Prin Jungla Tévé, unul dintre foarte puținele spectacole remarcabile ce au avut premiera în scurtul răgaz în care teatrele s-au deschis publicului în acest an, tânăra şi talentata actriță Alina Petrică își adaugă în portofoliul deja consistent o nouă interpretare cu caracter memorabil a unei partituri complicate, imaginate în acest caz de Gigi Căciuleanu ca reacție personală, poetică, la “nebunia în care ne place să trăim”. Actriță a Teatrului Mic (Apa Vie, Mama, Deşteptarea primăverii, Karamazovii), nominalizată la Premiul UNITER pentru rolul din Aglaja și o prezență regulată pe parcursul carierei în montările coregrafilor Răzvan Mazilu sau Ştefan Lupu, ALINA PETRICĂ reprezintă de ani buni o garanție a calității asocierii dintre ‘spectacol’ și ‘performanță’, inclusiv în spațiul performativ independent, indiferent că rolurile jucate o pun la încercare dramatic, coregrafic sau chiar acrobatic. Ca să ajungem însă la personajele ei Aglaja, Anita și Alice, cu Alina a trebuit să străbatem mai întâi… jungla.
Alina Petrică în Jungla Tévé (Teatrul Dramaturgilor Români) Foto: Miluţă Fluieraş
Alina, cel mai nou spectacol cu tine în primplan, Jungla Tévé, a apucat din păcate să fie văzut de puțină lume fiindcă teatrele s-au închis din nou…
Da, este foarte frustrant. Pentru mine, ca actor, cu Jungla Tévé e a doua oară în carieră când păţesc asta căci prima oară s-a întâmplat astă toamnă cu spectacolul Cântăreața cheală [punerea în scenă a lui Vlad Massaci de la Teatrul Mic – n.r.]. Şi Cântăreața cheală și Jungla Tévé sunt niște spectacole născute, închegate, complete, dar au fost vârâte așa de repede înapoi la cuptor că-mi dau o senzație foarte dubioasă. Nu pot să zic că e tristețe sau confuzie pentru că îmi place să cred despre mine că sunt un om cu picioarele pe pământ și trăiesc destul de activ și prezent în propria mea viață și atunci nu dau în dramele Parisului, ci este o senzație ciudată și foarte nouă pentru mine… după 10-12 ani în meseria asta am ajuns să nu înțeleg ce se întâmplă dar, în același timp, mă uit în jur și înțeleg foarte bine ce se întâmplă.
Revenim la Jungla Tévé, spectacolul lui Gigi Căciuleanu în care îl ai ca partener de tandem performativ pe Lari Giorgescu. Ce te-a atras la proiect şi cum ai ajuns în “junglă”?
M-a sunat Lari într-o sâmbătă după-amiază, cred că era undeva început de noiembrie, cu puțin timp înainte de ziua mea de naștere, și mi-a vorbit de proiect. Nu a spus numele lui Gigi la direcția de scenă ci doar de textul lui Gigi şi mi-a spus că el, Lari, vrea să facă acest proiect, că avem posibilitatea de a-l pune pe scena Teatrului Dramaturgilor din București şi că, dacă m-ar interesa, ar trebui să ne întâlnim să-mi dea textul să-l citesc și să-i confirm apoi dacă intru sau nu în proiect. Cam așa am aterizat eu în jungla scenei și pe scena junglei… toată nebunia asta a fost într-adevăr ca o junglă, tot procesul acestui proiect. Acesta a fost deci momentul ‘zero’.
Alina Petrică şi Lari Giorgescu în Jungla Tévé (foto: Miluţă Fluieraş)
În ce fel ţi-a “vorbit” textul lui Gigi Căciuleanu la acea primă lectură de te-a convins să accepţi această nouă provocare?
