Pe 1 aprilie se împlinesc 30 de ani de existenţă a Teatrului Excelsior, singurul teatru din Bucureşti care are înscris în statut faptul că se adresează atât copiilor cât şi adolescenţilor. O existenţă neîntreruptă în pofida faptului că aproape două treimi din ea a fost petrecută pe drumuri, între diverse săli de împrumut sau închiriate. Forţa motrice a acestei instituţii create din idealism a reprezentat-o maestrul Ion Lucian, care a trecut în nefiinţă în 2012, având totuşi mulţumirea că echipa teatrului s-a aşezat la casa ei, în noul sediu de pe Academiei, însă perpetuitatea mişcării care s-o menţină funcţională a fost dată de o succesiune de oameni devotaţi ideii de a împărtăşi şi transmite tinerilor frumuseţea şi bogăţia teatrului ca formă de expresie şi comunicare. Echipa în totalitatea ei, care a înţeles că înscrierea într-o cursă lungă, cu predare de ştafetă, e ceva complet diferit de sprintul pe distanţă mică în căutarea de afirmare şi recunoaştere individuală rapidă.
Fără contribuţia întregii echipe, teatrul ar fi devenit, poate, în scurt timp, doar un simplu teatru cu performeri „meseriaşi” şi realizatori „eficienţi” la vânătoare de cronici favorabile, şi nu ar fi existat concursul de dramaturgie pentru adolescenţi New Drama, laboratorul de teatru tânăr Relief, programul de accesibilizare a spectacolelor pentru copiii şi tinerii cu deficienţe de vedere şi/sau auz Şi noi vedem teatru! sau festivalul Teen-Fest, ca să nu mai vorbim de workshop-uri, masterclass-uri sau conferinţe. Tot datorită echipei, inclusiv adulţii au ce să îşi amintească de cei 30 de ani de Excelsior, fie şi din perspectiva onorării într-un moment sau altul a invitaţiei ambalate ludic la retro- şi introspecţie, indiferent că ne gândim la Fluturii sunt liberi, Cea mai frumoasă floare din lume, Missouri Sky sau… Inimă de piatră.
Cât despre a ţine captivi prin arta spectacolului adolescenţii şi, mai ales copiii… este cel mai complicat lucru, o poate confirma orice practicant al teatrului. Acest public nu vine atras de numele vedetelor de pe afiş doar pentru că părinţii le recunosc de la televizor şi nu rămâne în sală pentru că scaunele sunt mai comode într-un sediu nou, ci pentru povestea în sine şi modul în care e ea spusă. Ori este o bucurie să văd adolescenţi atenţi la Minunata lume nouă a lui Huxley şi copii care încearcă, alături de adolescenţi, să pătrundă înţelesul Împăratului muştelor al lui Golding în condiţiile în care aceste texte sunt dificil de îngurgitat chiar şi de către adulţi… şi pentru asta meritul îi revine întregii echipe de la Teatrul Excelsior. Dintotdeauna. Chapeau! La mulţi ani, Excelsior!
Editorial de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi
