Foto credit: The Allen Ginsberg Project
Muzica(litatea) poeziei lui ALLEN GINSBERG
A wop bopaloobop a-wop bam boom! Be-bop-a lula, she’s my baby doll! Cam asta era consistenţa mesajelor pe care le transmitea Rock’n’Roll-ul prin Little Richard şi Gene Vincent în 1956, când cucerea întreaga lume datorită lui Bill Haley şi al său Rock Around the Clock şi îl făcea pe Elvis superstar.
Rock-ul se lansa cu imaginea unui gen muzical frivol iar muzica în care versurile captau atenţia, Folk-ul, părea să fi apus odată cu şubrezirea sănătăţii lui Woody Guthrie şi hărţuirea lui Pete Seeger de acoliţii lui McCarthy. 1956 reprezintă însă şi anul în care a apărut notoriul Howl, poemul beatnikului Allen Ginsberg, al cărui editor, poetul Lawrence Ferlinghetti, a fost arestat ca promotor al obscenităţii dar a sfârşit achitat prin celebrul verdict în care creaţia lui Ginsberg era considerată de o “redeeming social importance”. Ginsberg îşi citise prima oară poemul în ’55 la San Francisco, cu Jack Kerouac, Gary Snyder, Neal Cassady şi Lawrence Ferlinghetti în public, iar autorul lui On the Road avea să descrie mai târziu evenimentul în romanul său autobiografic Vagabonzii Dharma.
Howl and other poems William Ginsberg – first edition signed – rare
Această întoarcere în timp e prilejuită de faptul că două albume audio aniversare lansate în primavăra lui 2021 ne amintesc de uriaşul impact pe care poeţii Beat, în special iconoclastul Allen Ginsberg, l-au avut asupra muzicii secolului XX, de la Bob Dylan şi David Bowie până la Nick Cave şi Joy Division. Allen Ginsberg At Reed College: The First Recorded Reading of Howl & Other Poems, apărut în aprilie, conţine alături de alte 7 poeme exact ce promite titlul, prima înregistrare audio a lui Howl în lectura autorului, mai exact a primei sale părţi, fiindcă stors de energia pe care o solicită interpretarea acestui poem catharctic, îl abandonează abrupt. Documentul sonor îl surprinde pe Ginsberg înainte de a deveni un autor publicat şi reprezintă o interesantă tuşă adăugată portretului unui creator interesat în mod idiosincrazic de exprimarea de sine şi de refuzul autocenzurii. În Valentine’s Day din 1956, fără acompaniamentul muzicii, poetul are la publicul din Oregon un impact asemănător cu cel al primilor interpreţi de Rock’n’Roll sau de Funk (nu uităm că James Brown a debutat tot în ’56, cu Please, Please, Please) prin modul în care sfidează autoritatea dar celebrează viaţa.
Cu Bob Dylan
Începând cu halucinantul Howl şi a sa retorică biblică şi stil declamator” (Ellen Willis dixit), al cărei influenţă este vizibilă în muzica laureatului Premiului Nobel pentru poezie Bob Dylan, rebeliunea din arta poetică a lui Ginsberg avea să facă pereche frecvent cu cea din muzică şi asta nu doar pentru că Hippie sunt consideraţi bastarzii Generaţiei Beat datorită polenizării încrucişate cu San Francisco Renaissance survenite la începutul anilor ’60.
Artiştii care au conferit în creaţia lor poeziei drepturi egale cu ale muzicii şi viceversa nu pot fi cantonaţi într-o perioadă sau stilistică anume şi aşa se explică inclusiv simpatia lui Ginsberg pentru Lester Young, saxofonistul lui Count Basie şi inventatorul jargonului hipster, fiindcă, ascultând cum citeşte Howl, calitatea Jazz-ului este detectabilă în succesiunea de accente şi pauze din frazele lungi.
La fel cum se explică recunoaşterea lui Bob Dylan ca moştenitor artistic prin prezenţa în filmele lui D.A. Pennebaker, Don’t Look Back (1967), unde apare pe alee în fundal în Subterranean Homesick Blues, şi Martin Scorsese, Rolling Thunder Revue: A Bob Dylan Story (2019), în care cântă cu Dylan în faţa unui grup de Native Americans.
Artwork
Al doilea album apărut anul acesta, în februarie, Allen Ginsberg’s The Fall of America: A 50th Anniversary Tribute, este o selecţie de versuri din antologia poetului, The Fall of America: Poems of These States, 1965-1975, transpuse pe muzică de o pleiadă eclectică de performeri, printre care se regăsesc membrii unor trupe ca Grateful Dead, Sonic Youth, Yo La Tengo sau Virgin Prunes, alături de muzicieni precum chitaristul de Jazz Bill Frisell, rockerul Psychedelic nipon Shintaro Sakamoto sau diva muzicii africane Angélique Kidjo.
Acest proiect, ca şi memorabilul concert de aniversare a 60 de ani al poemului Howl organizat în 2015 în beneficiul Fundaţiei David Lynch cu participarea, printre alţii, a lui Nick Cave, Courtney Love, Macy Gray şi Beth Orton, indică profunzimea urmelor pe care a continuat să le lase poezia lui Ginsberg în evoluţia muzicii post-Hippie, de la Piss Factory, debutul lui Patti Smith din ’74, şi Death of a Ladies’ Man, discul lui Leonard Cohen din ’79 (poetul îl acompaniază vocal pe Cohen pe Don’t Go Home with Your Hard-On), până la colaborarea cu trupa de Punk britanică The Clash (Combat Rock, 1982) sau cea cu Paul McCartney şi Philip Glass la The Ballad of the Skeletons (1996).
Patti Smith
Cu Leonard Cohen
După cum spunea cantautoarea Catherine Anne Davies (The Anchoress),
“chiar dacă un muzician nu are habar de Howl, acesta e parte a ecosistemului său fiindcă este una dintre pietrele de temelie ale rock’n’roll-ului: poţi să nu fii influenţat de Howl dar sigur eşti influenţat de ceva care a fost influenţat de acesta.”.
Lectură
Şi dincolo de ce sau cu cine a cântat, cea mai frumoasă muzică a lui Allen Ginsberg rămâne în cuvintele pe care le-a scris şi în deschiderea lui pentru muzică ca vehicul Pop(ular) pentru poezie.
Autoportret
- Text de Ioan Big.
Mai multe din capitolul CARTE.
