Distopie SF semnată de finlandezul Tommy Wirkola, un pasionat al proiectelor cinematografice excentrice (parodia după Tarantino Kill Buljo, tandemul de Horror-uri cu zombies Dead Snow, interpretarea Dark-Fantasy a poveştii fraţilor Grimm, Hansel & Gretel: Witch Hunters), produsă de Netflix şi filmată integral în România, în Bucureşti şi în Centrul Vechi al Constanţei, cu o distribuţie eclectică (olandezul Marwan Kenzari – Aladdin, norvegianul Christian Rubeck – Amundsen, nigerianul Tomiwa Edun – serialul Merlin), ce include pe generic în roluri secundare şi câţiva actori de-ai noştri (Vlad Rădescu, Daniel Vişan, Ioachim Ciobanu), interesantă din start pentru faptul că plot-ul sugerează că s-a inspirat masiv (ziceam eu, înainte de vizionare) din excepţionala nuveletă scrisă de Philip José Farmer, autor de SF multipremiat în carieră cu Hugo, Nebula şi Locus, publicată la noi în Almanahul Anticipaţia din 1984 în traducerea lui Ion Doru Brana sub titlul Marţi, oamenii sunt sparţi, miercuri, oamenii sunt cercuri (The Sliced-Crosswise Only-On-Tuesday World/1971). Nu este însă cazul lui What Happened to Monday.
Premisa filmului: în ultimii 50 de ani populaţia Terrei s-a dublat, consumul de hrană şi de apă s-a triplat iar cel de combustibili fosili a crescut de patru ori.
Scenariul plusează din start – pe fondul mixului de cadre legate de suprapopulare şi acutele schimbări climatice – pentru a accentua dramatismul contextului: în fiecare zi se nasc încă patru milioane de oameni pe planetă, cea mai mare parte a Americii de Sud a fost declarată “disaster zone” iar furtunile de nisip şi seceta au distrus agricultura de pe întreg Pământul.
În contextul acestei crize, de apariţia căreia avem de altfel semnale de zeci de ani (de aici începe să devină interesant), fictiva ‘Federaţie Europeană’ se lasă complet pe mâna ştiinţei pentru a produce surse de hrană modificate genetic care au o capacitate de creştere/regenerare rapidă, având ca efecte la nivelul speciei umane malformaţii genetice şi… naşteri multiple. Politica adoptată în anul 2043 la sugestia bioloagei Nicolette Cayman este cea a unui copil per familie, “Child Allocation Act”, în baza căruia orice alt bebeluş născut suplimentar prin voinţa Mamei Natură sau a Divinităţii fiind condamnat la somn criogenic (“awake to a better world”).
Gruparea de informaţii inventariată până acum nu se constituie nici măcar fragmentar într-un spoiler întrucât ne este prezentată în mod explicit în primele minute ale filmului.
Povestea se consumă la 30 de ani după aducerea pe lume în clandestinitate a şapte gemene intrate în grija bunicului (mama decedată la naştere, tatăl necunoscut), Terrence Settman, interpretat de Willem Dafoe, ce le-a botezat după fiecare zi a săptămânii, şi care, grijuliu, le-a educat de mici – insuflându-le inclusiv simţul disciplinei şi al responsabilităţii – să funcţioneze ca o echipă, în ciuda personalităţilor inerent diferite, în izolarea şi protectoratul oferite de locuinţa lui, atât ca individualităţi independente dar şi ca entităţi complementare în afara acesteia: “In here, I want you to be who you are, dressed the way you wish. I want you to be creative and express yourself. But, outside of these walls, you will all take on the singular identity of Karen Settman, named after your mother.”
Pentru a evita criogenizarea celorlalte surori, fiecare fată şi-a asumat obligaţia să iasă în exterior doar în ziua săptămânii după care a fost numită. Împreună, cele şapte copile trebuie să înveţe să joace rolul lui “the only child” (identitatea comună asumată este o mască, “a mask we put on one day a week.”).
Şocul iniţial al gemenelor expuse, rând pe rând, contactului cu mediul hiperpopulat ca parte a procesului de maturizare e emoţionant, mai ales că Bucureştiul nostru tern este excelent utilizat ca ambient urban ce nu a avut nevoie de o cosmetizare cinematografică deosebită pentru a fi credibil în susţinerea naraţiunii (politica autocratică al unui upper class care manipulează în numele ‘the greater good’, populaţia în majoritate obedientă şi dispusă la meschine compromisuri cotidiene, pauperizarea, aglomerarea fortuită, promiscuitatea morală şi amestecul amorf de interese individuale meschine justificate de dorinţa de supravieţuire cu orice chip, revoltele spontane dar inutile ca efect prin lipsa de magnitudine sau solidaritate).
Progresiv, prin intermediul flashback-urilor, începem ca spectatori să percepem implicaţiile modului restrictiv de existenţă al celor şapte tinere. “Everything you do affects each other… What happens to one of you, happens to you all.”, le explică bunicul, tăindu-le cu satârul înroşit pe aragaz câte un deget fiecăreia, după ce una dintre surori se accidentează la mână în urma unei evadări rebele în afara apartamentului pentru o plimbare cu skateboardul.
