DIANA CAVALLIOTI: “Am văzut cealaltă parte din mine”
În unele seri, o tânără mamă milenială plină de căldură, spontaneitate şi francheţe, călătoreşte înapoi în timp pentru a se transforma într-o cinică, dură şi duplicitară manipulatoare sexuală din secolul 18.
Pentru câteva ore, ultratalentata actriţă Diana Cavallioti devine Madame de Merteuil. Madame de… cine?
A juca unul din rolurile pivotale într-o poveste ‘de budoar’ despre amoralitatea aristocraţiei pariziene din anii ce au urmat Revoluţiei Franceze presupune asumarea curajoasă a unui număr considerabil de riscuri asociate cu punerea în scenă: irelevanţa pentru publicul din secolul 21, căderea în trivialitate printr-un tratament excesiv de erotic, anihilarea empatizării cu personajele ca urmare a unei abordări deliberat cinice şi detaşate emoţional, sau specularea forţată pe marginea contextului socio-politic de dragul ‘contemporaneizării’ textului original scris de Choderlos de Laclos în 1872 şi adaptat pentru teatru de Christopher Hampton.
În plus, cel puţin o parte dintre spectatori vor compara spectacolul lui Cristi Juncu de la Teatrul Mic cu două adaptări cinematografice devenite ‘clasice’, apărute aproape simultan la finele anilor ’80: “Dangerous Liaisons” al lui Stephen Frears şi “Valmont” al lui Milos Forman.
Ca atare, distribuţia ce are în frunte tandemul Florin Piersic Jr. (Valmont) – Diana Cavallioti (Marchiza de Merteuil) va fi judecată inevitabil prin comparaţie cu John Malkovich-Glenn Close şi Colin Firth-Annette Bening.
După ce am văzut-o, îmi permit să afirm că montarea de la Teatrul Mic trece cu succes orice test comparativ şi reprezintă una dintre experienţele teatrale absolut ieşite din comun din acest an.
Acestea fiind spuse, întrebările fundamentale rămân: cât de bine coabitează Diana Cavallioti cu antitetica Marchiza de Merteuil şi cât de mult ficţiunea se construieşte pe realitate?
Pentru a afla chiar de la ea răspunsurile m-am concentrat pe acest rol, evitând în mod deliberat să aduc în discuţie aportul Dianei la alte montări din stagiunea actuală a Teatrului Mic (“Ţinutul în miezul verii”), Metropolis (“Iubire isterică”, “A douăsprezecea noapte”), Tineretului (“Un bărbat pentru Sara”) sau Naţional (“Nebun din dragoste”).
Diana Cavallioti | Credit foto: Matei Buta
Plecând de la rolul tău din “Legături primejdioase”, trebuie să încep cu o întrebare personală: eşti, după propriile spuse, un temperament coleric, ai… ‘instincte violente’, urăşti găştile şi bisericuţele, ai rămas şi acum extrem de sinceră şi directă, cam tot ce nu e Marchiza de Merteuil. Cum te-ai transformat în aceasta?
E foarte complicat… nu m-am gândit la asta până acum.
De obicei, după ce fac un rol, ajung să mă întreb cum am ajuns aici dar la Madame de Merteuil încă n-am ajuns în punctul ăsta, dar uite, o să mă gândesc acum. Lucrul cu Cristi este întotdeauna magie, adica nu ştiu cum m-a adus aici pentru că, practic, e felul lui de a te aduce pe o cale şi a crea apoi un personaj împreună.
Căci e clar că nu am lucrat singură la personajul ăsta. Sigur, aveam o părere despre el, adică citind un text îţi faci o părere despre personajul pe care urmează să îl construieşti… aveam o părere şi, nu ştiu, poate am văzut-o [pe Merteuil – n.r.] aşa cum mă văd pe mine într-o altă viaţă.
Am văzut cealaltă parte din mine, aia violentă, dar transpusă într-o altă epocă.
Cumva, cred că se citeşte – sau sper să se citească – faptul că mintea ei este… nu ştiu cât de diabolică, dar cu siguranţă violentă în cruzimea ei. Chiar şi spune asta, da… deşi nu ştii din ce vine. Sau, mă rog, eu ştiu dar nu vreau să dezvălui pentru că e ceva ce trebuie să descopere fiecare spectator în parte. Deci la personaj am ajuns împreună cu Cristi pentru că am pornit de undeva unde îmi susţineam foarte tare ideea mea despre acesta şi, cumva, el a şlefuit-o.
Hmm, deci te simţi bine în pielea personajului…
Absolut, pentru că nu ai cum să joci un personaj în pielea căruia nu te simţi bine.
Cred că asta e de fapt mintea bolnavă a actorului în care ajungi să te simţi natural cu tot ce faci pentru că altfel nu se poate. Nu pot să ies în fiecare seară să joc un rol în pielea căruia nu mă simt bine.
