STÉFANE MELLINO: Povestea Negreselor Verzi
Concert istoric (la propriu) susținut cu casa închisă la Club Control pe 6 iunie de trupa-cult Les Négresses Vertes în cadrul turneului de celebrare a trei decenii de la lansarea albumului de debut “Mlah” și a hit-urilor “Zobi la Mouche”, “Voilà l’Été” și “Hey Maria”.
În anii ’80, la Paris, se năștea unul dintre cele mai originale grupuri de rock alternativ din istoria Pop culture-ului francez, Les Négresses Vertes, a cărui muzică – construită inițial pe mesaje punk datorită provenienței membrilor din grupuri precum Les Maitres, Bérurier Noir, Les Ouvriers sau Lucrate Milk – reprezintă o fuziune neîncadrabilă stilistic între cabaretul popular de mahala (‘guinguette’), World music (prin influențele mediteraneene, orientale și sud-americane) și rock-ul în care chitara electrică a fost înlocuită de acordeon și care a evoluat post-2000 spre aranjamente electronice orientate spre dub lounge.
După debutul din 1988 cu “Mlah” și un neașteptat succes internațional (Les Négresses Vertes cântă exclusiv în franceză însă Madonna l-a cerut în mod special pentru OST-ul filmului “Dick Tracy”), alte trei LP-uri le-au consolidat reputația de entertaineri cu identitate aparte pe scena muzicală, fisurată însă profund în momentul morții la finele anului 1993 a liderului și compozitorului principal al trupei, vocalistul Helno, ajuns dependent de heroină.
Nevoite să se reinventeze și să se alinieze noilor trenduri, Negresele Verzi au revenit în atenția publicului datorită perseverenței chitaristului Stéfane Mellino, unul dintre fondatorii grupului, odată cu “Trabendo” (1999), conceput în linia sound-ului lui Gotan Project însă fără a renunța la influențele flamenco, Zingaro sau raï… dar în 2002 trupa se dizolvă pentru o perioadă ce s-a întins pe mai bine de 15 ani.
Les Négresses Vertes s-au reformat în 2017 în componența de bază pentru a sărbători live aniversarea “Mlah” și a fost o șansă nesperată să putem dialoga pe 3 iunie 2019 la Cluj – în cadrul TIFF – cu Stéfane, înaintea unui concert debordant de energie și de poftă de viață.
Sunteți un grup de prieteni petrecăreți care ați decis să vă transformați într-unul de muzică. Ce v-a determinat să faceți mai mult decât să vă întâlniți serile în bistro doar ca să stați la o tacla?
Ne-am cunoscut la începutul anilor ’80. Era prin ’82-’83, noi făceam cu toții parte din trupe diferite din Paris precum Bérurier Noir, Lucrate Milk sau Les Ouvriers, dar ne cunoșteam bine între noi. Ne-am întâlnit de mai multe ori și am ajuns să stabilim un soi de înțelegere ca să facem ceva împreună într-o bună zi. Nu prea știam însă să facem nici măcar muzică, așa cum nu știam să facem nici teatru și nici… sport, în fine, tot ce ne doream era doar să ne găsim ceva de făcut împreună.
Printre noi erau Paulo [Jean-Marie Paulus – n.r.], Mathieu [Matthias Canavese – n.r.], Helno [Nöel Rota – n.r.], pe care îi cunoscusem prin ’82 și, după ce au trecut cinci ani, am ajuns în sfârșit în momentul în care toată lumea era liberă, era pregătită, era disponibilă pentru a se implica în proiectul ‘Les Négresses Vertes’, inclusiv Gaby, Jo Roz și Iza. Pe atunci eu locuiam în sudul Franței pentru că lucram pentru tatăl meu iar Paulo m-a sunat și mi-a zis ‘Noi am compus un cântec care se numește “Zobi la Mouche”’. ‘Bine, bine…’. Au venit, l-am cântat și le-am spus ‘Este uriaș… este enorm! Nimeni nu a mai făcut vreodată un cântec ca ăsta!’.
Așa a început totul. Am avut o primă săptămână de repetiții într-un studio micuț din Paris ca să vedem încotro ne îndreptăm după care eu am simțit cu putere că acest grup avea absolut toate ingredientele care-i trebuiau. Ca niciodată în viață, întâlnisem niște oameni cu care eram într-o osmoză totală și unică. Și nu doar eu am simțit că se întâmplă ceva unic, ceva excepțional, ci și ceilalți, încă din primele clipe…
Am fost convinși de acest lucru nu doar pentru că eram o gașcă de amici care se înțelegeau bine și se distrau împreună ci pentru că, după ce am început să cântăm, să repetăm, unul, și apoi un al doilea cântec, cu toții ne-am mirat cât de firesc și de ușor ne este să o facem.