La maturitate, fictiva Karen, reprezentată pe rând timp de 24 de ore de către una din gemene (Noomi Rapace, una dintre actriţele mele europene favorite de la The Girl with the Dragon Tattoo al lui Niels Arden Oplev încoace, formidabilă prin modul în care “baletează” interpretativ între cele şapte personaje), a ajuns o funcţionară bine apreciată în sistemul bancar ce aspiră la promovarea într-o funcţie de top, doar că, la finele unei zile de luni, după servici, întruparea ei – exacta şi pragmatica Monday – nu ajunge acasă şi, mai mult, nu poate fi localizată prin GPS.
Criză în familie. Cu orice risc, Tuesday trebuie să îşi facă simţită prezenţa în societate pentru a păstra aparenţele şi a încerca să desluşească motivele dispariţiei surorii sale. Este arestată de agenţii CAB/Child Allocation Bureau şi interogată de Dr. Cayman (Glenn Close), ce pare să ştie multe despre povestea fetelor Settman (“Humans will never learn”).
Dintr-o dramă familială în context SF ce dobândise în prima fază accente de Thriller, Tommy Wirkola face pasul mai departe, prin intermediul personajului Wednesday, către un Actioner (‘Matrix style’ apropo de susţinerea tehnologică în găsirea soluţiilor) de o brutalitate ieşită din comun (de la primele contacte direct ale fetelor cu… moartea fizică prin pierderea lui Sunday la neaşteptatul – pentru un asemenea tip de producţie – girl fight), în urma acţiunii CAB de rezolvare a cazului gemenelor etichetate ca vieţuind contrar principiilor acceptabile social. Şi îl face prin intermediul unei scene de război între sexe care conţine momente ce plasează What Happened to Monday pe lista scurtă a candidaţilor pentru statutul de film-cult în istoria cinematografiei secolului 21.
Mai ales că intriga devine mult mai complicată decât ce am sugerat până aici, aruncând împreună în alambicul filmului jocurile politice duse în numele “umanităţii” cu spionajul informatic, dragostea carnală (Thursday) cu finanţările ilegale ale campaniei parlamentare, accentele Noir cu satira socială, naivitatea şi autosacrificiul (Friday) cu pragmatismul şi cinismul instrumentelor autocraţiei ‘nazist-mengeliene’ în stare pură (“Everyday we set foot outside, we beat the odds.”). Fire, walk with me… nu voi spune mai multe în afara faptului că întrebarea din titlu, “What happened to Monday?”, primeşte spre final un răspuns absolut surprinzător.
Revenind în încheiere la prezumţiile legate de inspirarea scenariştilor Max Botkin şi Kerry Williamson (Alex Cross) din textul lui P.J. Farmer, acestea, în afara ideii primare, nu se dovedesc a avea vreun fundament. Dicţionarul Duden defineşte creativitatea ca pe o “productive energy”, o forţă productivă ce te determină să te îndepărtezi de căile raţionale şi logice ale gândirii într-un mod ieşit din comun şi care te scufundă într-un multivers care îţi oferă provocări complet diferite. De la creativitate la inovaţie în secolul 21, din perspectiva evoluţiei alerte a întregului context, etapele nu mai sunt atât uşor de pus într-un algoritm, astfel încât cea din urmă funcţionează pe principiul “Combine, collect, question!”, având drept rezultat o redefinire a modului în care a ajuns să fie percepută… iar What Happened to Monday este rezultatul unui asemenea proces.
Ultimele rânduri pot părea o divagaţie inutilă într-o analiză de film dar este aproape dureros de conştientizat şi de acceptat de către spectator inovativul plusul de realism şi verosimilitate (sigur, ambalat alegoric) pe care îl aduce pelicula finlandezului, ce o separă radical de povestea lui Farmer axată exclusiv pe individualităţile condamnate in corpore la o viaţă trunchiată, acela că ajungem prea frecvent să fim obligaţi să ne construim/completăm existenţa pe baza conceptului de share artificial, tehnologic, că nu mai avem timpul să ne consumăm emoţional (cu bune şi rele) în mod direct, prin interacţiuni faţă în faţă cu semenii noştri sau prin experienţe nemijlocite în dinamicul spaţiu urban, şi că putem acumula astfel frustrări majore care să culmineze cu – cel puţin în cazul unora dintre noi – gândul sumbru că poate n-ar fi rău să fim criogenizaţi timp de câteva sute de ani având iluzia că ne-am putea bucura apoi de viaţă în mod plenar.
Cu alte cuvinte, să ajungem din raţiuni mercantile sau politice să fim obligaţi şi nu motivaţi ori încurajaţi să o facem, să ne înmormântăm singuri din punct de vedere spiritual (“We have to be a fake person…”/“It’s a slow, agonizing, soul-sucking death.”).
Avem pe ecrane un produs adult de Pop culture modern care, dincolo de entertainment, oferă cu adevărat câteva teme de meditaţie serioase, inclusiv despre ceea ce trebuie şi poate însemna familia şi sacrificiile necesare pentru supravieţuirea acesteia. Excepţional!
În opinia mea, What Happened to Monday reprezintă unul dintre filmele must-see din ultimii ani. “A shot of vodka”!
IOAN BIG
Sursa foto: Imdb