Am citit textul şi mi-a plăcut pentru că nu am înțeles absolut nimic și mi-a dat senzația că putem face orice, mi-a dat senzația de spectacol liber și independent, iar mie îmi era dor de unul fiindcă, de când am intrat în echipa Teatrului Mic, nu am mai avut parte de asta. Experiența asta o ai numai atunci când tu, ca artist, faci un proiect pe gustul tău și începi de la zero, și cumva ești apoi la cârma a aproape tuturor deciziilor, de la concept la coregrafie, costume și aşa mai departe. Deci, inițial, el venind cu ideea, așa am pornit cu Lari, că el este cumva la cârma spectacolului dar îl facem împreună. Și așa l-am și început. Și asta mi-a plăcut. Am zis ‘Wow, au trecut câțiva ani buni de când îmi doresc să fac din nou parte dintr-un spectacol care se naște așa!’. Asta mi-a spus textul lui Gigi, că putem să facem așa ceva din el, mi-a plăcut senzația dadaistă pe care ți-o lasă poeziile lui dar, în același timp, citindu-i poeziile puse sub forma acestei piese de teatru, mi-a plăcut și i-am simțit din prima emoția. Am simțit-o cu mult înainte să fie Gigi la cârmă și să ne spună puțin din istoricul textului, am simțit că scriitura lui, textele lui, au fost scrise de omul Gigi nu de artistul Gigi, adică de omul care într-un anume moment a suferit, posibil, o micro-traumă, și din el s-a revărsat acel text, și cu ajutorul textului s-a umplut un micro- sau macro-gol, nu știu, că nu-i cunosc toate poveștile din spatele poeziilor. Mi-a plăcut mult doza asta de umanitate pe care am simțit-o și am dedus-o instant.
Alina Petrică şi Lari Giorgescu în Jungla Tévé (foto: Miluţă Fluieraş)
Cât de complicată a fost însă calea de la text la produsul performativ prezentat publicului?
Am început să lucrez cu Lari, au fost câteva repetiții de text, ne-am întâlnit cu Adi Nour care ne-a arătat că începuse deja să lucreze la muzică [Adrian Nour, autorul OST-ului – n.r.], ba chiar am intrat şi în sala de repetiții de la Teatrul Dramaturgilor cu Lari și am avut cred că o săptămână sau chiar două în care am început să creăm noi, atât coregrafic cât și ca structură. După care a venit Gigi la cârma regizorală – prin intermediul tehnologiei – și automat lucrurile s-au transformat în bine dar… s-a transformat și spectacolul. Şi a devenit ce este astăzi.
Dar cum poți să explici şi să repeți dansul de la distanță?
Aceasta a fost cea mai mare provocare a acestui proiect, n-a existat altă provocare. Nu a fost ușor, nervii de foarte multe ori au fost extrem de întinși și presiunea a fost foarte mare, şi nu pentru că am fi avut nu știu ce target sau obligații sau dorințe, ci pentru că, fără să ne dăm seama, ne luptam la un anumit nivel să fim toți trei în aceeași cameră, chiar dacă fizic era imposibil.
Alina Petrică în Jungla Tévé (foto: Miluţă Fluieraş)
De ce crezi că TV-ul este o junglă?
Păi dă drumul la TV, zapează și stai maxim 15 secunde pe fiecare program în parte. Eu fac asta foarte rar, am perioade… cred că am făcut asta odată la 2-3 ani.
Încercam să-mi dau seama dacă în acest tip de junglă, și-n spectacol, dar și în realitate, tu ești prădător sau pradă.
Eu am senzația că sunt prădător dar sunt ditamai prada! Și cred că așa sunt artiștii de fapt, așa sunt actorii de fapt!
Ce-mi transmiți prin performance-ul tău vizavi de această junglă TV… o temă de meditație sau un mesaj?
Nu cred că este o temă de meditație, cred că este o temă de ‘Take action!’, adică tot stăm atâta să medităm… nu, dă drumul la TV, vezi ce e acolo, înțelege că ce e acolo înseamnă că așa-i afară și închide televizorul, ieși afară și încearcă să schimbi lucrurile.
