez Marko Mäkilaakso. Legend of the Ancient Sword (2018), film cu (mare) buget chinezesc regizat de Renny ‘Die Hard 2’ Harlin, este o altă prezenţă exotică în peisajul adaptărilor după VG-uri (în acest caz RPG-ul 3D creat de Aurogon, GuJian2) prin anvergura ridicol de mare a producţiei şi estetica Fantasy-Steampunk ce oferă în combinaţie momente şi personaje simpatice (de la scenele Wuxia pană la omul-caracatiţă).
Am ajuns aproape de vârf. Assassin’s Creed (2016) reprezintă cea mai bună dovadă a observaţiei de start că lipsa interacţiunii poate fi fatală dacă povestea e… subţire. Să vezi eroul, fie el şi Michael Fassbender, că se mişcă prin peisaj acrobatic şi hiperspectaculos dar fără o motivaţie rezonabil fundamentată e nonentertaining. Se pare că producatorii n-au învăţat din lecţia primită de la spectatorii neimpresionaţi de eforturile bietului Jake Gyllenhaal în Prince of Persia: The Sands of Time (2010). Aspiraţia de a face blockbustere prin distribuirea de supervedete în adaptări după VG-uri de acţiune nu s-au diminuat însă după aceste eşecuri epice (aici pun şi ambiţiosul dar în final ratatul Fantasy Warcraft al lui Duncan Jones din 2016, inspirat de ultrapopulara franciză creată de Blizzard), ba dimpotrivă, mai ales odată cu închiderea de către Paul W.S. Anderson a poveştii lui Alice în universul Resident Evil în 2016 şi rămânerea în urma acesteia a unui spaţiu bun de exploatat. Ca atare, după aceea, am avut parte de asemenea filme cu regularitate… doar obiectivele de marketing s-au schimbat.
Rampage (2018). Dwayne ‘The Rock’ Johnson are treabă pe la zoo cu o gorilă albinoasă ce dă tonul la apariţia unor gigantici monştri mutanţi. “Breaking News: Monştrii atacă!” “Atenţie! Cad zgârie-nori!”… la CGI-uri costisitoare se reduce toată povestea filmului deci înapoi la jocul creat de Midway, fiindcă acolo oamenii se transformă în kaiju şi nu aligatorii. În Tomb Raider (2018), Alicia Vikander reuşeşte în schimb performanţa să o reinventeze pe Lara Croft, pe care o despoaie de trăsăturile “jolie” ale iconicei Angie din Lara Croft: Tomb Raider (2001) şi The Cradle of Life (2003), făcând-o credibilă pe aventuriera care, în VG-ul dezvoltat de Core Design, reprezintă echivalentul feminin al lui Indiana Jones. Dintre realizările mai recente nu putem omite nici prietenoasele Pokémon Detective Pikachu (2019) sau Sonic the Hedgehog (2020). Dacă prima adaptare – realizată după jocul distribuit de Nintendo – surprinde prin rafinamentul mixului narativ (o dramedie coming-of-age suprapusă pe avatarurile pokémonilor şi asezonată cu tuşe de Noir), cea de-a doua are sursa reuşitei tocmai în simplitatea poveştii – în cadrul căreia doar Jim Carrey este lăsat să îşi facă de cap -, care conservă fidel firul “roşu” din cel mai de succes VG din portofoliul Sega.
Poate părea ciudat că nu se regăsesc aici filme asiatice dar explicaţia e simplă: cinematografia extrem orientală a oferit suficiente realizări memorabile încât să îşi merite propriul capitol în istoria recentă a adaptărilor după VG-uri de acţiune, iar pe acesta îl vom răsfoi altă dată fiindcă povestea e cu… va urma. Pentru moment, mă opresc la câteva recomandări personale de live-action video game movies care ar merita să fie (re)descoperite: Like a Dragon (2007) şi Ace Attorney (2009), ambele realizate de legendarul cineast Takashi Miike, apoi Horror-ul psihologic Detention (2019) al taiwanezului John Hsu, Siren (2006), bazat pe Forbidden Siren 2 (PS2), cu insula pe care populaţia dispare în stil “Roanoke”, plus, eventual, subevaluatul J-Horror cu implicaţii religioase Fatal Frame: The Movie (2014), regizat de Mari Asato. Dacă estetica asiatică nu vă e pe plac, puteţi oricând să reveniţi la adaptările occidentale de jocuri mai familiare, precum Silent Hill, Double Dragon, Super Mario Bros., Need for Speed, Company of Heroes, Hitman sau Max Payne.
- Text de Ioan Big.
- Newsletter Zile și Nopți:
