Despre SWEET TOOTH cu realizatorii serialului
Serialul Sweet Tooth, un captivant basm post-apocaliptic realizat în baza comics-ului cu acelaşi titlu publicat de Jeff Lemire la Vertigo şi caracterizat sugestiv ca “Mad Max meets Bambi”, reprezintă în mod incontestabil una dintre cele mai frumoase surprize pe care ni le-a oferit Netflix în acest început de vară, mai ales că succesul dobândit la scară planetară de supereroii Marvel şi DC odată ajunşi pe ecrane a avut drept consecinţă în ultimii ani o inflaţie de adaptări ale diverselor benzi desenate, majoritate etichetabile ca (cel mult) mediocre.
Sweet Tooth, serial conceput înainte de pandemie, finalizat în timpul pandemiei şi a cărei acţiune este plasată după (o) pandemie, se detaşează de această masă de producţii ubliabile fiind o realizare strălucită deopotrivă prin originalitatea poveştii – care prezintă câteva diferenţe semnificative faţă de comics-ul sursă – şi prin producţia “spielbergiană”, indiferent că am lua în discuţie remarcabilul talent actoricesc al unei distribuţii cvasinecunoscute sau efectele vizuale manufacturate.
În aceste condiţii, cu bucurie am făcut echipă cu trei colege de breaslă din Franţa şi Polonia pentru o sesiune exclusivă de Q&A cu principalii responsabili de această reuşită, Jeff Lemire, creatorul comics-ului, Beth Schwartz, scenaristă şi co-producătoare, şi Jim Mickle, regizor, scenarist şi producător executiv a lui Sweet Tooth.
Jeff, spune-ne ce te-a atras iniţial la ideea transformării comics-ului tău într-un serial şi cât de mult te-ai implicat apoi în dezvoltarea acestuia, mai ales că ce vedem ca spectatori diferă oarecum ca tonalitate de original?
Jeff Lemire: Jim [Mickle] m-a abordat iniţial prin 2016, cred. Încă de pe-atunci avea în minte o adaptare pentru micul ecran a benzii desenate. Sweet Tooth e o poveste care îmi e foarte dragă, are un loc important în viaţa mea, şi când povestea îţi este atât de aproape de suflet întotdeauna există o strângere de inimă la gândul că o eventuală adaptare va aduce cu ea şi anumite schimbări… dar, din fericire, discuţiile pe care le-am avut cu Jim încă de la început m-au liniştit pentru că am realizat că el înţelege exact spiritul poveştii şi personajele.
Pe de altă parte, este normal ca la adaptarea unei poveşti dintr-un mediu în altul să apară modificări… până la urmă nu vorbim de o traducere ci de o adaptare iar schimbările devin chiar necesare. Iar unul dintre primele aspecte pe care le-am înţeles a fost că tonul benzii desenate trebuia modulat, trebuia nuanţat. La origine povestea este mult mai violentă şi mai întunecată iar publicul reacţionează diferit la o poveste desenată pe hârtie faţă de una spusă de actori pe ecran.
A fost deci nevoie să îndulcim tonul poveştii când i-am dat viaţă pe ecran dar îmi place foarte mult cum a ieşit serialul şi rămân de asemenea fan al benzii desenate… mi se pare grozav că cele două există împreună şi se completează una pe celalaltă, cu toată schimbarea de ton în serial faţă de comic book. Pentru că esenţa i-a rămas intactă şi de aceea rezultatul este atât de special. Sunt foarte mulţumit de cum a ieşit totul.
Din punct de vedere moral, Sweet Tooth nu este deloc o poveste simplă întrucât suntem expuşi mai multor perspective diferite prin medicul ce renunţă la principiile sale pentru a-şi salva soţia, militarul care ucide pentru prezervarea umanităţii, solitarul egoist transformat în înger călăuzitor, ş.a.m.d. Care a fost mesajul moral principal pe care aţi intenţionat să îl transmiteţi?
Jim Mickle: Reperul moral al serialului cred că este Gus [‘Sweet Tooth’], care, din punctul meu de vedere, are copilăria ideală. Înconjurat de natură, ştie doar de copaci, de păsări şi de grădina lui, trăieşte de fapt o utopie şi doar când iese în lumea din afara casei şi grădinii lui începe să înţeleagă că nu sunt toate chiar cum le ştia el.