Dar ce v-a determinat să vă îndreptați spre acest gen de muzică, purtătoare prin versuri a unor mesaje deseori foarte serioase? Muzica pe care o faceți, în ciuda aparențelor, nu este una foarte ‘light’…
Noi aveam deja o idee de bază, cea de a face muzică acustică, cu acordeon și chitară rece, pentru că ne doream să putem fi în măsură să cântăm oriunde, chiar și în stradă. Ori dacă îți propui să cânți în stradă nu merge să folosești chitare electrice căci ai nevoie de electricitate și de o mulțime de alte lucruri. Noi voiam să facem o muzică foarte puternică interpretată acustic.
În al doilea rând… noi eram punk, pentru că, venind din acele grupuri de care îți spuneam la început, Lucrate Milk, Bérurier Noir sau Les Ouvriers, eram și noi parte a rezultatului ideologiei Punk în Franța.
Nu eram punkeri în stil englezesc pentru că nu eram englezi însă în mintea noastră gândurile erau pe aceeași linie și, în plus, era o concordanță între ideea de punk și muzica acustică, care a dat acest soi de iminență, de urgență, devenită ‘marca’ specifică Négresses Vertes.
Ai menționat “Zobi la Mouche”. Credeam însă că prima voastră înregistrare a fost piesa “200 Ans D’Hypocrisie”…
Nu, asta a fost după “Zobi la Mouche”. “200 de ani de ipocrizie” este un cântec pe care l-am compus abia în anul 1989 când s-a sărbătorit Bicentenarul Revoluției [Franceze – n.r.], când ni s-a cerut să realizăm o piesă tematică.
Din punctul nostru de vedere însă, în pofida unei revoluții, nimic nu se schimbase în Franța. Dacă ești sărac, dacă provii dintr-un mediu pauper, defavorizat, ești privit cu aceiași ochi și acum de către ‘nobili’.
Singura diferență e că nu mai există monarhia, că regii au murit, însă burghezia este cea care i-a înlocuit pe regi. Ideea e că ne-am dat seama că deși a fost o revoluție și s-au întâmplat de atunci multe evenimente, lucrurile au rămas într-o anume măsură aceleași, în Franța poate mai mult decât în oricare altă parte.
Un ideal ca “Libertate, Egalitate, Fraternitate” nu reprezintă decât o înșiruire de cuvinte. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Când provii dintr-un anumit ‘millieu’ te vezi aproape întotdeauna obligat să te întorci în acel ‘millieu’, realitate pe care, în esență, toată lumea o cunoaște.
Dacă tot discutăm de conotații potențial sensibile, trăim într-un secol în care, post-9/11, suntem dominați de temeri și în care câteva versuri din hit-ul vostru “Zobi la Mouche” din anii ’80 pot fi citite într-o cheie neliniștitoare: “Cei care citesc Biblia/Deschizând gura/Devin ținte atrăgătoare…”.
Da, doar că nu e vorba doar de arabi. Vezi, am scris acest text pe când aveam vreo 30 de ani și de atunci, în permanență, a rămas prin actualitatea sa la temelia a ceea ce vor să transmită Negresele [Verzi – n.r.].
De ce și în ziua de azi Les Négresses Vertes au încă un efect atât de mare asupra publicului?
Deoarece cuvintele și-au conservat aceeași prospețime ca și muzica și transmit acest sentiment de urgență vorbind în general despre ipocrizie, pentru că “Zobi la Mouche” nu se referă doar la Biblie, ci și la cei care citesc Coranul, Talmudul, ș.a.m.d., în fine, toate formele de integrism, oricare ar fi aceasta. Integrismul nu a intrat niciodată în vederile noastre, nu intră și nici nu va intra vreodată.
Ați contrabalansat acest tip de mesaje cu unele mai lejere, cu caracter, să le spunem, estival, precum “Sous les soleil de bodega” sau “Voila l’été”. Doar că le cântați în franceză. V-ați așteptat să aveți un succes atât de mare în țările… saxone?
Nu, deloc. Dar eu cred că dincolo de muzică, dincolo de cuvinte, dedesubtul lor, există energia, acea energie pe care suntem capabili să o degajăm ca grup, ca personaj colectiv. Asta depășește limbajul.
Acesta este limbajul universal. Nu mai ai nevoie să înțelegi ce ți se povestește. Este ca pe vremea când aveam 8-10 ani și am auzit prima oară Rolling Stones la radio. I-am înțeles fără să le pricep cuvintele.