Fecioarele noastre grabnic ajutătoare (Teatrul Excelsior) Foto: Andrei Runcanu
Am închis televizorul pentru a ne întoarce la scena de spectacol. Cariera ta e jalonată de colaborări cu coregrafi reputați… fă-mi te rog un Top 3 personal cu spectacole în care ai lucrat cu Răzvan Mazilu, să zicem West Side Story de la Odeon, Mon Cabaret Noir de la Teatrelli şi Fecioarele noastre grabnic ajutătoare de la Excelsior.
Fecioarele… pe 3 din ambele puncte de vedere, și al actriței și al omului. Din punct de vedere al omului, de cum m-am încărcat eu, perioada de repetiții a fost foarte dificilă. Eram extrem de agitată în propria mea viață dar la fel eram şi la teatru pentru că repetam la două proiecte în același timp. Era haos, mă angajasem de puțin timp la Teatrul Mic, iar textul ăsta și ideea lui Răzvan de concept de Musical nu au rezonat neapărat cu tipul meu de actriță… da, e adevărat ce spun. Şi atunci am făcut eforturi, și uman și artistic, să joc cum îmi cânta cel care era la butoane şi a fost greu… dar spectacolul m-a ajutat enorm să cresc fiindcă a implicat un volum de muncă fizică și artistică foarte bogat. Două ore şi jumătate de spectacol în care ai, cumulat, zece minute de pauză, e mult… și e bun. Adică ‘big like’ pentru tipul ăsta de angajament în ale muncii de actor! Urăsc să mă duc la teatru și, din trei ore, să stau 2 ore jumătate în cabină. Nu-mi place.
West Side Story (Teatrul Odeon) Foto: Dani Ioniţă
Pe locul 2, West Side Story. Nu sunt și n-am fost atât de îndrăgostită de el pe cât am fost de Mon Cabaret Noir, așa că intră pe locul 2, dar l-aș fi pus pe locul 1 pentru că a fost debutul meu ca actriță, ca interpretă, ca profesionist. Acesta a fost primul meu spectacol în care am știut și am simțit și am demonstrat că sunt actriță. Și mi-e foarte dragă amintirea lui, iar ca proces de lucru a fost ceva scos din filmele străine, pentru că în România nu prea există tipul ăsta de proces de construcție al unui spectacol, atât de implicat și atât de profesionist… foarte, foarte rar!
Mon Cabaret Noir (Teatrelli) Foto: Mihaela Tulea
Pe locul 1 este Mon Cabaret Noir pentru că îmi place Burlesque-ul, îmi place cabaretul, sunt leșinată după cabaret. E tipul de Musical pe care îl iubesc, îmi place ideea de spectacol, de concept de show, și acolo cumva a fost bine și a fost fain, și artistic și constructiv din toate punctele de vedere. Cu Răzvan am avut o perioadă foarte bună în care ne înțelegeam toți excelent și am petrecut o vară întreagă la muncă dar nu ne-a părut rău. Iar spectacolul, din punctul meu de vedere, este unul din vârfurile CV-ului meu de până acum.
Daca punem Mon Cabaret Noir alături de, să zicem, Nevermore sau Deşteptarea primăverii de la Teatrul Mic, s-ar zice ca ai o atracție specială pentru roluri ce accentuează… ‘the dark side’.
Nu, bărbații au o atracție specială pentru mine, pentru varianta “dark side”. Altfel, dacă te uiți la fotografia din CV-ul meu îmi dai liniștit sa joc Julieta sau Nina [din Pescăruşul lui Cehov – n.r.], adică sunt mică, blondă și ingenuă. Şi totuși nu am prea am jucat ingenue, până și Alice din Alice în Țara Minunilor la Circ era un pic mai puțin ingenuă decât cerea scriptul. Și nu din vina mea. Garantez. Pentru că, nu știu, probabil că de fapt ăsta este paradoxul meu ca tipologie feminină, arăt ca o ingenuă dar nu sunt. Și atunci, lucrând cu mine, îți dai seama de asta și nu ai cum să îmi dai Julieta decât dacă ai o complet altă viziune a Julietei.
În culise la FITS cu Mon Cabaret Noir
Asta nu explică şi cum ai devenit Alice într-unul dintre foarte puținele spectacole memorabile de la Circul Metropolitan Bucureşti din ultimii ani…
Ana-Maria Nistor, care are un talent teribil la dramatizări și la a scrie, inclusiv piese de teatru, a adaptat romanul lui Lewis Carroll gândindu-se la mine, ea cunoscându-mă destul de bine ca actriță. A dramatizat Alice în Ţara Minunilor cu mine în gând după care, automat, m-a chemat la casting spunându-mi: ‘Vezi că se face casting la circ şi e nevoie de o actriță care, ce să vezi, poate să danseze şi să cânte, și care poate să stea și în aer dacă e nevoie’.
De unde era să știe că poți să performezi și în aer?
Și-a imaginat. Mă știe destul de bine, a văzut destul de multe spectacole cu mine și și-a imaginat că asta n-ar fi neapărat o problemă. Așa că am participat la casting și am intrat în pantofii lui Alice.
Postura de acrobat nefiindu-ţi familiară, ai avut emoții la primele spectacole?
Nu, deloc. Am avut emoții în schimb la repetiții. Eu cred că sunt oameni și oameni, şi suntem construiți diferit. Unii se simt foarte foarte bine, nu știu, pe un bloc de zece etaje, făcând bungee jumping, mergând cu 230 la oră într-o mașină decapotabilă sau sărind cu parapanta, nu am nicio problemă cu ei, bravo lor, dar eu nu sunt unul din oamenii ăia. Pur și simplu senzația fizică de adrenalină dusă la extrem mă face să am un ușor atac de anxietate, deci e o chestie pur fizică. Și totuși am reușit să o fac, dar la repetiții recunosc că mi-a fost puțin mai greu până să înțeleg că e safe și că nu se va întâmpla nimic rău.
Alice în Ţara Minunilor (Circul Metropolitan) Foto: Mihaela Tulea
Ai fost Alice în Ţara Minunilor şi Amy în Tom Sawyer, mai eşti Prinţesa Bună şi Sfânta Vineri în Apa Vie, spectacolul de teatru-dans inspirat din Fraţii Grimm… îți plac poveștile?
Cred că mi-ar plăcea dacă le-aș cunoaște mai bine. Cunosc povești, am citit basme când am fost obligată de școală să le citesc, dar am un mic handicap: nu am fost unul dintre copiii care a crescut în casă cu povești, nici citite înainte de culcare, nici la gura sobei de Crăciun. Nu mă plâng, așa a fost să fie, dar nu am crescut cu dorința asta de a cunoaște, de a citi și de-a avea habar despre povești. Da, sunt drăguțe și cred că sunt un mod foarte frumos de a crește un copil. Și chiar este nevoie şi de teatru pentru copii.
Dincolo însă de basme, ce îți alimentează imaginația? Ce îţi poate produce declicuri în minte? Sper că nu biografia lui Grotowski sau zicerile lui Steve Jobs.
Nu. Cred că am un organ care cred că a apărut foarte devreme, nu ştiu exact când, pentru că am început să fac teatru de foarte mică și de foarte mică am avut o pasiune și o curiozitate pentru ideea asta de a fi pe scenă. Şi nu să ajung pe scenă ca să mă vadă lumea, nu, ci să ajung pe scenă să arăt eu ceva lumii. Ţin minte că eram mică – și astea sunt niște flash-uri din propriul meu creier, nu sunt împletite cu poveștile părinților -, aveam 3-4 ani… și mă urcam pe masa din bucătărie cu ceva în mână pe post de microfon, habar nu am cu ce dar sigur nu cu telecomanda de la televizor că pe vremea aia telecomanda era “manuală”, și cântam sau spuneam poezii sau imitam personaje din telenovele, că erau la modă telenovelele spaniole sau mexicane pe vremea aia. Deci cred că de foarte devreme mi-a crescut un organ care a reușit pe parcursul timpului să transforme în picături artistice micro sau macrotraumele pe care le-am suferit ca orice alt om de pe această planetă. Ăsta cu siguranță este șeful declicurilor, de aici pleacă tot. După care, energia care pleacă din acest organ se împletește cu muzica pe care o ascult. Ideea de muzică cu care m-am întâlnit încă din liceu, să cânt sau să ascult muzică, se împletește apoi cu cărțile pe care le-am citit, poveștile din romane sau din cărțile de specialitate cu care m-am întâlnit, cu filme, culori, natură, vacanțe, oameni pe care-i cunosc. Din organul ăsta pleacă o energie care se împletește cu tot ce trăiesc în momentul respectiv.