Mă rog, în pielea… cu ghilimelele de rigoare. Ba chiar îmi face plăcere că iese din actor ce trebuie să iasă prin personajul acela. Cred că noi, oamenii, le avem pe toate iar actorii reuşesc să exprime şi ceea ce avem foarte adânc ascuns în noi.
Bine, atunci schimbăm perspectiva. De ce crezi că te-a ales Cristi Juncu pe tine?
Asta m-am întrebat şi eu, pentru că la Cristi am jucat până acum doar roluri de ingenuă, de fetiţă dulce şi inocentă, de… nu ştiu, am trecut la o altă etapă, chiar nu ştiu ce-a văzut.
O fi fost ceva. 🙂 În aceeaşi măsură, m-am întrebat întotdeauna ce-a văzut Laszlo Bocsardi la mine când mi-a dat să joc Gertrude, rolul meu de debut [în montarea de la Teatrul Metropolis din 2008 – n.r.], deci o femeie puternică care, mă rog, până la urmă e înghiţită de ce se-ntâmplă.
Dar totuşi am jucat Gertrude în “Hamlet” la 20 de ani. Eu fac o oarecare acoladă, mi se pare că rezultă cumva că există ceva şi se vede ceva la mine mai mult decât… dar totuşi, dacă stau acum să mă gândesc la Cristi, de unde până unde de la fetiţa aia drăguţă am ajuns la Madame de Merteuil? Nu ştiu să zic.
Cine este de fapt această Madame de Merteuil?
Este o feministă convinsă dar nu una modernă care se bate cu pumnii în piept despre asta. E o feministă activistă care face totul pentru femeie.
Deşi are şi victime colaterale în războiul pe care-l duce, e o susţinătoare a feminităţii, a frumosului şi e de bine pentru cine se află pe lângă ea şi nu împotriva ei. Dar e clar că pentru ea bărbaţii sunt aşa… o virgulă.
Madame este o practicantă antrenată a jocului social şi spun joc pentru că singura miză este satisfacerea propriului ego. Cât de relevant mai este atunci personajul pentru spectatorul din secolul 21? Ne mai permitem să practicăm un asemenea joc?
Din păcate, nu.
Pentru că ne-am găsit altfel de jocuri, pe reţelele de socializare. Într-un fel sau altul facem şi acolo un soi de joculeţe. Faptul că ne comentăm unii altora şi încercăm să băgăm tot felul de fitile şi râci e un soi de joc dar nu mai are nici savoarea şi nici frumuseţea unui asemenea gen de joc ca cel al lui Merteuil.
Nu ştiu dacă e relevant în contextul acesta dar cred că este savuros, cred că e ceva ce ai vrea şi tu să trăieşti. Individual, s-ar putea să fie, s-ar putea să te incite la o dezvoltare a socialului tău de zi cu zi.
Personajul tău aparţine tipului de ’master of the game’, o femeie dominatoare precum Vassa Jeleznova al lui Maxim Gorki. Se sugerează şi aici că matriarhatul este soluţia pentru conflictul social?
Cred că asta ni se sugerează de foarte mult timp prin foarte multe opere de artă, prin opere scrise, dar probabil că de asta matriarhatul a rămas un pas în spate, pentru că e nevoie de bărbat ca frontman… însă, de fapt, cine conduce?
Eu aş pune întrebarea asta în general: cine conduce? Haideţi, fiţi sinceri… Părerea mea. 🙂
Unele mişcări feministe în mare vogă actualmente în social media, precum #MeToo, au plecat din mediul tău profesional. Cum le percepi?
Extrem de exagerate.
Prin “politically correctness”-ul care a luat o amploare de neînchipuit, de nu mai poţi să spui absolut nimic că sigur superi pe cineva, s-a tăiat practic libertatea de expresie, ceea ce nu mi se pare corect.
Aş vrea să pot spune exact ceea ce gândesc şi tu să nu te superi dacă am o părere diferită de a ta, mai ales că nu vreau să te jignesc.
Atâta vreme cât nu vrei să jigneşti şi cât nu ai intenţii violente sau agresive, nu înţeleg de ce trebuie să fii pus la zid pentru asta.
De fapt, e nevoie de agresivitate pentru că dacă eu nu sunt agresivă spunând despre cineva ‘Măi, tu eşti ţigan’, o să fie cineva în dreapta mea care o să spună ‘Nu, nu-i corect că ai spus asta, că e rom cu doi de r’, pentru că cineva are nevoie de agresivitate.
E nevoie de asta şi atunci ne ascundem în spatele acestui “politically correctness”.
Diana Cavallioti
Madame de Merteuil este capabilă să se ataşeze emoţional, să iubească?
Da, dar nu ca toată lumea.
Sunt oameni care iubesc fără să arate, sunt supraoameni aşa cum cred că Madame de Merteuil este. Iubirea e un concept, nu e palpabilă, nu e o atingere… intimitatea pentru ea înseamnă sexualitate şi-atât dar iubirea rămâne pentru ea doar un concept.