Sigur că nu ne comparăm cu Rolling Stones dar, pe scenă fiind, simți ceva în tine care transcende limbajul, iar franceza sau româna nu mai contează… doar simți.
Îmi imaginez că nu v-a fost ușor să treceți peste moartea lui Helno și să continuați. El a fost pentru voi ce era Brian Jones pentru Stones…
A fost dur, a fost cu adevărat dificil. El a murit în 1993 când deja începuserăm să lucrăm cu el la albumul “Zig-Zague” [al 4-lea album al trupei, lansat în ’94 – n.r.] și când s-a întâmplat acest lucru am decis în mod evident că totul trebuie luat de la zero.
Dar eu cred că ne-am reinventat cu adevărat odată cu albumul “Trabendo” care a ieșit în 2000, unde am reușit să propunem o nouă muzică, o nouă scriitură și o nouă energie, toate elementele ce caracterizează Les Négresses Vertes, pentru a deveni interesanți inclusiv pentru generațiile mai tinere.
Am crezut și încă mai cred că în momentul în care o persoană ca Helno dispare, tu, de fapt, nu ai cum să te reinventezi făcând aproape același lucru. El avea doar 29 de ani, eu 30, deci nu aveam cum să-mi imaginez atunci că un tip ca el va muri. Părea imposibil. E ca și cum ești în mașină și, dintr-odată, te proptești într-o rigolă.
Bine, dar ca să te ridici din nou la suprafață e foarte greu fiindcă, între timp, alte trupe au găsit calea spre succes și au fost adoptate de publicul mai tânăr. Asta era inevitabil.
Da, ne-a trebuit mult curaj, dar ne-am dat seama că nu era numai grupul lui Helno și nu doar Helno înseamnă Les Négresses Vertes pentru public. Cu toții formăm acest grup, cu toții compunem, cântăm și contribuim la istoria sa.
Sigur, Helno era figura noastră reprezentativă și e păcat că l-am pierdut, dar am putut continua realizând că existăm și noi – prin noi înșine – și noi, de asemenea, suntem figuri reprezentative pentru grup. A fost dur, evident, însă am putut trăi și exista pentru că eram un grup și nu doar un vocalist solitar.
În ultimii ani ați avut totuși o sincopă. Ați decis să mergeți pe căi diferite și până la această reunire pentru celebrarea “Mlah” v-ați implicat o perioadă în proiecte personale.
Da, și asta e normal pentru că, între 1987 și 2002, când am decis să ne oprim, au trecut 15 ani.
15 ani de exclusivitate. 15 ani în care nu ai făcut decât să mănânci, să bei și să nu fii decât o Negresă Verde, ori când ajungi să împlinești 40 de ani simți nevoia să faci și altceva, să întâlnești și alți oameni, să îți întemeiezi o familie, să ai copii, să te detașezi un pic de Négresses Vertes și să-ți dezvolți proiectele personale.
Să produci discuri, să cânți cu altii, ca să te hrănești mai mult și cu altfel de muzică, ca să evoluezi tu însuți ca muzician, să devii cineva și în alte părți și nu doar în Négresses Vertes.
Nu ne-am gândit în special la asta acum 17 ani când ne-am oprit însă a fost totuși unul dintre motive și acum asta ne prinde extrem de bine întrucât această lungă pauză ne-a făcut pe fiecare mai consistenți, mai deschiși, mai de încredere.
Putem să ne bazăm mai bine unul pe altul pentru că fiecare are idei noi cu care poate contribui în cadrul grupului.
Cum v-a afectat faptul că în acești ani muzica voastră a fost reinterpretată sau remixată cu succes de alți muzicieni precum William Orbit, Fat Boy Slim sau Massive Attack?
Noi am fost întotdeauna deschiși față de muzica nouă. Căci de aceea continuăm să iubim ceea ce facem.
Iar ceea ce iubim fiecare dintre noi din muzică este de întindere mult mai mare decât ceea ce cântăm noi înșine. Eu mi-am păstrat aceeași ureche deschisă pentru muzică, rămân o persoană foarte curioasă care vrea tot timpul să descopere lucruri noi și nu una care s-a oprit la o epocă sau la un stil anume, care să rămână încremenit în preferințele sale de început.
Sunt de asemenea conștient că a cunoaște și alți muzicieni îți permite să dobândești o altă viziune, ce vine să o îmbogățească pe cea a întregului grup al nostru. Cand am ascultat “Face À La Mer” [remixul lui Massive Attack – n.r.] a fost pentru noi o revelație și vei vedea mâine în concert că interpretăm o versiune foarte apropiată de remix, mai apropiată de acesta decât de cantecul original.
Dacă în România cântați pentru prima oară deci este greu de anticipat cum veți fi primiți de către public, în Franța sunteți arhicunoscuți. Cum a reacționat publicul de acolo la revenirea voastră pe scenă?
