În noul mileniu, Roman Tolici (n. 1974) reprezintă una dintre valorile confirmate ale artei plastice româneşti, ale cărui lucrări au putut fi admirate deja în numeroase expoziţii din muzee şi galerii din Bucureşti, New York, Stuttgart, Praga, Bruxelles, Moscova, Paris ori Chişinău.
Puţini însă îşi amintesc sau ştiu că până la a deveni un tânăr pictor de succes, Roman a trudit în slujba creativităţii vizuale în tabăra pragmatică, cea a publicităţii şi comunicării “industriale”. Tocmai această dublă experienţă, de fost designer în spaţiul corporatist şi de actual artist 100% neînregimentat, a stat (probabil) la baza propunerii venite din partea echipei The Institute de a face parte din board-ul creativ al Romanian Design Week, cu responsabilitatea de a evalua proiectele înscrise şi a face selecţia finală la secţiunea Graphic Design & Ilustraţie.
Parte din ceea ce vom vedea între 18 şi 26 mai în expoziţia RDW din clădirea BCR din Piaţa Universităţii este rezultatul modului în care Roman Tolici a judecat lucrările propuse de membrii industriilor creative bucureştene doritori să îşi măsoare forţa creativă într-o competiţie deja tradiţională, în care miza este participarea în jocul comunitar şi mai puţin cea asociată cu presiunea de a se vedea în final învingător sau învins.
Din artist judecat el însuşi de către public şi critică pentru lucrările sale, Roman Tolici s-a aflat pentru întâia oară în poziţia de judecător al creaţiilor altora, o bună ocazie pentru noi de a vedea cât de mult i s-a schimbat perspectiva asupra lumii odată cu trecerea timpului.
Roman, ai doar 45 de ani. Faptul că picturile tale au ajuns deja exponate permanente în muzee nu te face să te simţi bătrân?
Nu, pentru că asta nu are legătură cu vârsta mea. De exemplu, ce am în colecţia de la MARe [Muzeul de Artă Recentă – n.r.] sunt lucrări achiziţionate de proprietar pe vremea când eram mult mai tânăr iar de cele de la MNAC [Muzeul Naţional de Artă Contemporană – n.r.] nu mai vorbesc, la fel… Cu toate că eu, într-adevăr, mă simt mai bătrân, dar din cauze fireşti, biologice.
Au trecut mai bine de două decenii de când te-ai dedicat aproape exclusiv picturii. S-au consumat de atunci o serie întreagă de experienţe personale. Privind în urmă, cum s-a schimbat lumea lui Roman Tolici în acest timp?
Aş zice că s-a schimbat şi… nu s-a schimbat, pentru că noi oamenii, în general, nu ne schimbăm radical. Avem doar nuanţări de diverse feluri. Una e sa fii artist tânăr, dătător de speranţe pentru tine şi pentru cei din jur, şi alta este să fii un artist matur care nu-şi mai pune problema dacă e sau nu talentat, dacă e vreo speranţă în el sau nu e. Lumea, publicul, vrea mereu sânge proaspăt şi atunci cred că pentru orice artist e destul de dificil să evolueze printre toate problemele care-l înconjoară şi să rămână apoi în continuare proaspăt. Dar misiunea artistului este în general dificilă, aşa că nu mă plâng.
Adică vrei să-mi zici că lumea din jur, Bucureştiul în care pictezi, e la fel ca acum 20 de ani?
Mie, Bucureştiul mi-a plăcut tot timpul, mi s-a părut un oraş frumos. Sau poate nu un oraş frumos cât unul interesant şi care lasă loc mult interpretării. Obişnuiesc să fac comparaţia cu Praga. Încă de când am ajuns acolo, mi-am zis ‘OK, într-adevăr, e oraşul de aur, dar n-aş putea locui aici pentru că totul e deja gata făcut, totul e atât de frumos şi de perfect.’. La noi nimic nu e perfect, nimic nu e gata făcut, nu vezi o stradă dusă cap-coadă până la un punct.
Chiar dacă vezi momente bune, inevitabil o să treci şi prin gropi, o să vezi clădiri frumoase dar dărăpănate sau clădiri super-urâte lăsate lângă nişte palate. De parcă oraşul te-ar lăsa să adaugi mental momentele lipsă. Din această cauză, mie, ca artist cel puţin, Bucureştiul mi se pare foarte ofertant. Ca cetăţean… mai puţin.
Deci a fost invers, lumea este cea care te-a schimbat pe tine ca artist? Mă gândesc la cât de radical erai în manifestele tale artistice apropo de consumism sau de religie… asta apropo de iepuraşii tăi din “Evanghelia de după Crăciun”.
Da, s-a schimbat viziunea dar s-a schimbat mai degrabă datorită plictisului… nu ştiu dacă ‘plictis’ e cel mai bun termen dar mie nu-mi place să abordez la nesfârşit un subiect, adică ‘OK, am găsit o temă’ precum cea cu iepuraşii – care a şi prins maxim la public -, de puteai să mă găseşti şi acum în 2019 făcând iepuraşi din ce în ce mai pufoşi, din ce în ce mai însângeraţi.
Nu, eu am trecut mereu de la o temă la alta şi, desigur, unele sunt mai acide iar altele mai puţin, iar vârsta, experienţa, astea şi-au pus şi ele amprenta. Poate am devenit mai flexibil în unele privinţe, sau pur şi simplu s-au schimbat zonele de interes. Sunt ok cu toate lucrările mele, căci toate sunt ale mele, dar, de la o serie la alta, observ oamenii înclinaţi să îmi aducă remarci gen ‘Astea sunt OK dar iepuraşii au fost benga’, ştii? Fuck you cu ‘iepuraşii’, gata, a fost, s-a terminat.
Nu vreau să mă autopastişez, încremenit într-un proiect care a avut succes. Şi atunci da, dacă cineva vrea să vadă o evoluţie sau o involuţie… da, poate urmări pe site [romantolici.ro – n.r.], în funcţie de anii lucrarilor, diversele subiecte abordate şi care sunt temele care m-au preocupat de-a lungul timpului. Când am ajuns să mă simt foarte comod cu un subiect l-am dat deoparte şi am căutat altul şi asta, desigur, presupune să o iei de la capăt de fiecare dată. Asta implică practic experimentul, în care nu e musai să o nimereşti de fiecare dată. Ideea este că eu îmi urmăresc propriile trăiri şi zone de interes artistic, şi nu lucrez la cererea publicului.
Cât este de importantă judecata şi verdictul publicului, a oamenilor din jur, în ce priveşte lucrările tale?
Este cunoscut faptul că artiştii sunt nişte munţi de orgoliu şi probabil nu fac nici eu excepţie, dar inevitabil, reacţiile publicului sau ale criticii n-au cum să rămână fără urmari. Poate urmări care vin în contradicţie cu reacţiile negative, sau poate înverşunări şi mai mari. Căci nu ai cum să-ţi păstrezi coloana dacă pe acest drum nu te echipezi şi cu nişte ochelari de cal.
Pentru Romanian Design Week te-ai transformat din judecat în judecător. Din ce-ai zis mai înainte, ceilalţi trebuie să ţină cont de părerea ta?
Păi… nu prea au încotro. Am fost invitat să jurizez iar eu am acceptat. N-a fost prea simplu pentru mine întrucât nu am mai fost pus în această postură.
Aproape tot ce-am văzut acolo au fost lucruri faine. Sigur însă că a trebuit să selectez în final nişte lucrări pe bază de punctaj iar matematica a ieşit cum a ieşit, astfel că, inevitabil, unii au reieşit a fi mai buni, altii mai inventivi, alţii cu bani mai mulţi au reuşit să facă nişte lucruri mai de calitate şi aşa mai departe, dar – în orice caz – pentru mine a fost o experienţă interesantă şi o punere cumva la curent cu ce se mai întâmplă în această zonă [graphic design & ilustraţie – n.r.], de care n-aş putea spune că mai sunt foarte apropiat.
Din ce-am văzut, nu cred că se poate vorbi de o trăsătură caracteristică graficii designului românesc. Lumea e acum deschisă şi e vizibil faptul că toţi au acces la această lume deschisă.