Alina Petrică în Aglaja (2017) Foto: Mihaela Tulea
Cât a preluat din traumele pe care le-ai menţionat Aglaja, personajul care ţi-a adus în 2017 nominalizarea la Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă? Adică în ce măsură te-a eliberat pe tine, Alina Petrică, de ele?
Enorm. Aglaja a fost și este încă singurul spectacol despre care eu cred că menirea lui principală a fost asta. Adică, pentru mine, spectacolul Aglaja a fost la vremea respectivă cea mai potrivită variantă de psihoterapie, din momentul în care m-am întâlnit cu textul Aglajei Veteranyi la 16 ani până când l-am mutat la Teatrul Mic și am început să-l joc din nou, când deja știam că nu mai arde cum ardea odată acest personaj pentru mine și mi-am zis ‘Bun, e un improvement, am crescut, m-am maturizat’. Acum simt că nu mai sunt aproape deloc Aglaja. Nu știu dacă chiar deloc-deloc dar simt că am plecat de acolo și am depășit acel prag, cel puțin în viața mea și în parcursul meu uman și de femeie. La început însă a fost foarte mult… nu ea a devenit Alina Petrică, eu deveneam Aglaja. M-am confundat bine de tot cu ea și asta la un nivel inconștient. Așa am reușit să depășesc cu brio niște traume și niște goluri într-un proces de creștere, într-un proces de evoluţie din pre-adolescență spre maturitate.
Aglaja (2016) Foto: Cristian Niculae
Ca să punem lucrurile în context, reaminteşte-ne întâlnirea ta cu textul Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, consumată cu mult timp înainte ca spectacolul Aglaja, a cărui dramatizare o semnezi, să devină un succes longeviv de repertoriu pentru Teatrul Mic.
Piatra Neamț avea în perioada respectivă – și observ cu bucurie pe FB că are încă – cel puțin două licee foarte bune, cu niște metode educative foarte faine și folositoare, din care se formase o trupă de teatru pentru adolescenți ce a dat foarte mulți artiști profesioniști, regizori, directori de teatru, actori, regizori de film… adică chiar au ieșit niște oameni, niște artiști foarte faini, din trupa asta. Făceam teatru după ore, eram cumva autodidacți și participând la tot felul de festivaluri de teatru pentru adolescenți din țară, la un moment dat, a apărut la noi în trupă textul Aglajei Veteranyi pentru că Radu Afrim tocmai îl montase cu un an sau doi în urmă la București, la Odeon [în 2003], și așa am aflat și noi despre acest text și această autoare. Şi atunci Bobi Pricop, care astăzi este regizor de teatru cu acte, dar pe vremea aceea era cumva șeful nostru de trib, a spus ‘Băi, facem De ce fierbe copilul în mămăligă!’ și pe mine m-a distribuit în rolul copilei, în rolul Aglajei. Așa m-am întâlnit eu cu acest text și cu acest personaj de care m-am îndrăgostit foarte tare încă de atunci. La vremea respectivă nu aveam însă informațiile și maturitatea mentală necesare ca să înțeleg de ce rezonez atât de tare cu acest personaj dar mi-am promis că, dacă o să ajung vreodată actriță profesionistă, o să fac textul ăsta, o să fac acest personaj pe o scenă de teatru profesionistă. Și m-am ținut de cuvânt. Când am înțeles că da, sunt actriță şi asta este viața mea, am zis fără îndoială că vreau să fac acest spectacol.
