Spectacolul de teatru al anului 2019 în România, „Trei surori – un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov”, scris și regizat de Radu Afrim, e un vis nebunesc.
O născocire a oniricului ce te va urmări și te va sili să aluneci în capcana căutării unor noime absconse. Iar dacă ești un pedant consumator de teatru, montarea lui Radu Afrim te va pune să-l cauți pe însuși Anton Pavlovici. Deși, vezi bine, creatorul spectacolului te-a avertizat încă din titlu că l-a parcurs pe Cehov cu toată libertatea pe care și-o îngăduie unul dintre cei mai frumoși ciudați ai scenei românești contemporane.
Să zicem, punem cazul, că nu-ți place – din motive pe care refuz să le înțeleg, dar le respect existența – cum scrie Radu.
Atunci poate îți place cel mai important autor rus al zilelor noastre, Mihail Șișkin. Ale cărui replici reale dintr-un interviu acordat presei române pot fi identificate în spectacolul de pe scena TNB și care reprezintă cel mai virulent pamflet împotriva Rusiei putiniste pe care l-am auzit pe scena vreunui teatru din România.
Mărturisesc că tiradele m-au uns la suflet. Dar „Trei surori” a lui Afrim nu e o piesă politică, ci doar contemporană. Învăluită de imaginarea neimaginabilului, realizată de scenografa și arhitecta Irina Moscu. Înnobilată de modul în care regizorul știe să inerveze nervii optici ai publicului cu nuditate, cu imagini din „Odiseea spațială” a domnului nostru Stanley Kubrick, cu secvențe de mișcare descompusă și recompusă într-o succesiune de performanțe scenice amuțitoare. Și protejată de firele subțiri, însă deloc firave, ale pasiunii lui Radu Afrim de a crea un univers sonor – mișcător, insinuant, țipător, eclectic, împrumutând cadența mișcării scenice ca un dirijor care domină orchestra – la fiecare spectacol.
„Trei surori” e jazz pur, iar Afrim reorchestrează niște celebre teme din marea dramaturgie rusească, adăugându-le variațiuni contemporane care conduc la o înțelegere superioară a teatrului.
Sau îți doreai o montare tiranică, ținându-se de slova și de spiritul de peste veac a operei lui cehov, care se căina într-o scrisoare către V. F. Komissarjevskaia, la 13 noiembrie 1900 (știu din ca de obicei excelentul caiet-program de la TNB)? „Trei surori e gata, dar viitorul ei, cel puțin viitorul apropiat, pentru mine unul, e învăluit în negura necunoscutului. Piesa mi-a ieșit anostă, monotonă, stângace. Spun stângace, pentru că, printre altele, are patru eroine și o atmosferă mai întunecată decât întunericul, cum se spune. Piesa e complicată ca un roman, iar atmosfera ei, cel puțin așa se spune, e ucigătoare”.
„Trei surori” e un spectacol efervescent, vivant, șocant. Rod al căutărilor unui regizor care meditează și creează într-un univers paralel și ale unei echipe de actori remarcabili, pe care îi menționez fără evidențieri, căci e, în egală măsură, lăudabil că s-au impregnat , unii sunt deja veterani în domeniu, de spiritul afriminian: Raluca Aprodu, Natalia Călin, Flavia Giurgiu, Marius Manole, Emilian Oprea, Istvan Teglas, Irina Movilă, Ada Galeş, Ciprian Nicula, Florin Călbăjos.
Știu că nu așa se încheie un crochiu, dar ce voiam eu să le zic? Felicitări.
Material realizat de Horia Ghibuțiu