O văd, se inspiră din ea, ştiu ce se face în afară. Per total, e îmbucurător că sunt oameni care pun osul cu adevărat la treabă. Iar faptul că The Institute organizează evenimentul ăsta de mulţi ani este un lucru extraordinar, construind cadrul unei competiţii unde creatorii pot să se compare între ei, iar publicul îi poate vedea, se poate educa în această direcţie. Asta în condiţiile în care avem atât de multă nevoie de frumos. În Romania suntem înconjuraţi de urât. Foarte mult urât.
Avem mult de muncă pe partea estetică în toate zonele posibile… străzi, arhitectură, reviste, filme, pictură, obiecte de orice fel.
Ce crezi că se va întâmpla cu aceşti tineri pe care i-ai selecţionat şi ale căror lucrări vor fi expuse în cadrul Romanian Design Week? De fapt, ce crezi că i-a împins să se înscrie în RDW?
Mi-e teamă că nu-ţi pot răspunde ce îi împinge pe ei, pentru că eu am văzut în piaţă şi lucruri foarte faine care ar fi putut fi înscrise în RDW dar care nu au fost. Oamenii sunt diferiţi. Dintre cei înscrişi au fost selectaţi cei mai buni, de jurii formate din mai mulţi profesionişti, aşa cum se practică, iar ce-i împinge pe toţi este probabil dorinţa firească de a-şi prezenta lucrările, de a se compara cu alţii. Ce se întâmplă dupa asta… habar n-am. În principiu, înapoi la treabă.
Cu ceva ani în urmă vorbeai de “o abordare a artei în mod asumat şi profesionist”. Privind spre tineri, continui să mai ai această convingere?
Absolut… da. Ar trebui să pună osul la treabă pe bune. Spre deosebire de generaţia mea, tinerii care ies acum de pe băncile şcolii trec printr-o ecuaţie diferită, internetul le oferă atâtea oportunităţi, au mult mai multe facilităţi decât noi, mai multe posibilităţi, lumea este cu adevărat deschisă. Astea, deşi în aparenţă pare că ar trebui să uşureze tot procesul şi oamenii să ştie ce au de făcut… în fapt, de multe ori, în mod paradoxal, le îngreunează drumul.
În plus, chiar dacă sunt atât de multe opţiuni, ele vin la pachet şi cu mărirea numărului celor care vor să facă artă. Când eu am terminat facultatea, din generaţia mea au rămas pe piaţă, ca artişti asumaţi, foarte puţini. Îi numeri pe degetele de la o mână. Acum cred că rămân mult mai mulţi care vor să intre în această zonă şi de multe ori am impresia că mulţi dintre ei se aşteaptă să fie simplu, să facă o chestie, o găselniţă pe care să o transpună cumva şi… să obţină un succes rapid, precum like-urile de pe internet.
De mult prea multe asemenea ‘aprecieri’ se observă însă lipsa muncii. Oamenii parcă s-au dezobişnuit în a munci cu adevărat, iar în arta plastică chiar e nevoie de foarte multă muncă. Căci în final, pentru rezultate reale, tu eşti cel care trebuie să ai de unde-ţi selecta lucrările cu adevărat bune. Când ai doar 20 de lucrări şi crezi că toate sunt geniale, eşti departe de adevăr.
Vorbind de aceste opţiuni multiple, unde mai este graniţa între design şi artă, între formele de expresie Pop(ulare) şi arta cu majuscule?
Cumva, lucrurile se triază dar se şi întrepătrund pe alocuri. Un artist sau un designer nu e suficient să fie talentat şi să muncească mult. Trebuie să îndeplinească multe alte condiţii, trebuie să citească, să se cultive, şi nu doar în domeniul care îl vizează direct, şi în plus să fie şi o persoană care să poată să comunice bine interuman. A putea spune că pentru un designer e un pic mai simplu, căci ce face e supus în principiu comenzii.
Un artist însă este propriul comanditar, care pe deasupra operează cu termeni pur poetici. Şi probabil, tocmai poezia pură este graniţa dintre design şi artă, iar căutarea frumosului este ceea ce le uneşte.
Interviu de IOAN BIG, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti
