Nu m-am gândit niciodată la orchestre, de pildă, ca la un eşantion social reprezentativ pentru o ţară.
Dar o discuţie cu un binecunoscut dirijor de origine sibiană, care lucrează cu orchestre din întreaga lume, a evidenţiat câţiva parametri pe care îi evaluează, atunci când întâlneşte o orchestră nouă. Şi care lui, ca dirijor, îi indică dimensiunea culturală a geografiei în care se află.
M-am abţinut să întreb ce crede despre România văzută prin perspectiva orchestrelor sale. Sau care sunt consideraţiile lui despre publicului spectator de la noi. Dar o altă convorbire cu un manager de filarmonică avea să evidenţieze faptul că, în afara festivalurilor mari, practic nu există public nou la spectacolele săptămânale din sala de concert.
„Am trecut de la Galaxia Gutenberg la Galaxia Zuckerberg”, avea să remarce, la aceeaşi masă a dialogului, cel mai respectat scriitor al Sibiului.
Cum vom aduce generaţiile tinere în sala de concerte, sau dacă dimpotrivă, concertele de muzică clasică vor trebui sa părăsească treptat spaţiile tradiţionale, pentru a întâlni un public nou, este o temă pe care o va rezolva, în timp, investiţia în educaţie (la pachet cu testele PISA). Sau poate dimpotrivă, soluţia va fi pur şi simplu una creativă, marketată corespunzător.