Cine ajunge acolo probabil că devine şi el supraom şi atunci nu mai e nevoie de vorbe, nu mai e nevoie să verbalizăm această iubire. Cred că de asta nici când e vorba de dragoste, de sexualitate, nu e nevoie de iubire iar când e iubire… iubirea e totul.
Spuneai la un moment dat că uşurinţa te sperie, că “dacă este uşor înseamnă că ceva nu este bine”. “Legăturile primejdioase” se încadrează la… ‘uşor’?
Vai de capul meu, au fost atât de grele aceste repetiţii!
Nici acum nu îmi vine să cred că au fost cinci luni de repetiţii care au fost grele pentru mine din toate punctele de vedere. Faptul că am fost stresată că mi-a fost greu să-mi las copilul cu o bonă acasă şi cumva îmi dădeam un ‚Delete’ din ăsta când intram în repetiţii, deci da, se potriveşte perfect.
Dar ‚greul’ e frumos în general. Altfel, când zici de repetiţii ţi se pare că totu-i uşor, nu?
Fiecare actor a avut jaloane de ocolit dar eu am avut probleme de a înţelege de ce şi cum şi cât, mai ales cât, căci asta e complicat la personajul ăsta, nivelul la care te duci pentru a păstra armonia aparentă. E foarte uşor de sărit pârleazul şi să pici în diverse alte lucruri.
Spectacolul ăsta nu s-a construit ci s-a născut… din punctul meu de vedere, adică a fost o muncă asiduă şi continuă ce nu părea să aibă sfârşit.
Adică n-a fost ca şi cum după o lună să ştim că avem asta şi asta, că am construit primul act şi mai avem al doilea act, nu. Tot timpul a fost o eternă căutare.
O luam mereu de la capăt. Am făcut finalul, nu, trebuie să o luăm de dinainte… spectacolul mai mult s-a făcut decât s-a construit.
Presupun că asta s-a datorat şi faptului că parte din spectacol se întâmplă cu spargerea celui ‚de-al patrulea perete’, cu publicul implicat activ în „grădină” sau în „casă”… ori la repetiţii nu aveaţi acest public.
Da, e o intimitate între noi şi public. Am avut două ‚şnururi’ cu prieteni şi practic acolo am încercat să vedem reacţii, ce fac, cum fac. Monologul meu l-am repetat fără a avea niciun fel de public.
Surprize, surprize! A trebuit să mi-l imaginez. Şi asta a fost un soi de experienţă.
Vorbind de experienţă, ai început prin a face film şi televiziune şi abia mai târziu balanţa s-a înclinat în favoarea teatrului. Cu experienţele de până acum, unde ai ajuns să te simţi mai confortabil?
Mă simt confortabil în ambele situaţii, şi în televiziune şi cinematografie, şi în teatru.
Nu mai am emoţii în niciuna din părţi. Ideea e că fiecare te învaţă lucruri diferite. În televiziune şi film lucrul e pe termen scurt adică te concentrezi pentru că ştii că mâine filmezi o scenă extraordinar de grea dar mai ştii că doar mâine se întâmplă asta, deci totul e mai concentrat şi mai aplicat. În teatru, chiar dacă este foarte greu şi ai acelaşi volum de, să zicem, aport emoţional, că ăsta e greul, ştii că o să-l faci la fiecare spectacol pentru ani de zile şi te raportezi altfel.
Deci cumva acest push-up de a face de 20 de ori o secvenţă grea într-o zi e un efort pe care în teatru îl diluezi dar, în acelaşi timp, e greu să-l duci atâţia ani.
Ce-i frumos la teatru e că aduci permanent chiar şi din experienţa pe care o ai în ziua spectacolului, pe când la film totul se întâmplă doar… astăzi sau maine, în ziua de filmare, şi, din punctul meu de vedere filmul e mort, nu e viu. E ca o fotografie.
La teatru, publicul e practic un soi de familie adoptivă din fiecare seară, de care ţi-e frică, care ai vrea să te iubească şi pe care implicit îl iubeşti pentru că de aia te duci acolo – pentru ei faci, că nu faci pentru tine, indiferent de procentajul de ego -, pentru ca oamenii ăia să simtă, să primească.
E ca într-o familie, mie asta îmi place să cred… că te deschizi în faţa unor oameni pe care nu-i cunoşti pentru că i-ai adoptat şi poate te vor adopta la rândul lor.
Sunt a nimănui, luaţi-mă pentru că pot să vă dau tot… sau pot să vă dau nimic dacă aruncaţi cu roşii. 🙂
Interviu realizat de IOAN BIG, Publisher Zile si Nopţi Bucureşti
P.S: Spectacolul „Legături primejdioase” este programat pe 12, 17 şi 18 mai 2019, de la ora 18:30, la Sala Atelier a Teatrului Mic.