Aglaja (2017) Foto: Brânduşa Bălan
Când mai exact ai înțeles că… da, ești actriță?
De nevoie s-a întâmplat asta pentru că tocmai mă pregăteam să termin masterul la UNATC, nu aveam nicio colaborare în afara școlii, nu luasem niciun casting nicăieri până atunci, nu urcasem pe nicio scenă de teatru profesionistă și m-am întrebat: ‘OK, acum ce fac?’. Termin școala, încerc să devin independentă și să încep să câștig bani din meseria pe care mi-o doresc, o să merg la castinguri dar trebuie să încep totuşi de undeva. Atunci am scris un proiect şi am stabilit cu Ștefan [regizorul şi coregraful Ştefan Lupu – n.r.] că facem împreună acest spectacol pe care inițial îl gândisem ca un one woman show. Am depus proiectul la un concurs de finanțare ARCUB, am obținut finanțarea și am făcut acel spectacol, care s-a transformat între timp într-un spectacol de teatru cu acte în regulă și cu mai multe personaje.
Care ar putea trăi fericite până la adânci bătrâneți… Aglaja are simțul umorului?
Nu prea, din păcate.
Asta însemnă că în anii tăi de studenție și când făceai Aglaja nici tu nu-l aveai?
Nu prea, recunosc. Nu cred că râdeam foarte des în perioada respectivă. Nu țin minte să fi râs foarte des. A fost o perioadă destul de tulbure.
Și după aia te miră că regizorii nu văd în tine o ingenuă?
Nu mă mai miră nimic. Absolut nimic. Probabil că am această, nu știu, energie, vine după mine o coadă, cum e la cometă… rămâne coada de lumină, doar că la mine e o chestie un pic mai ‘dark’, așa. Întotdeauna am fost prea serioasă pentru vârsta mea. E un fel de energie pe care probabil o am dintotdeuna sau cu care m-am procopsit dar nu-mi displace. Din contră.
Eşti acum în repetiţii cu rolul Contesei Olivia în A douăsprezecea noapte, pusă în scenă la Teatrul Mic de Nona Ciobanu, cu care ai mai colaborat deja la Karamazovii şi la Mama. Mai are Shakespeare vreo relevanță în vremuri cu smartphone-uri și viruşi letali?
Textul în sine sau faptul că jucăm Shakespeare, nu despre asta vorbim. Vorbim despre faptul că în zilele noastre suntem foarte asemănători cu cei care trăiau în zilele lui Shakespeare… dacă, într-adevăr, piesele lui sunt bazate pe fapte reale. Pentru că oamenii, cred eu, sunt la fel de proști sau de orbi ca în piesele lui Shakespeare. Doar că astăzi obiectele distragerii noastre sunt diferite. Nu mai este o coroană, este un post de director la teatru, de prim ministru sau un post de director de spital, şi atunci Shakespeare încă poate trăi liniștit printre noi iar noi încă putem să mergem la teatru și să înțelegem ceva din mesajele pe care ni le-a transmis nenea ăsta de acum 500 de ani… asta dacă există și un regizor sau un director de teatru care vrea Shakespeare în repertoriul teatrului lui sau o distribuție care și înțelege asta, pentru că este nevoie de lucru în echipă. Lăsând la o parte tema patriarhatului, tema morții, tema dragostei, tema luptei pentru putere, deci lăsând de o parte temele astea, altfel foarte puternice și foarte faine de scormonit întru ale creației, tema esențială de care Shakespeare a vorbit este cea a prostiei umane și cât de ușor ne fură privirea lucrurile neesențiale și lucrurile materiale. Când de fapt, cred eu, contează comuniunea între oameni și ideea de comunitate reală, și cu bune și cu rele dar reală, în care să nu se chinuie nimeni respirând. Să existe pe bune. Și lucrurile astea, din păcate, cu atât mai mult în era covidului, nu prea mai există decât izolat. E ceva care pe mine ca om și ca femeie… sigur, și ca artist, dar pe ultimul loc, mă înspăimântă. Pentru că nu îmi dau seama de prea multe ori ‘încotro eu?’, în primul rând, pentru că fiecare luptăm ca să supraviețuim, și ‘încotro noi?’ fiindcă avem nevoie să rămânem noi… toţi. Fiecare dă din coate să fie vorba doar despre el și asta e o chestie care pe mine mă sperie.
