Am învățat să gătesc în timpul studenției, la început de nevoie, apoi din pasiune. Nu m-am dat în vânt niciodată (cel puțin la început) după rețetele tradiționale, pe care le văzusem preparate de atâtea ori acasă. Când am descoperit revistele Good Food, am rămas siderată de cât de diferită putea fi mâncarea de acolo față de tot ceea ce știam eu. Rețete erau însă în același timp simple și complicate. Adică prepararea în sine era adeseori simplă. Dar ingredientele erau cu totul altă poveste. Pentru că, în vremea aceea, revista explora puternic gastronomia asiatică, condimentele și ingredientele specifice acesteia erau la ordinea zilei. Având în vedere că în Sibiu nu exista niciun hipermarket, cardamonul, laptele de cocos și garam masala erau de domeniul fantasticului. La început, citeam revista ca pe un roman, fiindcă nu puteam face aproape nicio rețetă de acolo. Lucrurile au evoluat între timp, am început să călătoresc tot mai mult și să experimentez gastronomia la ea acasă și, surpriză, ingredientele exotice au apărut și pe rafturile sibiene.
În timp, am redescoperit rețetele tradiționale învățate acasă și am re-învățat să le apreciez. Dar, pentru că pasiunea mea rămâne mâncarea complexă (în stilul gastronomiei franțuzești) sau cea exotică, nu am nicio problemă să alternez ciorba de urzici (că tot e de sezon) cu Tarte Tatin sau Mie Goreng. Acestea fiind spuse, nu pot să nu scriu ceva și despre modul american de a găti. După ce am devenit părinte, a trebuit să îmi adaptez pornirile gastronomice, pentru că nu puteam să îmi fac de cap pregătind fructe de mare pentru un copil mic. Am descoperit astfel faptul că, deși nu produce poate cele mai gustoase sau fine mâncăruri, modul american de a găti e simplu și, de multe ori, adaptat gusturilor unui copil. Biscuiții de ovăz cu banane și ciocolată, pastele cu chifteluțe de curcan și sos de legume sau brioșele și clătitele nu au cum să nu încânte copiii.
Acum trei săptămâni, când s-au închis școlile, mi-am dat seama că va trebui să gătesc mult mai mult decât înainte. De fapt, cred că niciodată nu am pregătit atâtea mâncăruri ca în aceste săptămâni. Fetița mea participă de multe ori la prepararea mâncărurilor, pentru că îi face o reală plăcere să vadă ce se întâmplă în bucătărie. Timp de o săptămână, i-am dat mână liberă în alegerea meniului. Nu-l voi reda aici integral, ci voi alege câteva preparate reprezentative. La micul dejun, a cerut clătite americane cu zmeură/ cu afine sau biscuiți cu banane, ovăz și ciocolată. Aceste rețete sunt printre cele mai simple pe care le cunosc, de fapt, sunt printre singurele pe care le țin minte.
Clătitele americane au un aluat mai gros decât acele crepes franțuzești subțiri. Un pahar de iaurt, aceeași cantitate de făină (cu o linguriță de praf de copt) și un ou sunt ingredientele de bază, la care se poate adăuga zahăr și vanilie. De obicei evit zahărul, dar adaug în aluat și câteva fructe congelate (prefer afinele) și le servesc cu sirop de arțar. Biscuiții am învățat să îi fac atunci când fiica mea era foarte mică (atunci nu puneam ciocolată, acum, evident, e ingredientul de bază). 2 banane zdrobite, cinci linguri cu vârf de fulgi de ovăz (mărunțiți sau nu) și ciocolată tăiată în bucăți. Din acest amestec se formează biscuiți care se dau la cuptor, la 180 de grade, pentru 15-20 de minute.
Un alt preparat solicitat de fiica mea au fost gnocchi cu sfeclă. Nu e mare fan al gustului de sfeclă, dar gnocchi îi plac foarte mult, iar aceștia sunt roz. Rețeta am găsit-o online și, sincer, culoarea e ceea ce m-a atras și pe mine. O sfeclă coaptă sau fiartă se mărunțește în blender și se amestecă cu 2 linguri de parmezan ras și cu un ou. Se adaugă un cartof copt (sau fiert) și zdrobit și 1 1/2- 2 cupe (măsura americană echivalentă la 250g- se pot cumpăra recipiente specializate din magazine) de făină. Aluatul rezultat se taie în fâșii, apoi fiecare fâșie se secționează în mici cilindri care pot fi modelați cu furculița (nu știu cărui copil nu îi va plăcea să se joace cu un aluat moale și roz închis). Gnocchi rezultați se fierb în apă cu sare până când se ridică la suprafață. Apoi, mie îmi place să îi prepar așa cum am învățat de la o familie de italieni în Toscana. Căliți în unt, cu câteva frunze de salvie (de preferat proaspătă, dar, în vremuri ca acestea, e bună și cea uscată).
Evident, nu las în seama fiicei mele alegerea meniului întregii familii. Dar acum, când ne petrecem tot timpul împreună, recunosc că ideile ei mă ajută să nu intru în pană de inspirație gastronomică. Mai mult decât atât, atunci când alege ea felul de mâncare, participă la preparare (și astfel are o ocupație departe de mediul online) și mănâncă cu mai multă plăcere.
