GHEORGHE ZAMFIR: „Nu eu am ales naiul, el m-a ales pe mine.”
Servindu-se de nai ca unic instrument de pacificare artistică, Gheorghe Zamfir a unit timp de decenii o lume întreagă reușind să estompeze prin muzica sa absolut inegalabilă hotare geografice, spirituale, istorice și culturale. Indiferent unde au fost sau încă sunt ascultate, într-un teatru parizian sau în filmele lui Tarantino şi Sergio Leone, acasă pe platan sau într-o sală de concert de pe alt continent, Doina de jale, Misa pentru Pace, Ciobănaşul singuratic sau Doina lui Petru Unc fac uitate acele linii formal trasate între est și vest, muzică cultă și cultură pop(ulară), tradiţie și modernitate, sacru și profan, naţional și universal.
Inegalabilul Gheorghe Zamfir a devenit însă un fenomen global nu doar fiindcă s-a servit de nai ci pentru că, în egală măsură, i-a fost credincios și a servit la rândul lui instrumentul cu devoţiune, pe parcursul întregii vieţi, punându-și deopotrivă harul și știinţa în slujba revoluţionării unui instrument vechi de mii de ani. Nici artistul și nici instrumentul nu ar ajuns la împlinire unul fără de celălalt, astfel încât ‚Naiul lui Gheorghe Zamfir’ și ‚Gheorghe Zamfir și naiul său’ sunt, ambele, sintagme la fel de relevante pentru a defini o simbioză artistică unică în istoria muzicii contemporane.
Cu peste 300 de lucrări muzicale compuse, care definesc un spirit creativ ce transcende epoci, mode și genuri muzicale, și mai mult de 120 de milioane de discuri vândute pe toată planeta pe parcursul a peste 60 de ani de carieră artistică, GHEORGHE ZAMFIR reprezintă una dintre cele mai importante valori din tezaurul cultural naţional și de acest lucru trebuie să ne reamintim constant ca iubitori de muzică, ca oameni, ca români. Pe 6 aprilie, maestrul Zamfir a împlinit 80 de ani iar aniversarea a fost un bun prilej pentru un dialog despre spirit, suflet și muzică.
În 1959 erați încă elev de liceu când ați înregistrat primele dumneavoastră compoziții cu Orchestra de Muzică Populară Radio. Ce scânteie a scăpărat în interiorul dumneavoastră care v-a insuflat crezul că puteți fi un bun compozitor?
Elev fiind, mergeam la subsolul liceului de muzică, astăzi denumit Dinu Lipatti, şi repetam teme folclorice la nai, pentru a-mi dezvolta acuratețea interpretativă. Erau momente de revelație, ca acel moment în care am compus Doina de Jale, momente în care mă transfiguram și mâna îmi mergea singură pe portativ, fără să știu de unde vin acele fraze muzicale.
Eu cred cu tărie că noi, compozitorii, sculptorii și pictorii, suntem co-creatori, unelte în mâna lui Dumnezeu, pentru a aduce mesajul Lui în lume prin creația noastră. Suntem răspunzători doar în parte. De fapt doar imperfecțiunile ne aparțin.
La 14 ani cu acordeonul (foto arhiva personală Gheorghe Zamfir)
Messe pour la Paix, pe care aţi compus-o în 1974, reprezintă una dintre cele mai valoroase lucrări din muzica contemporană românească. Spuneți-mi câteva cuvinte despre geneza ei.
Când imensul dirijor Sergiu Celibidache mi-a citit compoziția “Messe pour la Paix” a fost nevoie să insist în a-l ruga să-mi spună opinia sa despre lucrare. Era bulversat și într-un final mi-a recunoscut că ce am scris eu va revoluționa muzica acelor timpuri. De fiecare dată este nevoie de un vizionar, vorbim de orice domeniu, nu doar de muzică, pentru progres și pentru a crea linii noi de exprimare.
Eu am simțit sacrul până în măduva oaselor. Mi-a fost dat să trăiesc anumite desprinderi de material, de vizual, care mi-au creat universuri muzicale greu de exprimat în cuvinte. Stările mele de reală transă m-au inspirat în a ilustra muzical sacralitatea. Aceste experiențe au contribuit la majoritatea compozițiilor mele.