Alina Petrică la Gala HOP (foto: Adi Bulboacă)
Cu 5 ani în urmă, la Gala HOP, ai deschis cu Sonetul 66 al lui Shakespeare. Având acum o perspectivă nuanţată de trecerea timpului, ipotetic vorbind, cu ce ai deschide o gală a tânărului actor în 2021?
Cu sonetul lui Shakespeare numărul 66! Nu pot să ți-l spun din memorie pentru că țin minte foarte greu poezii, nu știu de ce. Eu de fapt am o ținere de minte foarte proastă, culmea!, dar niciodată în privința spectacolelor pe care le joc. Îţi citesc doar primele 3 versuri și ultimele 2 versuri… Mă uit scârbit la tot, și-aș vrea să mor, / Decât să-l văd slăvit pe ticălos, / Iar pe sărman de râsul tuturor / […] / Mă uit scârbit la tot, și bun rămas! Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las? Cumva, din păcate, nu s-au schimbat foarte mult lucrurile de acum 5 ani și până acum. Poate doar pentru unii, dar la nivel general… e un pic jale. Nu știu, asta e percepția mea, așa văd eu lucrurile, poate și datorită undei de energie clarobscură de care vorbeam mai devreme… e posibil, dar, de un an de zile, nu cred că e de vină tipul meu de energie ci e de vină realitatea în care trăim cu toții.
Alina, există însă şi o ‘bright side’, aşa că hai să vorbim de muzică. În paralel cu UNATC-ul, cu actoria, ai mai mers la Şcoala Populară de Arte și ai studiat, oarecum surprinzător, improvizația de jazz. De ce ai ales tocmai jazz-ul?
Stai linişt, nu am fost niciodată Anca Parghel, nici Aura Urziceanu. Eu mai degrabă m-am îndrăgostit de jazz datorită lui Dinah Whashington și Billie Holiday pe care le-am ascultat cu nesaț în anii de liceu. În timp ce colegii mei ascultau rock și hip hop, eu ascultam jazz. Am auzit, am început să ascult cu sete, și asta a fost. În continuare jazz-ul rămâne pentru mine genul muzical care mă atinge cel mai direct, mă sensibilizează și îmi relaxează inima cel mai repede. După care vine muzica clasică, anumite nume din muzica clasică… dar tot jazz-ul este pe primul loc.
(D)efectul Placebo (TNB)
Ţi-a folosit jazz-ul ca să interpretezi arii din opere și canțonete cu accent moldovenesc în (D)efectul Placebo de la TNB, spectacolul regizat tot de Ştefan Lupu?
Wow, opere și canțonete cu accent moldovesc! Ce descriere cool și tare! Opere și canțonete cu accent moldovesc = o cioacă. O cioacă teatrală în sensul bun al cuvântului… acum am înțeles, și îți mulțumesc cu această ocazie, de ce în facultate, la master, mi s-a spus în repetate rânduri că nu am umor. Și acum, datorită ţie, am înțeles ceva despre mine cu tărie, că eu am umor, doar că umorul meu este greu de înțeles pentru oricine fiindcă pentru mine opere și canțonete cu accent moldovesc = o cioacă teatrală. A fost o glumă, o cioacă, ca o femeie de servici moldoveancă, cu accent moldovenesc, să încerce să cânte binișor aria nebuniei din Lucia de Lammermoor.
Dacă tot vorbim de cioace și de (D)efectul placebo, unul dintre personajele tale, Mara, are două caracteristici: unu, de când știe a vrut să se mărite și doi, este medic. Ca atare, nu prea pare să semene cu Alina Petrică. Cât te-ai documentat să faci rolul ăsta credibil?