De multe ori inocenţa îi este strivită de câte o întâmplare prin care trece dar sunt şi momente când dă dovadă în mod neaşteptat de compasiune, de apreciere faţă de anumite situaţii, şi asta am vrut noi să arătăm de fapt în serial, faptul că dacă cineva precum Gus, cu o copilărie pură, dă piept cu realitatea aşa cum este ea de fapt, va învăţa foarte multe despre lumea asta dar, în acelaşi timp, ceilalţi vor avea la rândul lor multe de învăţat din simplitatea şi bunătatea lui. Iar asta cred că a stârnit emoţie şi la nivelul publicului….
Christian Convery (Gus) şi Jim Mickle
A fost deci important pentru voi să păstraţi un ton optimist, în pofida faptului că asistăm la apocalipsă şi la prăbuşirea unei lumi din perspectiva unui copil?
Jim Mickle: Exact cum ai spus şi tu, faptul că vedem apocalipsa şi ceea ce urmează prin ochii unui copil a făcut ca, din punct de vedere vizual, toate elementele să fie mai mari, mai impunătoare. Pentru un copil totul e mai mare, oamenii sunt mai înalţi, dealurile sunt mai abrupte, şi aici ne-a ajutat şi faptul că am filmat în Noua Zeelandă, cu peisajele ei care se aseamănă cu cele din Statele Unite doar că sunt puţin mai mari, cu vegetaţie mai bogată, cu dealuri mai curbate, sunt mai frumoase, par desprinse dintr-o carte, cumva.
Pe de altă parte, ne-au influenţat şi filmele pe care noi le-am văzut când eram mici, clasicele anilor ’80, The Goonies, E.T., Neverending Story… am adus ceva din copilăria noastră pe ecran.
Beth Schwartz: Aş adăuga aici că am avut multe discuţii despre unele personaje – cum este cazul lui Aimee -, în sensul că este foarte posibil ca viaţa lor să devină una mai bună după pandemie. Chiar în episodul 2, când facem cunoştinţă cu familia Anderson, vedem că membrii ei au strâns legaturile, sunt mult mai apropiaţi unul de altul.
Ne-a plăcut mult ideea iar scenariul pentru episodul acesta a fost scris înainte să izbucnească pandemia. Unii oameni chiar au fost norocoşi să-şi dea seama că e mult mai important să petreci timp cu familia decât să mergi la serviciu şi tot restul, şi am putut să arătăm în serial momente speciale de felul ăsta, chiar şi cu personajele secundare, care dau un sentiment de speranţă prin interacţiunile lor.
Că ai amintit de Aimee. Este singurul personaj principal care nu apare în comics-ul lui Jeff Lemire. De ce aţi simtit nevoia să îl creaţi şi cum i-aţi definit personalitatea, fiindcă e limpede că ea va evolua n următoarele sezoane?
Beth Schwartz: Noi am vrut să spunem povestea Rezervaţiei, cum a apărut aceasta, şi cea mai bună cale a fost să creăm un personaj nou, care să fie un fel de Mama Natură, Mama Hibrizilor, dacă vreţi. Am vrut să fie un personaj care să înflorească după pandemie, care să nu-şi fi găsit locul în lumea de dinainte, în lumea funcţională.
Am discutat între noi şi despre oamenii care se simt mai legaţi de animale decât de semenii lor… cred că Jim [Mickle] e aşa, poate şi eu sunt la fel, noi suntem mari iubitori de câini, şi aşa am ajuns să ne imaginăm acest personaj. Am trecut apoi la casting şi când am văzut-o pe Dania [Ramirez] am ştiut că ea este aleasa.
Ea a creat personajul şi astfel s-a născut şi a evoluat Aimee.
Daţi-ne câteva detalii despre decizia voastră creativă de a folosi mai mult efecte speciale manufacturate, în stilul lui Jim Henson, decat CGI.
Jim Mickle: Eu aşa am şi început să fac filme [Jim a debutat în 2006 cu SF-ul Horror Mulberry St având ca premisă tot o pandemie declanşată de un virus – n.r.], am plecat de la animatronice şi efecte speciale… aşa am pornit, construiam diferite mecanisme şi păpuşi şi apoi ţeseam poveşti în jurul lor. Am prins drag de povestirile în imagini şi pe undeva continuă să îmi pară rău că se pierd metodele astea pe măsură ce efectele pe computer au început să prindă teren tot mai mult.
Cred că efectele vizuale practice au încă un şarm al lor, care nu poate fi replicat prin tehnologie 3D. La serialul nostru totul a început de la urechile lui Gus, astea au fost primul element referitor la care ne-am întrebat dacă le putem face într-un fel în care să pară adevărate, dar ne-am gândit atunci că vrem totuşi… prea mult.
Pe urmă însă [compania] Fractured Fx şi Justin Raleigh [makeup designer-ul serialului Sweet Tooth – n.r.] chiar au reuşit să le aducă la viaţă şi de-aici a plecat inspiraţia pentru ceilalţi hibrizi. Ne-am străduit pe tot parcursul producţiei să avem cât mai multe elemente concrete, am vrut să nu filmăm niciodată doar pe chroma key, am căutat să construim cât mai multe elemente de scenografie şi să folosim efectele doar la final pentru rafinarea imaginii.
Din cauza asta filmările au fost poate mai dificile uneori dar, pe de altă parte, cred că stilistic vorbind am realizat mult mai mult, am reuşit să aducem pe ecran impresia aceea de bandă desenată, de lucru făcut de mâna omului. Sunt foarte mulţumit de cum am reuşit să transpunem povestea pe micul ecran.
Jim Mickle
Beth Schwartz: Aş mai spune doar că lucrul cu păpuşile este şi foarte distractiv! Chiar am avut un şoc când am văzut pentru prima dată episodul pilot, la scena aceea superbă [din maternitate] cu toţi bebeluşii hibrizi… pur şi simplu nu-mi venea să cred că toţi sunt de fapt păpuşi animatronice şi nu e deloc vorba de efecte speciale.
Asta ne-am şi dorit. Fractured Fx ne-a adus o mulţime de propuneri pentru copiii hibrizi pentru serial, a fost extraordinar, ne-am simţit cu toţii ca nişte copii când i-am văzut pentru prima oară pe Bobby şi pe ceilalţi [hibrizii din rezervaţia de la zoo – n.r.], a fost grozav!
S-a creat o mare vâlvă legată de serial inclusiv datorită implicării lui Robert Downey Jr. ca producător. Aţi vorbit cu el pe teme creative şi dacă da… ce recomandări v-a făcut?
Jim Mickle: Aici e vorba de un “family business”, ca să zic aşa, deci nu doar de el [Robert Downey Jr.]. Familia Downey era în mijlocul filmărilor la Dolittle [filmul de aventuri cu doctorul ce vorbeşte cu animalele care a rulat şi la noi la începutul anului trecut – n.r.], pe când noi eram în producţie cu pilotul serialului, aşa că nu i-am văzut prea mult, dar legăturile sunt foarte apropiate între Robert şi Susan Downey şi Amanda Burrell şi Evan Moore [ceilalţi doi producători principali ai serialului – n.r.], ei toţi lucrează împreună de ceva vreme.
E o colaborare foarte strânsă în echipa noastră oricum, iar ei se potrivesc foarte bine stilului nostru şi drept urmare e uneori mai greu să identifici clar originea unor idei sau concepte. Îmi amintesc că la începuturi am primit feedback pe costume dar nu doar în ce priveşte aspectul lor ci şi la cum se simt la purtare şi bineînţeles că ne-am dat imediat seama de unde vin părerile astea.
Beth Schwartz: Vreau totuşi să subliniez că [Robert şi Susan Downey] au fost foarte prezenţi la aproape fiecare pas al producţiei, de la prezentarea primului sezon la dezvoltarea fiecărui episod în parte, au fost acolo să ofere sprijin creativ, au fost prezenţi în etapa de post-producţie, la mixaje, au fost amândoi realmente foarte implicaţi.
A fost, prespun, ceva aproape suprarealist să realizaţi un serial despre un virus într-o lume afectată de pandemie. Contextul v-a influenţat în vreun fel munca?