Cu Sergiu Celibidache (foto arhiva personală Gheorghe Zamfir)
Popularitatea globală ca virtuoz al naiului v-a fost consolidată de susținerea prin compoziţii cu priză fenomenală la publicul larg, indiferent că ne gândim la Doina de Jale sau Ladies Waltz. Ce vă inspiră în a compune?
Inspirația mea vine din natură. Așa cum și folclorul nostru are la bază teme din natură și din viața de zi cu zi. Natura, prin simplitatea și în același timp prin întreaga ei complexitate, încă dezvoltă idei de exprimare muzicală în teme noi și din punct de vedere stilistic. Sunt un fin observator al gâzelor, florilor, pomilor și animalelor, un împătimit al miracolului întreg numit Natură și astfel impactul vizual și emoțiile mele trăite intens prin această binecuvântare, se transformă în teme muzicale dedicate. Am un șir de compoziții dedicat florilor, fluturilor, arborilor… dar mai am teme în minte nescrise încă.
Cum s-a nascut în dumneavoastră nevoia de a îmbunătăți instrumentul de care v-ați atașat? A mai suferit instrumentul modificări după ‘Revoluția Zamfir’?
Naiul este instrumentul primordial. Când încă nu știa a ciopli piatra, omul a auzit primul sunet de nai. Sunetul vântului în trestia ruptă de pe o margine de apă a fost prima muzică dăruită omului de Dumnezeu. De la Naiul lui Pan până la naiul profesorului meu Fănică Luca a fost o întreagă evoluție. Dar când eu am conștientizat adevăratul potențial al acestui instrument, nimic nu mi-a mai stat în cale să-l dezvolt în așa fel încât să pot acoperi aproape toate genurile muzicale cu el. Astfel s-a născut ideea mea și cu ea întreaga gamă de naiuri. Tenor, Alto, Bas, Naiul Gigant etc. Toți naiștii din lume folosesc inovațiile mele. Nu știu să fie o altă descoperire referitoare la acest instrument.
Din perspectiva dumneavoastră, naiul este un instrument zeiesc sau dumnezeiesc? Cum ați putea descrie iubirea pe care o aveți pentru acest companion?
Cu siguranță are valențe divine. Zeitatea a fost doar un simbol. Naiul este un dar divin, și o spun cu convingere, după o viață de experiențe extraordinare cu acest instrument. Nu există un sunet mai pur pe planetă, un sunet care să vindece. De aici și impactul emoțional asupra oamenilor. Naiul atinge niște corzi ale sufletului ca nimeni altul. Nu eu am ales naiul, el m-a ales pe mine. Trebuie să fii capabil de o anumită stare de grație pentru a deveni una cu acest instrument.
Este greu să dai culoare. Mecanic se descurcă mulți, dar să duci sunetul la un nivel emoțional deosebit este o artă, un har. Nu este foarte prietenos, mai ales că nu poți cânta la el nici cu degetele, nici să te ajuti de privire, nu prea ai control. Pe nai trebuie doar să-l simți și să-ți dozezi respirația în așa măsură încât să-i descoperi toate ungherele. Presupune un efort uriaș să ții notele lungi dar tot la fel de uriaș și în momentele de virtuozitate. Aș putea spune că există o legătură indisolubilă între noi, dar chiar dacă eu am construit naiuri, naiul m-a făcut ceea ce sunt.
Cu Papa Ioan Paul al II-le (foto arhiva personală Gheorghe Zamfir)
Ce credeți ca i-a adus lui Gheorghe Zamfir faima mondială în condițiile în care în anii ’60-’70 muzicienii de pop-rock erau cei care umpleau stadioane iar muzica de inspirație sacră sau folclorică avea o audiență nișată?
Tocmai puritatea sunetului. Fie că-l recunoaște, fie că nu, există în sufletul fiecărui om un colț neîntinat al sacralității, parte a creației divine. Naiul este maestrul acelor coarde de suflet. El scoate la lumină tot ce este pur și frumos în om. Rezonanța muzicii pe care am împărtășit-o la nivel planetar i se datorează exclusiv acestui minunat instrument.