În fapt, mă simt complet depășit de situație pentru că renumele nostru a devenit mai mare decat mă așteptam.
Noi am fost un grup punk ce emanam acea energie debordantă de care aminteam și văd că, peste noapte, am devenit un grup… ‘clasic’. Cântecele noastre se difuzează la radio de mai bine de 30 de ani și noi n-am făcut nimic pentru asta. Nu ne-am propus niciodată să facem cântece care să fie apoi difuzate la radio timp de 30 de ani.
Noi ne-am zis doar să facem muzica ce ne place și celui care ne-ar fi spus ‘Faceți aia sau faceți ailaltă’ i-am fi spus ‘Nu, nu, nu, noi facem ceea ce vrem noi.’.
Nu ne spune nimeni ce trebuie și ce nu trebuie să facem. Și iată că se dovedește cu timpul că așa a fost bine, astfel că trebuie să rămâi integru și, de la început până la sfârșit, să cânți cu fața la public astfel încât să îi poți privi pe cei care te-au văzut și acum mulți ani și care revin la concert cu teama că nu vor retrăi ce au trăit cu 30 de ani în urmă. Și s-a adeverit pe scenă în ultimul timp că, fără să vrem, și noi ne-am pus această întrebare:
‘Vom retrăi ceva din experiența de acum 30 de ani?’.
Și de fapt e chiar mai bine căci sunt 30 de ani de experiență în plus iar cântecele arată că și-au păstrat energia și conțin ceva eclatant care ne depășește, ceva din acel limbaj universal de care ziceam. În ziua de azi, oamenii de vârsta noastră vin la concert cu copiii, ei își amintesc de cântece dar copiii sunt și ei mulțumiți datorită acelei energii pe care o simt. E ceva care continuă să le vorbească și azi iar asta este nesperat.
Am plecat în acest turneu cu gândul să facem câteva concerte și s-au adunat deja până acum peste 120, iar asta ne-a făcut să prindem din nou gustul lor, să ne dăm seama încă o dată cât este de bun acest… vin.
Când am conceput “Mlah” nu visam să ajungem să facem turul lumii cu el, părea o nebunie, dar acum toată lumea zice ‘Wow!’, ‘Wow, ce se întâmplă?!’. E prematur totuși să ne fixăm asupra unui proiect anume, cum ar fi să scoatem un nou disc, nu, nu, vom trăi din plin ce ni se întâmplă dar dacă se ivește vreo șansă o vom folosi.
Închidem cu originea numelui fiindcă o legendă zice că un spectator la unul dintre primele concerte v-a numit astfel cu trimitere la “Regele Kitsch”-ului, Tretchikoff, iar alta că ați fost insultați prin ’87 într-un bar cu acest apelativ de către un bodyguard pentru că v-ați vopsit părul verde pentru o petrecere. Unde este adevărul?
În realitate este inspirat de cântecul “La Danse des Négresses vertes” [de pe “Mlah” – n.r.], o formă proprie de manifest antirasist din anii ’80. “Colorantul din eprubete / Pentru copii cu capete de sărbătoare / Acuarelă genetică…” era felul nostru de a spune că suntem sătui de prejudecăți, ca cele că negrii sunt buni doar să facă muzică iar albii să devină bancheri sau galbenii lucrează la drumuri… ni se fâlfâie de toate astea.
Noi suntem ‘negresele verzi’, o rasă nouă căreia nu i se poate pune vreo etichetă și pe care o doare în cot de idei preconcepute legate de alți oameni, indiferent de cine sunt aceștia sau de culoarea pielii lor, de unde vin sau cine sunt.
Știi, eu am 58 de ani și generația din care eu fac parte n-a participat la vreun război.
Tatăl meu a fost în război în Algeria, bunicul meu l-a făcut pe cel din ‘40, străbunicul meu a luptat în 1914, și iată… noi suntem prima generație europeană care n-a fost la război, ceea ce ne-a dat șansa să rămânem împreună și să purtăm în noi o idee reală și nu una politică, de business sau legată de bani, ci o idee muzicală adevărată, trăită, dusă mai departe, asumată, de ceea ce sunt oamenii și ceea ce trebuie ei să fie prin fraternitate, prin împărtășirea cu alții și prin… frumos.
N.R.: Les Négresses Vertes au susținut două concerte memorabile în Romania, la Cluj, în cadrul TIFF (4 iunie 2019, Casa de Cultură a Studenților), și la București pe 6 iunie 2019 la Club Control.
IOAN BIG | Dialoguri fără note | Interviuri
credit foto: Andrei Muşat