Beth Schwartz: Sigur că ne-a afectat însă nu din punct de vedere creativ ci din cel al producţiei propriuzise. A trebuit să schimbăm multe lucruri, inclusiv datele de filmare, a trebuit să luăm toate măsurile de protecţie anti-Covid, membri ai echipei au stat în carantină, şi multe altele.
Din perspectivă creativă însă noi aveam totul gata deja înainte de declanşarea pandemiei, prezentasem proiectul la Warner Bros. şi la Netflix, aveam deja aprobat serialul şi scrisesem scenariile pentru primele trei episoade, iar la al patrulea deja făceam şedinţele creative pe Zoom fiindcă începuse pandemia… n-am făcut multe modificări ale conceptului creativ dar desigur că pandemia ne-a afectat emoţional.
Cumva însă, pentru noi, lucrul la serial a fost ca o evadare din mijlocul lumii care părea că se apropie de colaps. În jurul nostru lumea părea că se prăbuşeşte şi se instalează haosul iar noi dezvoltam un serial care arăta exact ceea ce se poate întâmpla în urma unui dezastru de felul acesta.
Dar nu v-a fost teamă că îngrijorarea oamenilor legată de ceea ce-ar putea suferi în realitate le va deturna atenţia de la serial?
Jim Mickle: Au apărut multe semne de întrebare în timpul producţiei dar îmi amintesc că cineva a zis: ‘Niciodată nu îţi dai seama de cât de mare e un uragan când eşti în centrul lui’. Cred că e foarte adevărat, în fiecare zi aveam sentimentul ăsta, că nu ştim cum va arăta lumea peste o lună, peste un an, cine ar fi putut şti?
Tot ce ne stătea în putere să facem era să ne vedem de treabă şi să spunem o poveste şi, din fericire, începuserăm deja producţia când a lovit pandemia. În opinia mea serialul n-a fost niciodată despre o pandemie ci despre lumea de după pandemie, despre eventualele lucruri bune care pot veni după ea.
Cât despre ce ne rămâne după ce vizionăm serialul… cred că rămânem cu speranţa, e foarte importantă! Îmi aduc aminte că la începutul pandemiei, când noi deja filmam, în jurul nostru lumea devenea din ce în ce mai înfricoşătoare şi fiecare din noi aveam problemele noastre personale, dar am ştiut că, desi Sweet Tooth spune o poveste apocaliptică, transmite mesajul ‘Fii liniştit, trecem şi peste asta!’.
Şi cred că lumea are nevoie să ştie asta, acum mai mult ca niciodată, pentru că nu ştii niciodată ce urmează să se întâmple.
Beth Schwartz: Din punctul meu de vedere aş vrea ca oamenii să găsească în serial o mică evadare din viaţa de zi cu zi, ceea ce a fost şi pentru noi, pentru că fiind în plină producţie în timpul pandemiei, când în jurul nostru totul era sumbru şi haotic, am putut să ne concentrăm pe serial şi a contat faptul că eram toţi împreună, toată echipa.
Actorii, producătorii, scenariştii, ne-am adunat şi am creat această poveste magică despre un băiat-cerb care ne-a făcut pe toti să ne simţim mai bine şi asta sper… ca sentimentul ăsta să fie transmis şi tuturor celor ce vor viziona serialul.
Jeff Lemire: Asta voiam şi eu să spun. În banda desenată am dus poate povestea în zone întunecate şi am trecut personajele prin multe încercări dar în final mereu era mai bine şi cred că de asta avem nevoie în perioada asta, avem nevoie de poveşti în care să credem, să ne dea inspiraţie, şi mi se pare grozav că publicul reacţionează şi se conectează la personaje în felul acesta.
- A consemnat Ioan Big | Interviuri | Filme
Foto: Kirsty Griffin/Netflix © 2021
NOTĂ: Jurnaliştii prezenţi la întâlnirea cu Jim Mickle, Beth Schwartz și Jeff Lemire au fost Constance Jamet (Le Figaro/Franţa), Kasia Borowiecka (Radio 357/Polonia), Anne Demoulin (20 Minutes/Franţa) şi Ioan Big (Zile şi Nopţi/România).