Absolut deloc nu m-am documentat ca să fac rolul credibil, din contră, țin minte că personajul Marei și personajul femeii care suferă de probleme psihice, personajul Ioanei Predescu, sunt două personaje pe care eu le-am scris și eu le-am imaginat. Dar nu mai știu să-ți spun de unde mi-au venit… pur și simplu mi-au venit și am început să scriu monoloagele pentru cele două personaje, după care am conturat mai bine în capul meu personajul bipolarei fiindcă inițial am vrut să-l joc pe acela, după care nu mai știu cum am ajuns să joc personajul Marei. Textul la acest spectacol a fost o muncă colectivă, nu fiecare și-a scris personajul dar toți am asigurat textul.
Aglaja (Teatrul Mic, 2019) Foto: Mihaela Tulea
Ai redevenit serioasă, OK. Voiam să ajung la modul de abordare a rolurilor. Practic cu Aglaja ai conștientizat că poți să fi o actriță realmente bună şi apoi West Side Story te-au pus pe o traiectorie profesională ascendentă. Cât au contat în evoluţia ta diversele workshopuri cu oameni ca Andrei Șerban sau Yuri Kondorsky?
Au avut un rol foarte important pentru că mi s-a arătat ca profesionist cum se mai poate face teatru bine și interesant. Uite, că tot m-ai întrebat de ce nu m-am făcut medic, îţi răspund acum: pentru că m-am făcut actriță. În momentul în care ocupăm profesii care țin de o chestie pe care o simți cu sufletul, care țin de destin sau de chemare, e foarte important să vezi și cum se mai face. Că asta îți poate deschide foarte mult orizontul. Și e fain să știi că nu ești singur pe lume, cu toate că meseria asta de artist, actor, coregraf, regizor, te poate îmbăta și poţi să ai uşor senzația că ești cel mai genial. Sunt mulți oameni extrem de buni în meseria lor și, cu cât știi mai mulți dintre ei, cu atât ți se deschide mai tare orizontul.
Să luăm ca exemplu unul dintre ei. Cum ai lucrat cu Vlad Massaci la Cântăreața Cheală, spectacolul de care spuneai la început că te frustrează prin faptul că nu s-a jucat aproape deloc datorită pandemiei?
Pentru mine, Cântăreața Cheală a fost cel mai relaxat proces artistic de care am avut parte vreodată și o spun într-un sens bun, admirativ, pentru că nu știu câți regizori se întâlnesc în carierele lor cu actori relaxați, dar știu sigur că eu m-am întâlnit cu foarte puțini regizori relaxați în cariera mea de actriță. Așa că a fost o gură de aer lucrul cu Vlad.
Există vreun rol după care tânjeşti, pe care ţi-ai dori mult să-l joci cândva?
Mi-ar plăcea să joc Gertrude în Hamlet, montat de un regizor dement! Dement… artistic vorbind, cu o imaginație și cu energie creatoare din aia, puternică, nu cu un regizor care face Shakespeare cumințel, cu scaune și eventual spațiu gol. Gertrude pentru că nu m-am născut bărbat să joc Richard III al lui Shakespeare. Hamlet nu cred că mi-aș dori să joc dacă aș fi bărbat dar mi-ar plăcea să joc Richard al III-lea. Mi-ar plăcea să o joc și pe Lady Macbeth şi, cu personalitatea mea feminină, mi-aș dori să joc și Nora lui Ibsen, ar fi un contre-emploi minunat pentru mine, chiar să par ingenuă 75% din spectacol… ar fi o provocare.
Trăim însă, din păcate, într-o vreme în care nu prea ne putem facem planuri de viitor. De ce ți-e teamă cel mai mult în momentul ăsta?
Ca actriță și ca femeie, am teama că perioada asta în care mi-e greu să trăiesc din meseria mea se tot prelungește și nu știm când are termenul de expirare. Este cea mai mare teamă și este o problemă reală cu care mă confrunt și eu și foarte mulți colegi de-ai mei. Este o problemă reală!
ALINA PETRICĂ (foto: Bogdan Gheighis)
- Interviu de Ioan Big.
Foto header: Mihaela Tulea
