Cu 30 de ani în urmă, artista britanică Tracey Emin (n. 1963) s-a izolat timp de trei săptămâni într-o galerie din Stockholm în încercarea de a face din nou funcţională relaţia ei cu pictura, pe care o abandonase timp de şase ani după experienţa traumatizantă a unui avort.
Acea introspecţie din 1996 a dat naştere faimoasei sale instalaţii Exorcism of the Last Painting I Ever Made, care, alături de My Bed, lucrare nominalizată la Premiul Turner în 1998 ce documentează felul în care Emin şi-a revenit după o cădere nervoasă survenită pe fondul consumului de alcool, constituie principalii vectori care fac legătura între ‘prima’ şi ‘a doua’ viaţă a uneia dintre cele mai puternice şi influente creatoare din arta contemporană globală, mai exact între etapa existenţială în care devenise “copilul teribil” din grupul Young British Artists (YBA) din anii ’80 şi cea în care a supravieţuit unei boli aproape fatale.
Complexul parcurs al lui Tracey Emin face obiectul retrospectivei A Second Life de la Tate Modern, deschisă publicului începând din 17 februarie 2026, care va prezenta o amplă selecție de picturi, sculpturi, videoclipuri, piese textile și instalații realizate în ultimele patru decenii, permiţând familiarizarea cu modul în care lucrările sale confesive au remodelat ideea de autobiografie în peisajul artistic, precum şi evoluţia abordării ei în ceea ce priveşte explorarea corpului şi auto-exprimarea.
Despre A Second Life, artista, care a fost înnobilată în 2024 şi a devenit Dame Tracey Emin, a scris: „Simt că această expoziţie va fi o piatră de hotar pentru mine. Un moment din viața mea în care privesc înapoi și merg înainte. O adevărată celebrare a vieții.”.
Dintotdeauna, de la emblematicul său debut solo My Major Retrospective 1982–93 şi până la sculptura Ascension din 2024, “privitul înapoi” a fost însoţit în cazul lui Emin de pasiune, dar şi de foarte multă durere, dată fiind tinereţea ei marcată de incest, violuri, abuzuri misogine şi avorturi, care au dus-o în pragul “sinuciderii emoţionale”, şi apoi criza survenită la maturitate, în 2020, odată cu diagnosticarea cu o tulpină rară și periculoasă de cancer, urmată de multiple intervenţii chirurgicale.
Din acest motiv, lucrările sale provocatoare și crude emoțional estompează frecvent granițele dintre artă și viață, invitând privitorii într-o lume profund personală.
Nu trebuie omis faptul că artista a dobândit recunoașterea internațională prin lucrarea Everyone I Have Ever Slept With 1963–1995, un cort brodat cu numele tuturor celor cu care a împărțit un pat – platonic sau sexual -, care a stârnit discuții aprinse despre intersecția dintre artă, intimitate și autobiografie.
De altfel, pentru Tracey Emin, un pat nu este doar un loc sau un obiect… este un mod de a fi, pentru că a revenit în mod repetat asupra acestuia, prin asocieri care merg de la emoționalitate intensă la catatonia totală.
Dincolo de My Bed, iconica ei instalaţie din 1999 – literalmente propriul ei pat nefăcut și toate resturile acumulate pe sau lângă el după patru zile în care nu l-a părăsit -, relevante în acest sens rămân lucrările din expoziţia A Fortnight of Tears din 2019, de la White Cube, unde patul devenea spaţiu al însingurării, depresiei, dragostei pierdute, dar și al… insomniei, după cum reiese din seria de 50 de autoportrete făcute cu telefonul în pat.
Expuse în formate mari, cu detalii devenite uşor sesizabile – precum urma unei operații la pleoape și o cicatrice pe sân – în combinaţie cu selfie-ul ca mediu deopotrivă narcisist și confesiv, acestea păreau a fi dovezi circumstanțiale ale unei căutări a frumuseții, iar accentul pe abandonul boem trimitea implicit la My Bed, un succès de scandale care, alături de rechinul murat în formol al lui Damien Hirst, a devenit un sinonim pentru genul de artă care enervează extrem de multă lume.
Atunci a devenit Tracey Emin o vedetă a Young British Artists (YBA), echivalentul artistic al Britpop, în perioada Cool Britannia, lucrări ale sale ajungând în colecţiile unor figuri marcante din Pop culture, precum fotomodelele Jerry Hall şi Kate Moss, muzicienii Elton John, Madonna şi Ronnie Wood sau actorul Orlando Bloom.
De-a lungul carierei, chiar şi după ce s-a întors la prima ei dragoste, pictura figurativă, iar mai apoi a experimentat cu materialele textile şi neonul, Tracey Emin a continuat să sfideze limitele în artă, înfruntând tabuurile și provocând normele sociale printr-o abordare creativă neerodată de temeri sau complexe şi operele sale au rămas la fel de intime şi de intens personale.
Precum Louise Bourgeois, cu care a colaborat pentru seria Do Not Abandon Me (2011), Emin vorbește – deseori, inserează literalmente cuvinte în vizual – despre aspecte al psihicului feminin într-un fel inspirator şi incitant, însă, de fapt, aprecierea acestei abordări introspective ţine de structura şi, posibil, de genul privitorului. Inclusiv formularea de către ea a afirmațiilor la persoana a doua din titlul lucrărilor are ca efect plasarea receptorului direct în situație și poate încapsula o întreagă poveste în doar câteva vorbe… It’s Not the Way I want to Die (2005), I don’t Believe in Love but I believe in you (2012), You touch my Soul (2020).
Durerea și frământările născute din dragostea romantică au fost timp de mulţi ani busola lui Tracey Emin, dar, în timpul lockdown-ului pandemic, s-a confruntat cu diagnosticul de cancer la vezică, aceeași boală care i-a ucis mama. Din fericire, a reuşit să treacă peste asta şi, cumva ironic, experienţa apropierii sale de moarte a făcut ca opera ei să capete astfel o nouă viață, iar expoziția de la Tate Modern, A Second Life, care va putea fi vizitată până la sfârşitul lunii august, reflectă inclusiv explorarea dimensiunilor acestei a doua vieți a lui Emin în pictură, reprezentând deopotrivă recunoașterea statutului de muritor și o grimasă a învingătoarei în fața morții.
Cu toate că durerea și suferința sunt încă prezente, picturile sale ambițioase oferă o calitate transcendentă, spirituală, demonstrând o hotărâre fermă de a trăi în prezent, iar sculpturi monumentale precum I Followed You Until The End se constituie într-o invitaţie impresionantă pentru a îi experimenta opera inovatoare și viscerală. Cu numeroase expoziții personale la galerii și muzee prestigioase din întreaga lume, Tracey Emin rămâne o voce semnificativă în arta contemporană, inspirând publicul cu explorarea ei sinceră și încărcată emoțional a condiției umane.
Text de IOAN BIG | POP-UP STORiEs
Foto header: Ludovica Arcero (sursa: Finestre sull’ Arte)