Cu Ennio Moriconne și Sergio Leone (foto arhiva personală Gheorghe Zamfir)
Care era procesul dumneavoastră de lucru în cazul muzicii de film, când eraţi solicitat de compozitori precum Ennio Morricone sau Vladimir Cosma?
Ca interpret ți se pune în față o partitură și ți se cere să ilustrezi muzical o scenă anume. Ține foarte mult de capacitatea de transpunere a interpretului și de cum percepe el acea lucrare, cum o trece prin filtrul său interpretativ. Toate lucrarile de muzică de film au o anumită vizualitate, o anumită stare de acțiune caracteristică. Eu așa mi-am însușit temele și le-am interpretat cât de vizual am putut. Dacă nu știi ce scenă acompaniază o temă de film, nu poți recunoaște potențialul ilustrativ al unei lucrări muzicale. Eu le-am filtrat prin sufletul meu și le-am trăit prin sunet, mai bine spus.
Picnic la Hanging Rock din 1975 mi se pare unul dintre cele mai aparte proiecte ale dumneavoastră, muzica pentru un film australian care v-a prilejuit o baleiere a foclorului din regiunile românești: Banat, Ardeal, Oltenia, Muntenia…
Revenim la natură. Iată că ușor, ușor, întrebările dumneavoastră verifică răspunsurile mele precedente, pe care nu aveați de unde să le bănuiți. Când folosești teme de inspirație folclorică, din natură, sau profund umane, ca disperarea, deznădejdea, suferința (vezi Doina de jale), ele conțin un filon care rezonează în mase mari de oameni. Ele deschid porți emoționale de care oamenii nu știau și nici nu bănuiau că există în interiorul lor. Natura și relațiile interumane sunt general valabile.
Toți avem, mai mult sau mai puțin, aceste experiențe și ne regăsim în muzica ce le ilustrează, o recunoaștem în noi și vibrăm odată cu ea. Astfel mi-am explicat eu succesul internațional. Aceeași melodie este la fel de îndrăgită și de spanioli și de germani și de chinezi și de japonezi. Are în ea acel miez de la care a plecat fiecare cultură de pe Terra.
Ați avut ocazia să cântați pentru spectatori din toată lumea. Ce conferă unicitate naiului și muzicii de inspirație folclorică românească fiindcă, ascultându-vă muzica, indiferent de maniera de interpretare, de la clasică la jazz sau pop, presupun că e mai mult decât doar o sursă de sunete “frumoase”?
Nu sunt un admirator al Jazz-ului. Nu am cântat așa ceva, cum nu mă omor nici după rock and roll. Eu am un cult pentru melodie, pentru sunetele nealterate de un intrus muzical, adică de o chitară electrică, de un anumit sintetizator, etc. Eu compun clasic, cu intrumentele unei orchestre simfonice și uneori adaug și intrumente populare, de taraf. Depre nai și valențele lui v-am spus mai sus, despre unicitate aș putea scrie un tratat. Tocmai această unicitate m-a fascinat de l-am adoptat definitiv și l-am făcut parte din mine.
Care e lecția cea mai importantă pe care ați reținut-o de la Fănică Luca, cel care v-a “răpit” de la acordeon ca să vă dea naiului?
Fără rigurozitate, fără drag de ceea ce faci și fără o urmă de talent nu poți performa. Cel puțin nu în muzică. Când ți-ai propus să faci performanță trebuie să știi că fără o imensă cantitate de muncă nu va fi posibil. Cunosc artiști sclipitor de talentați care s-au ratat pentru că nu au înțeles această condiție. Șansa vine atunci când ești pregătit pentru ea.
Nu este de ajuns să fii talentat. E o formulă, nu un element singular. Eu și acum repet la nai câte 4 sau 5 ore pe zi. Este o condiție, ca la sportivi, ca la campioni. Fănică Luca avea o metodă foarte strictă. Îmi spunea ”Privește cerul Gheorghe, când sufli în nai, nu privi în pământ, sunetul vine de sus.”
Ați fost preocupat pe parcursul anilor ca tinerii talentați să fie încurajați să își descopere dragostea pentru nai. Spuneți-mi câteva cuvinte despre demersul de formare în 2001 a clasei de nai la Conservator și, în general, despre rezultatul eforturilor de a transmite din heritage-ul dumneavoastră artistic noilor generații.
Subiectul Catedrei de nai de la Conservator este unul închis pentru mine. Ani de zile a fost ca o rană pe suflet, dar m-am resemnat, poate că am devenit mai înțelept. După această neîmplinire, Dumnezeu m-a răsplătit ca artist în ultimii 10 ani, așa cum nu am sperat. Mi-am recăpătat vigoarea și statutul internațional și am făcut mai mult la nivel mondial, pentru acest instrument, decât aș fi făcut în țară într-un sistem de învățământ nereformat.
La conservatorul din Xi-an China, se studiază naiul, s-a creat o catedră specială și am fost numit Director Onorific pe viață. Din toată lumea primesc mesaje de noi şcoli de nai sau asociații de naiști, deschise datorită muzicii mele. Ce poate fi mai minunat de atât, ce recunoaștere mai mare poate avea munca mea, aici, pe pământ? Și apoi, știm cu toții că nimeni nu este profet în țara lui.
Japonia – cu dirijorul Seiji Ozawa (foto arhiva personală Gheorghe Zamfir)
Dar totuşi este la noi dusă tradiția studierii naiului mai departe ori există vreun pericol de minimizare a importanței lui? Cum privim spre viitor din această perspectivă?
În România nu este perspectivă. La nivel mondial da. Și asta și din cauză că nu am fost sprijinit să transform școala românească de nai într-un pol internațional, așa cum îmi propusesem când am revenit în țară. Încă mai visez la o Academie de Nai care să-mi poarte numele și am deschis o acțiune privată de construire, prin intermediul Fundației Internaționale de Muzică Gheorghe Zamfir. Sper să-mi ajute Dumnezeu să o văd realizată.
Sunteţi, printre altele, autorul volumelor Traité Du Naï Roumain: méthode de flûte de pan, apărut la Paris în 1975, şi Naiul – geneză, evoluţie şi semnificaţie, în fapt teza dumneavoastră de doctorat din 2005. Ce v-a determinat să abordați naiul şi din perspectivă științifică?
Faptul frapant de a fi identificat cu instrumentul însuși. În anumite zone de pe glob acest instrument, fiind necunoscut până la apariția mea, a căpătat automat numele meu. Asta te obligă ca artist. Este un destin de urmat, o menire și nu mi-am dorit să dezamăgesc. Am făcut tot ce am crezut că este benefic dezvoltării acestui sunet divin. Ca să-l descopăr a fost oarecum ușor, dar ca să-l cunosc pe deplin, mi-a trebuit o viață.
Timp de mai bine de 60 de ani de activitate artistică, rădăcinile dumneavoastră au rămas în spiritualitatea românescă… credeți că ele sunt esențiale pentru a ne păstra cumpătul și speranța în vremuri din cele pe care le trăim acum?
Spiritual, omul a fost lăsat să își tragă seva din spațiul cu care rezonează. Acolo, energia lui se reîntregește după ce este istovit de viață. Eu am rezonat numai cu aceste locuri, oriunde am fost în lume. Și vă spun drept că am colindat locuri superbe, lăsate de Dumnezeu. Locurile mele natale, Găeștiul meu, România mea, sunt de neegalat în sufletul meu.
Aici am fost cel mai inspirat și cel mai fericit, dar tot aici am fost și cel mai trădat și cel mai umilit. Poate că toate au un rost pe care doar Dumnezeu îl cunoaște și mai zâmbește din când în când, când îmi mai fac câte un plan în minte. Perioada aceasta sperie generațiile tinere, pe noi, pe cei care am prins și războiul și abdicarea regelui și comunismul, nu ne mai sperie. Toate vin și trec. Singurele probleme majore rămân consumerismul și lipsa educației. De aici s-ar putea să pornească autodistrugerea noastră ca civilizație.
